Dincolo de meseria pe care o bifăm în curriculum vitae, suntem, în primul rând, oameni, supuși ai eșecului și ai succesului, ai bucuriei și ai tristeții, ai dezamăgirii și ai împlinirii. Felul în care vorbim despre experiențele prin care am trecut, despre ceea ce am învățat pe parcursul vieții, felul în care îi privim pe ceilalți, îi admirăm sau îi desconsiderăm, le acordăm șanse sau îi îndepărtăm spune câte ceva despre noi. A înțelege ce ți se întâmplă pentru a-i învăța la rândul tău pe alții, nevoia permanentă de a te autodepăși pun, până la urmă, în mișcare rotițele și acele indicatoare ale progresului, ale inovației. Iar atunci când te desfășori într-un domeniu care are omul și nevoile sale în centru, așa cum este medicina, interiorul tău și relația cu ceilalți, dincolo de abilitățile profesionale aferente, înțelepciunea, echilibrul, răbdarea se dovedesc indispensabile. De aceea, de fiecare dată când un personaj care iese în față este, pe cât de profesionist, pe atât de uman, îi asculți discursul cu îngăduința celui care vrea să afle și cu respectul celui care știe să valideze sau să invalideze valoarea.

Vasile Astărăstoae, medic, scriitor, profesor, cetățean de onoare al Iașului, rector al Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași, membru al Colegiului Medicilor din România este un astfel de personaj. Vasile Astărăstoae încurajează tinerii a căror valoare ar putea să facă diferența în sistemul medical din România să rămână în țară și să lupte pentru convingerile lor, se folosește de atuurile funcțiilor pe care le deține pentru a-și susține punctele de vedere și pentru a schimba ce se poate schimba din ceea ce nu funcționează conform normelor lui „tot înainte” și recunoaște în fața oricui îl provoacă la dialog cum vede medicina:

„Pentru a fi medic, esențial este să fii om, să ai acel sentiment de compasiune și comuniune sufletească față de cel pe care trebuie să-l tratezi.”

Absolvent al facultății de medicină din Iași în 1973 și al facultății de drept în 1978. Rector al UMF Iași, președinte al Colegiului Medicilor din România, director al Institutului de Medicină Legală. Realizator al unei emisiuni de televiziune pe teme medicale, dar și susținător al unor medici aflați la început de drum sau în plin parcurs. Ce fir ține împreună toate acestea?

Toate sunt de fapt activități complementare care țin strict de profesia pe care mi-am ales-o. Pentru că învățământul medical nu poate fi disociat de practica medicală, iar profesia medicală este strict legată de relația dintre medic și pacient; în acest sens, am încercat o serie de emisiuni care să nu fie axate pe aspecte care țin de practica medicală propriu-zisă sau de senzaționalul din practica medicală, ci care să refacă acest liant între medic și pacient, plecând de la principiile bioeticii și de la relația autentică, naturală, care trebuie să existe între cei doi parteneri; o relație care ține de tradiția profesiei medicale, tradiția asclepiană, dar mai ales tradiția samariteană, adică să ai, ca medic, un sentiment de compasiune și devoțiune față de persoana care se află în fața ta. Deci ele țin efectiv toate de profesia pe care mi-am ales-o; o profesie pe care – recunosc – într-o primă etapă am ales-o întâmplător; nu eram pregătit pentru medicină, mă pregăteam pentru fizica nucleară, dar, la Iași neexistând o facultate de fizică nucleară și neavând posibilitatea să mă întrețin în București, am ales o facultate la care se cereau la admitere aceleași materii, în plus adăugând biologia. Însă nu regret această alegere, din contră.

Cum priviți acum, la 38 de ani de la terminarea studiilor, medicina prin prisma iluziilor și a faptelor sale?

