A considera opera lui Platon doar o speculație, doar o pură creație ideatică, fără valoare practică sau doar o formă a gândirii umane fără suport material, fără aplicații practice, o simplă încercare de teoretizare și atât, reprezintă o falsă cunoaștere a acestei opere. În cadrul istoriei psihologiei, momentul Platon este deosebit de important prin faptul că acest autor antic, redând concepția mentorului său spiritual, Socrate, pregătea de fapt opera urmașului său, elevului său, Aristotel, cel care poate fi socotit pe drept cuvânt părintele psihologiei, în contextul în care predecesorii săi erau încă tributarii unei gândiri mitice, el ridicându-se la un grad superior de înțelegere și interpretare a vieții psihice, a lumii în general. Fiind pasionată de foarte mult timp de concepția despre dragoste a lui Platon, ilustrată în celebrul dialog Banchetul, și găsind preocupări la psihologii contemporani în această direcție, am elaborat acest referat pentru a-mi lămuri mie și altora dacă există sau nu dragostea perfectă, ilustrarea androginului antic. Am găsit, de asemenea numeroase intuiții de geniu ale marelui filosof, referitoare la psihanaliză, ceea ce reconfirmă, dacă mai era cazul, faptul că vechii greci aveau o gândire foarte elevată pentru epoca în care trăiau. Opera lui Platon se cuvine a fi încadrată în istoria psihologiei și pentru modul în care vechii gânditori ai Eladei explicau natura sufletului omenesc, într-un mod original și poetic.

Considerații privind corelația dintre evenimentele vieții lui Platon și gândirea sa psihologică

În cadrul filosofiei clasice grecești, personalitatea lui Platon reprezintă un moment de referință, fiind considerat cel mai mare gânditor idealist al acestei perioade. Epoca în care a trăit, respectiv anii 427-347 î.Hr., corespunde unei etape din istoria Greciei antice foarte frământate când, după regimul cel mai democrat al vremii, cel al strategului Pericle [443-429 î.Hr.], în cetatea-polis Atena, în timpul războiului peloponesiac, toate valorile recunoscute anterior se modifică, tot așa cum și viața lui Platon însuși. Provenind dintr-o familie de aristocrați, după mamă coborâtor din legendarul rege legiuitor Solon, conform tradiției ateniene, Platon a studiat la vârsta tinereții filosofia, acea concepție integratoare a tuturor cunoștințelor epocii în care trăia. Deoarece Socrate era cel mai respectat filosof al vremii, pe care Platon se pare că l-a cunoscut de copil, sau după alții la 20 de ani, el și-a însușit întocmai ideile novatoare ale acestuia, idei care coborau filosofia din cerurile zeilor pe pământ, printre oameni, propunându-le să se autocunoască, să caute adevărul în ei înșiși. Descoperirea lui se putea face prin metoda maieuticii, a moșitului, din aproape în aproape. Această metodă se spune că i-a fost inspirată lui Socrate de mama sa, care era moașă, ceea ce ne face să presupunem că gândirea grecilor vechi era profund intuitivă, gândire de poeți ce se mirau naivi în fața naturii, neavând suficiente cunoștințe date de cercetarea rațională, precum avem noi, cei de azi. În educația ateniană scopul final al acestei pregătiri era, pentru fiii celor bogați, mod de a deveni buni oameni politici, buni oratori, capabili să convingă auditoriul, de aceea retorica era la mare cinste; aflată la începuturile ei, filosofia era de multe ori doar o îndeletnicire orală, astfel că maestrul lui Platon, Socrate, nu a lăsat nimic scris; tot ce se știe despre opera lui se datorează discipolilor, cel mai de seamă fiind Platon. Socrate a trăit între anii 469-399 î.Hr., deci moartea i-a survenit la vârsta senectuții, el fiind o personalitate emblematică și datorită acestui aspect al longevității sale; și azi avem tendința firească să ne respectăm bătrânii înțelepți, comparându-i cu prea mulții bătrâni deprimați, bolnavi, răpuși de viață, debușolați, mult mai numeroși decât cei senini și cu adevărat înțelepți. Și în plus, Socrate venea să repună în drepturi legea pe care mulți din contemporanii săi o socoteau inutilă; respectat, ascultat, Socrate sfârșea prin a fi condamnat tocmai de cei pe care filosoful îi apărase, de conducătorii cetății nemulțumiți de popularitatea gânditorului care părea că îndeamnă la revoltă împotriva lor, cei ce încălcau legile naturii umane, închinându-se unor zei care uitau adevărata menire a omului: cea de a căuta binele și adevărul. Socotit instigator social, Socrate era condamnat, iar discipolul său cel mai devotat, aflat la vârsta de 28 de ani, urma să fie marcat pentru toată viața de acest sacrilegiu, de această încălcare flagrantă a legilor tocmai de cei care erau cei mai îndreptățiți să le respecte.