La început nu am avut iluzii, voiam doar să am o profesie pe care să o practic. După aceea am început să-mi fac iluzii că încă există acea medicină tradițională – o medicină care își mai păstrează un nucleu mitic și mistic, o medicină care este dedicată în primul rând celui în suferință și în al doilea rând celui care o practică. Viața m-a învățat să devin puțin mai pragmatic și să încerc să pun o barieră față de noile forțe care acționează în medicină și care o dezumanizează. Aceste noi forțe nu fac altceva decât să transforme medicina dintr-o misiune – cum ar trebui să fie – într-un simplu meșteșug, distrugând astfel spiritul misionar. Putem să vedem că în lumea contemporană medicina seculară încearcă de fapt să se adapteze la alte principii decât cele care sunt autentice, ale profesiei: se încearcă restricționarea și raționalizarea fondurilor nu în interesul pacientului, ci în interesul celor care finanțează, vedem o bătălie comercială pentru imensa piață de medicamente, materiale sanitare și aparatură; este clar că această bătălie influențează actul medical; vedem noi fetișuri care apar: patul lui Procust, medicina bazată pe dovezi, ghiduri și protocoale care nu individualizează activitatea cu pacientul, ci o dezumanizează; hipertehnologizarea; hiperspecializarea și, nu în ultimul rând, accesul pacientului la informații care sunt necenzurate, care nu au un caracter științific, dar care-l pot influența astfel încât, încet-încet, între medic și pacient dispare acea relație autentică, umană. Adaptându-mă, am încercat de fapt să readuc acest spirit al relației umane între medic și pacient, ceea ce mi-a atras și o serie de critici. Pentru că mă opun ca pacientul să devină un simplu obiect în fața medicului, mă opun manipulării semantice conform căreia pacientul nu mai este o persoană, nu mai este un subiect… dacă vă amintiți, sintagma cea mai des utilizată pentru unitățile sanitare era „spitalul – o uzină de sănătate”, ca și cum pacientul ar fi un obiect stricat pe care îl reparăm și pe urmă îl redăm societății… în ce scop? pentru ce? Despiritualizarea medicinei este un mare pericol și cred că am încercat să modelez idei și principii care să păstreze această spiritualitate. Medicina se bazează pe trei piloni: pe tradiție – și, repet, este o tradiție umanistă – pe modernitate – pentru că nu poți să faci abstracție de dezvoltarea științei – dar și pe spiritualitate. Abordarea trebuie să fie întotdeauna holistică și nu segmentară.

Ce s-a schimbat fundamental în modul de lucru din primii ani de activitate și cel de acum?

În primul rând este experiența pe care am dobândit-o. Dacă în primii ani doream totul și uneori nu obțineam nimic, dacă la început tratam totul în alb și negru, experiența m-a învățat că atunci când vrei să realizezi ceva trebuie să iei ceea ce este bun din fiecare persoană, să ai cultura dialogului și nu cultura confruntării și să încerci, dacă ai un proiect, să îi aduci pe toți la cel mai mic numitor comun: un compromis acceptabil – pentru că nu reprezintă un compromis în ceea ce privește principiile sau ideile, ci doar în ceea ce privește acțiunea – în așa fel încât acea activitate să nu fie de tip individualist, ci de echipă, iar membrii echipei să împărtășească aceleași idealuri și aceleași principii.

Ce semnifică pentru dumneavoastră titlul de cetățean de onoare al Iașului?

Este dificil de spus, mai ales în condițiile aparte în care mi-a fost conferit. Cred că înseamnă o recunoaștere și, în același timp, o abordare diferită față de stilul strict „economico-pragmatic”; pentru că într-o perioadă de criză, ca și în afara crizei, există energii latente care pot să fie utilizate, care nu pot fi cuantificate, dar care au un efect important. De exemplu mândria locală. Titlul de cetățean de onoare – o recunoaștere care s-a făcut în fața elitelor Iașului – a fost pentru mine un moment emoționant, unic în viața mea, a fost confirmarea că munca mea și lupta mea cu inerția din sistem și din mentalități este recunoscută și apreciată de către comunitatea locală.

Ce gânduri vă dominau în clipa în care urma să țineți un discurs la festivitatea de decernare a acestui premiu?