Studiind viața marelui filosof antic, Platon, îi putem înțelege și mecanismele gândirii sale care au dus la elaborarea unui sistem filosofic aparent rupt de realitate, un sistem în care lumea are la bază Ideea. Apărea pentru prima dată desprinderea de materie, de înțelegere a unității lumii printr-un element care să îi dea unitate, lumea putând să se nască din ea însăși, din Ideea pură. Era oare o încercare de delimitare a lumii reale de cea a ideilor, o rupere a filosofului de viață reală, o lume plină de minciună, imposibil de schimbat, sau era o detașare superioară, ușor arogantă, a înțeleptului care atinsese esența lumii, dar care devansa cu mult epoca în care trăia? Se pare că de-a lungul existenței sale, Platon nu a fost un învins, el nu s-a izolat de problemele cetății. În toate peregrinările sale în Egipt, în Megara, în Cirene, în Siracuza, el a căutat să influențeze benefic conducătorii, de multe ori tirani, de aceea și ideea din Republica, opera sa cea mai cunoscută, de a înfăptui un stat în care filosoful să îi fie regelui sfătuitor, sfetnic, mentor spiritual. Și visul i-a fost împlinit tocmai de elevul său pe care l-a format în celebra școală de la Atena, Academia, acesta nefiind altul decât Aristotel, cel mai mare filosof antic, profesorul celui mai mare rege al antichității, atât sub aspect politico-militar, cât mai ales ca deschizător de noi orizonturi culturale, Alexandru Macedon.

În sudul Italiei, la Siracuza, Platon a intrat în contact cu filosofii pitagoreici, și ei tributari unei concepții abstracte, aproape idealiste asupra lumii, cea în care numărul este elementul fundamental, temelia pe care se sprijină întreg edificiul existenței. El a îmbinat doctrinele lui Heraclit, ale pitagoreicilor și ale lui Socrate. Cu privire la lucrurile sensibile, el este de acord cu Heraclit, în doctrina realităților inteligibile cu Pitagora, iar în filosofia politică cu Socrate.

Drama vieții lui Platon, dată de moartea nemeritată a mentorului său, dar și propria sa formație intelectuală în mod sigur, gândirea sa mitică, i-au permis realizarea unei opere cu pronunțate valențe literare, ceea ce îi conferă originalitate și măreție. Cele mai cunoscute mituri se referă la dreptate și nedreptate – mitul lui Gyges, la adevăr – mitul peșterii, la dragoste – mitul androginului. Această modalitate de scriere a filosofiei sub formă de mituri, de pilde am zice, cât și forma pe care o îmbracă, cea a dialogurilor, face ca opera lui Platon să fie foarte apreciată în epocă și poate de aceea și bine păstrată peste timp. Dialogul ca formă de exprimare a discursului filosofic se pare că este creat pentru prima dată de Platon, cel care se numea în realitate Aristocles, ca și bunicul său, Platon fiind un soi de poreclă ce simboliza înălțimea frunții sale sau abundența stilului său.

Dialogul filosofic nu este un schimb de informații, ci construcția unei idei din altă idee, dialogul filosofic nu rezolvă probleme, ci problematizează, maestrul dintr-un dialog filosofic nu știe răspunsurile, ci conduce gândirea spre întrebări din ce în ce mai adânci. În disputele filosofice partenerul de dialog nu este un inamic, ci acela care are o altă părere, crescută din dialogul însuși, într-un dialog filosofic toți învață, nimeni nu este atoateștiutor, toți se ascultă și se respectă. Dialogurile, capodopere ale prozei clasice grecești, cuprind numeroase lucrări: Apologia lui Socrate, Criton, Gorgias, Fedon, Banchetul, Republica, Sofistul, Timaios. Din ele rezidă, în ciuda prezenței aproape continue a lui Socrate, ideea de bază a filosofiei lui Platon, aceea că adevărata realitate o constituie Ideile, cea de frumos, de bine, de adevăr, esențe suprasensibile, imuabile, aflate într-o lume în afara timpului și spațiului, dominate de un principiu suprem, cel al unității în diversitate. Viața lui Platon, ca și a mentorului său, nu a fost una scurtă, ceea ce semnifică în mod sigur faptul că activitatea aceasta de gânditori, de mentori pentru cei tineri le asigura tuturor o longevitate și o vivacitate peste medie. Poate că într-un alt spirit mai puțin elevat, drama de tinerețe a lui Platon ar fi făcut adevărate ravagii, ajungând la patologic. La Platon s-a transformat într-o concepție atât de armonioasă, de adâncă împăcare cu un destin aproape implacabil, destinul celui care crede în principii, însă așa cum ne explică marele filosof, dezordinea într-un stat are trei cauze: legile rele, nerespectarea legilor și lipsa lor. Tot ce există este rău, bun sau neutru. Pentru Platon virtutea reprezintă cumințenie, dreptate, curaj, cumpătare. De aceea conform acestor principii el și-a organizat continuu propria viață, o viață în slujba Ideii.

Opera lui Platon – concepția sa psihologică

Celebrele Dialoguri reprezintă aplicarea metodei dialectice de gândire, înțeleasă în sensul ei originar de discuție din grecescul dialektike, de aceea pare că Platon se contrazice pe sine sau pe interlocutorii săi, ori nu are clară o concepție asupra lumii; este posibil ca această concepție să se fi schimbat în cursul vieții sale sub influența nenumăratelor evenimente în care a fost implicat, sub influența celor pe care i-a cunoscut, dar este posibil de asemenea ca aceste aparente contraziceri să fie chiar gândirea sa în continuă interogare, căutare, negare și revalorizare. Personajele Dialogurilor sunt de cele mai multe ori reale, fie alți filosofi ai epocii, fie aproape omniprezentul său mentor, Socrate, fie unele imaginare. S-a spus că ceea ce Platon pune pe seama lui Socrate nu ar fi fost niciodată rostit de acesta, dar spiritul lui se simte continuu, fostul elev omagiindu-l prin opera sa. Concepția despre suflet a lui Platon era ca și la pitagoreici aceea că sufletul e nemuritor, el transmigrând în mai multe corpuri. Oare această credință mistico-religioasă în fapt nu o împrumutaseră grecii de la indieni, de la budiști? De ce să fi fost imposibil ca aceste civilizații să se fi aflat la un moment dat în contact? Principiul sufletului este la Platon numeric, pe când cel al corpului este geometric. Sufletul este suflul vital, răspândit în toate direcțiile, el se mișcă de la sine și e tripartit: partea lui rațională își are sediul în cap, cea a pasiunilor în inimă, iar cea care produce poftele în zona buricului și a ficatului.

Partea rațională a sufletului este cauza reflecției, a deliberării, a înțelegerii; partea senzuală a sufletului este cauza poftei de a mânca, a satisfacției sexuale, iar partea pasională este cauza curajului, a plăcerii, a durerii, a supărării. Pornind de la centru, sufletul cuprinde corpul din toate părțile, în cerc, el e compus din elemente și e împărțit în intervale armonioase, formează două cercuri legate între ele, dintre care cel interior formează cele șapte cercuri, cercul interior este cel al identității, iar cel de-al doilea este al alterității.

Din mișcarea cercului alterității se naște opinia, iar din mișcarea regulată a cercului identității apare știința, ceea ce înseamnă că la baza tuturor lucrurilor sunt două principii: divinitatea și materia. Prima e rațiune și cauză, cea de-a doua nu are nici formă, nici limită, ea are inițial o mișcare dezordonată, însă divinitatea, preferând ordinea dezordinii, a strâns-o într-un singur loc. Astfel substanța, materia, a fost transformată în cele patru elemente prezente și la primii filosofi ionieni, dar și în cultura chineză veche: apa, aerul, pământul și focul. Din aceste elemente s-a născut lumea și tot ce există în ea. Aceste elemente sunt în continuă schimbare, cu excepția pământului care, fiind constituit din figuri geometrice, subînscrise unui cub, nu se poate schimba; celelalte au ca elemente definitorii astfel: focul o piramidă, aerul un octagon, iar apa un icosaedru. Divinitatea este cauza întregii creații, consideră Platon, deoarece binele este făcător de bine, prin însăși natura sa, universul este cel mai frumos lucru pentru că seamănă cu divinitatea. Universul e o ființă însuflețită, creat după asemănarea ființei inteligibile, dar ca să fie perfect, a fost creată și făptura celorlalte animale. Divinitățile sunt de natura focului ca și sufletul, ele nu au corporalitate, iar viețuitoarele sunt, după mediul în care trăiesc, zburătoare [aer], acvatice [apa], terestre [pământ], înzestrate cu corporalitate și suflet în același timp. Ceea ce trebuie să facă orice ființă este să se identifice cu divinitatea, pentru aceasta fiind necesare virtutea, forța, sănătatea, simțuri bune, bogăția, neamul ales și buna reputație. A fi bun implică și a fi frumos, acel kalokagatos specific gândirii grecilor. Universul este unic, creat perfect și perceptibil simțurilor, nelimitat, sferic, ca și cel care l-a creat, nepieritor ca și divinitatea. Universul conține totalitatea corpurilor care există, puse într-o ordine perfectă, care ne dă posibilitatea de a le cunoaște. Unicitatea, acel element fundamental al pitagoreicilor, se multiplică; totodată el consideră ca și Heraclit că totul curge continuu, fiind deci în schimbare. Nu poate să admită însă trecerea unei idei în contrariul ei, tot așa cum nu poate concepe că două propoziții contrarii pot fi adevărate în același timp. Separarea lucrurilor sensibile, vizibile de cea a ideilor, lumea inteligibilă nu înseamnă că există două lumi, ci una numită kosmos. Lumea ideală este modelul [paradeigma] acestei lumi unice, care e imaginea, copia ei. Ideile nu sunt perceptibile senzorial, sunt incolore, intangibile, fără contur, dar au ființă autentică doar lucrurile sensibile nu sunt, există fără să fie. Ideile la Platon nu par a fi în suflet, în gânduri cum le va așeza firesc Aristotel, ele există formalist-idealist.

Măreția filosofiei lui Platon este dată de faptul că a reușit să distingă ființa de existență, limitele filosofiei sale constând în faptul că le-a separat. Dacă nu ar fi folosit miturile, dialogul, spun unii gânditori, ar fi elaborat o logică mai complexă, ca disciplină a cunoașterii, decât cea aristotelică. Abia în zilele noastre științele au devenit capabile să transforme efectiv existența naturală sau socială, s-o facă pe măsura intențiilor, ideilor umane. Dar încă nu s-a renunțat la realitatea ideală morală, politică, estetică, perfecțiunea fiind și azi, în sens mai mult sau mai puțin figurat un atribut al divinității.

Iubire platonică sau iubire perfectă?

Cel mai tulburător mit rămâne cel al androginului, însoțind gândirea multor umaniști preocupați în mod firesc să definească iubirea. Mitul acesta apare în dialogul Banchetul, relatând o petrecere unde se discută despre Eros, acea ființă-idee creată de zei pentru a face lumea mai bună, pentru a asigura legătura între oameni și zei. Astfel Platon relatează mitul ființei perfecte, bărbat și femeie în același timp, cu patru brațe, patru picioare, cu două capete; pe acea ființă și zeii o invidiau, de aceea au separat-o, făcându-i pe cei doi care au rezultat să se caute continuu până se găsesc; această ființă se numea androgin. Însă în urma discuțiilor dintre personajele lui Platon se ajunge la idei contradictorii: pe de o parte se glorifică această iubire pură, în care se obține cea mai înaltă perfecțiune, pe de altă parte se neagă implicarea trupească, de unde expresia iubire platonică în sens de iubire ideală, neîmplinită fizic. Apare și o altă idee, chiar scandaloasă după unii, prezentă în Republica, aceea a stăpânirii în comun a femeilor de către cei bogați, alături de pământuri, de sclavi; dar oare uităm că Platon rămânea tributar totuși timpului în care trăia, mentalităților epocii?

Pornind de la acest mit, al androginului, am încercat să identific posibilitățile practice de a găsi marea iubire, iubirea perfectă. Dacă totuși considerăm că perfecțiunea rămâne atributul divinității, că oamenii nu sunt perfecți ci perfectibili, este totuși demn de reținut ce consideră azi hotărâtor în realizarea acestui mit doi mari psihologi români: Corneliu Mircea, în lucrarea Intercomunicarea, și Mielu Zlate, într-un manual destinat elevilor de clasă a X-a, preocupați în mod sigur de cunoașterea acestei probleme, un manual de psihologie. Mai întâi voi prezenta concepția lui Corneliu Mircea, psihoterapeut român, care își subintitula amintita lucrare Eseu de antropologie psihologică. Sintetizând concepții ale unor mari psihologi, conchide următoarele: ”Erosul este puterea informantă cea mai pură și mai adâncă a umanității, redescoperită mereu și mereu reactualizată de mișcarea devenirii nivelice [care dezvăluie tărâmuri limpezi și neștiute odată cu și prin fiecare nouă dimensiune nivelică]”.

Această devenire nivelică este explicată de autor prin însuși modul de organizare a psihicului uman, înțeles după modelul lui Freud, acel aparat psihic compartimentat, format din conștient, inconștient și subconștient, ca și după modelul trebuințelor lui Abraham Maslow, cel al piramidei care include pe treapta superioară realizarea treptei inferioare cu necesitate. Acest mod de abordare a devenirii finite umane implică transformarea prin intermediul comunicării, a cuvântului rostit sau scris, dar și prin acele forme primare de comunicare, prima treaptă fiind a corporalității, comunicarea gestuală, cea mai primitivă modalitate informațională, specifică și lumii animale; de la acest prim nivel, al instinctualității, se trece apoi spre cel de-al doilea, al afectivității, incluzându-l armonios pe primul, apoi spre al treilea, al imaginarului, spre cel de-al patrulea, al rațiunii și în final, încorporându-le pe toate, la ultimul nivel, cel al cunoașterii paroxistice de sine.

Eul ia ființă prin sferele psihice descrise, spune autorul amintit și ființează devenind de la un nivel psihologic la celălalt. Recunoaștem aici sferele sufletului lui Platon și trebuie să conchidem că intuiția grecilor era foarte bună. Fiecare nivel se deschide spre celălalt, spre adevărul mereu mai clar și mai expresiv sinelui. Instinctualitatea se deschide spre afectivitate și se preschimbă în afectivitatea care amplifică dimensiunea eului, înscăunând-o în inima alteralității, la rândul ei afectivitatea deschide imaginarul care o cuprinde și în care se preschimbă, luând acum înfățișarea celuilalt, [..] imaginarul se deschide spre rațiune, care îl absoarbe și îl transformă[…] iar gândirea adâncește în sine și se înalță [..] până la momentul cunoașterii extatice de sine.

Comunicarea inter-nivelică este satisfăcută prin realizarea unor motive de diferite ranguri, sinele se oglindește și se definește astfel prin altul. Sinele se deschide spre altul nivelic, căutându-și oglinda și definiția nivelică, iar ființa celuilalt reflectă sau nu chipul sinelui căutător. Când oglinda celuilalt deformează sinele nivelic apare respingerea, când reflectarea este identică sinelui oglindit, apare atracția. În toate relațiile de intercomunicare ne căutăm propriul sine, oglindit în celălalt, retușați, remodelați prin tatonare continuă; când însă diferențele nivelice sunt foarte mari, intervine repulsia, respingerea, îndepărtarea nivelică. Cuplul interpersonal se naște și se sudează în timp, prin acomodare reciprocă, prin compensația nivelică a celuilalt când deosebirile nu sunt fundamentale, în opoziție, sau când structurile caracteriale permit flexibilitatea, acomodarea. Firile chei universale, acomodabile la orice tip de personalitate, își găsesc mai rapid partenerul, în timp ce firile mai rigide, chei singulare, mai anevoios. Forma pură și absolută a comunicării, Erosul, nu admite decât celula arhaică a cuplului dual. Eul își oglindește și își împlinește ființa prin Altul care trebuie să fie, în cele din urmă, un alt eu însu

Totuși se ajunge destul de greu și de rar la formula perfectă a cuplului dual, în care fiecare partener se recunoaște integral pe sine în și prin altul, cel mai adesea cuplurile sunt imperfecte, eul pășind cu o parte a sa spre alte individualități, spre alte persoane, în speranța definirii și regăsirii depline. Totuși Bărbatul va căuta totdeauna Femeia, adică ființa unică pentru o altă ființă unică. Această căutare poate să fie sortită succesului, dar tot atât de bine și eșecului, căutând fără încetare, eul se regăsește fărâmițat, fragmentat în alții. O viață caută și chiar dacă găsește, de multe ori e posibil să nu poată menține constantă această formulă perfectă. În lucrarea mai sus amintită a lui Mielu Zlate, manualul de Psihologie pentru clasa a X-a, editat în 2005, referitor la acest subiect, se face referire la modelul triunghiular al dragostei, propus de psihologul englez R. Sternberg; acesta apare reprezentat astfel:

Astfel se consideră că intimitatea reprezintă apropierea dintre parteneri, sudura sufletească, înțelegerea reciprocă, măsura în care unul îl valorizează pe celălalt, contează pe el; angajarea reprezintă decizia de a rămâne implicat în relație; pasiunea reprezintă atracția fizică/sexuală și psihică dintre parteneri. Dragostea simpatetică se manifestă sub forma apropierii, căldurii, dorinței de a ajuta, preocupării față de bunăstarea și fericirea partenerului și angajarea pe termen lung. Dragostea oarbă, pasională este un amestec de dorințe și atracție sexuală, exaltare și durere, anxietate și destindere, altruism și gelozie, ea apărând repede și dispărând la fel de repede, un foc de paie. Cel de-al treilea tip de dragoste, cea rațională presupune angajare, decizie rațională, este un fel de contract între parteneri, stând la baza căsătoriilor din interes. Celelalte tipuri de dragoste, cea parteneriat, cea romantică sau cea prostească sunt combinații între două dimensiuni: intimitate + angajare duce la parteneriat, angajare + pasiune duce la dragoste prostească, intimitate + pasiune duce la romantism. Ca să reziste și să fie perfectă, e nevoie de îmbinarea celor trei colțuri ale triunghiului echilateral: intimitate, angajare și pasiune. Relațiile interpersonale care duc la dragoste perfectă sunt deci o îmbinare a acestor tipuri de dragoste, putând să se mențină mai mult sau mai puțin în timp, în funcție de inteligența celor doi parteneri de cuplu, în funcție de cei din jurul lor și de rolul pe care cei doi îl atribuie acestora, în fond ei trebuind să reconstituie continuu androginul platonician, cuplul primordial biblic, ținând seama mereu de ideea de devenire în și prin propria ființă, oglindită în ființa celuilalt. Dacă în relațiile generale interumane intervin cooperarea, competiția și/sau conflictul, în relațiile care presupun acțiunea mutuală apar etapele: cea a acomodării, când partenerii se obișnuiesc, se ajustează unul cu altul, cea a asimilării, când se realizează un transfer reciproc de gusturi și mentalități, partenerii gândind și comportându-se aproximativ identic, cea a stratificării, când partenerii se ierarhizează în funcție de statutele deținute de ei, cea a alienării, echivalentă cu fuga, îndepărtarea de celălalt, ruperea relațiilor. Pentru ca să nu se ajungă la această alternativă, pentru ca să se mențină prietenia sau chiar dragostea este nevoie de o continuă menținere a acestor prime tipuri de relații : cooperare, competiție constructivă, acomodare și asimilare.

Concluzii

Filosofia idealist-obiectivă a lui Platon, în care Ideea–Formă reprezintă forța gândirii sale, a constituit și mai constituie și astăzi subiectul unor îndelungi și aprige discuții. Faptul că mai este și azi de actualitate după atâtea secole o atare concepție se datorează modului pur speculativ al formulării teoriilor platoniciene. Gândirea sa psihologică este o încercare de revalorizare a ideilor înaintașilor săi, conformă epocii în care a trăit, în spiritul gândirii mitice a grecilor, este o concepție conservatoare, utopică și psihologizantă. La Platon sufletul are funcția de a fi apetit, motivație organică, rațiunea are funcția înțelegerii inteligente și a stabilirii adevărului, iar energia sau voința sunt sinteza primelor două funcții. În ceea ce privește raporturile interumane, așa cum am arătat, multe din ideile sale se regăsesc încă în concepția unor psihologi contemporani, având clar delimitate nivelele psihicului, deși ca număr nu coincid cu cele pe care le semnala Platon; acest fapt este explicat tot prin misticismul anticilor, prin ideea că cifra șapte are o semnificație deosebită. Pentru epoca în care a trăit se poate spune că din punctul de vedere al dezvoltării concepției despre suflet, momentul Platon a fost o stagnare după cel al lui Socrate pe care îl putem compara cu introspecționismul modern, în timp ce urmașul său, Aristotel, rămâne neîndoielnic precursorul multor științe, printre care, desigur și psihologia.

Note

  1. Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Polirom, Iași, [1997], p. 129
  2. idem, p. 131
  3. ibidem, p.134
  4. ibidem, p. 135
  5. ibidem, p. 140
  6. Platon, Opere, vol. VI, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989, p. 31
  7. idem, p. 32
  8. Corneliu Mircea, Inter-comunicarea, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979, p.101
  9. idem, p. 109
  10. Psihologie, manual pentru clasa a X-a, coordonator Mielu Zlate, Editura Aramis, București, 2005, p. 143

Bibliografie

  • Diogene Laertios, [1997] Despre viețile și doctrinele filosofilor, Editura Polirom, Iași
  • Platon, Opere, vol. VI, [1999] Editura Științifică și Enciclopedică, București
  • Corneliu Mircea, [1979] Inter-comunicarea, Editura Științifică și Enciclopedică, București
  • Psihologie [2005], manual pentru clasa a X-a, coordonator Mielu Zlate, Editura Aramis, București
  • Vladimir Soloviov, [1997] Drama vieții lui Platon, Editura Amarcord, Timișoara
  • Dicționar de filosofie, [1978], Editura Politică, București