Recunosc, eram imediat după momentul în care, după o întreagă viață în slujba comunității, mi s-au aruncat în obraz lături pe care cu greu le-am suportat. Eram într-un moment de debusolare. Nu mai știam ce să cred, cum să cred și nu înțelegeam de ce se întâmplă acest lucru; astfel încât, până am ajuns în fața celor prezenți în sala mare a Primăriei, nu aveam conturată o idee despre ce urma să le vorbesc. Era însă și o zi deosebită, ziua Sfintei Parascheva, dimineața fusesem la slujbă și mărturisesc că în momentul în care m-am uitat către sală, în acel moment, parcă cineva îmi dicta ceea ce aveam să spun, dintr-o dată gândurile mi s-au limpezit și am transmis cu mare emoție, dar ferm, ideile pe care doream să le transmit. Cred că a fost unul din momentele în care am ținut un discurs care mă reprezintă într-un mod sintetic, un moment de iluminație.

Care credeți că sunt motivele obiective pentru care vi s-a acordat acest titlu?

Sunt subiectiv și atunci e dificil să spun, dar cred că mi s-a acordat acest titlu pentru modul în care am înțeles să las ceva în urmă, pentru sentimentul de comuniune pe care am încercat să-l retrezesc în profesia medicală, pentru recunoașterea pe care o aveam atât în domeniul meu, cât și în activitatea civică și, nu în ultimul rând, pentru realizările echipei care m-a însoțit tot timpul, mai exact a echipelor, pentru că niciodată nu am fost singur în proiecte sau în programe. În bătălii am fost un lup singuratic, dar în proiecte și programe întotdeauna am avut echipe care au mers împreună și care au fost și eficiente. Cred că nu e puțin lucru să înființezi un Institut de Medicină Legală performant de la zero, să conduci un Colegiu al Medicilor a cărui voce nu se auzea și acum se aude, să aduci Universitatea de Medicină și Farmacie între primele universități de cercetare avansată din România, cu toate programele de studiu în categoria A (evaluare care s-a făcut de un organism internațional și nu de unul național).

Cum ați reușit, în numai trei ani, această creștere spectaculoasă de pe locul 21 pe locul 4 a UMF Iași în topul tuturor universităților din România?

Încă din campania mea electorală de acum trei ani și jumătate am avut o abordare diferită de a celorlalți șase contracandidați, o viziune căreia am încercat să-i dau curs. În primul rând am spus un lucru foarte clar: eu nu vă dau nimic, eu vă iau! Vă iau obstacolele, vă spulber temerile, vă înlătur opreliștile și creez un cadru instituțional în care fiecare să se poate manifeste la maximum. Acest mesaj a fost înțeles și de fapt lucrul cu care mă mândresc este că aceiași oameni care înainte erau blazați sau încercau doar să se preocupe numai de ei înșiși, aceiași oameni s-au simțit liberi și atunci au crescut prin activitatea lor și valoarea universității. Și asta în condițiile în care nu s-au făcut angajări masive pentru că posturile au fost blocate, chiar și promovările erau blocate; cu toate acestea, oamenii având acest sentiment de libertate, văzând că de fapt munca se recunoaște pe criterii obiective care se aplică la oricine indiferent când și cum, că nu există subiectivisme în ceea ce privește actul de conducere, aceiași oameni au devenit performanți și este de fapt munca lor cea care a crescut spectaculos cotațiile UMF Iași. Un al doilea element important a fost preocuparea prioritară a conducerii universității pentru resursa umană. Suntem universitatea care n-am redus salariile, ci, din contră, le-am crescut având în vedere un principiu foarte clar: un om pe care nu-l îngrijorează din punct de vedere material ziua de mâine poate să se preocupe de activitatea pe care o are în societate și, contrar politicii actuale, eu consider că tăierile de salarii, reducerea veniturilor sub pretextul crizei este o cale greșită pentru că, dimpotrivă, dacă cei performanți sunt stimulați, ei aduc creștere economică și, în continuare, pot scoate țara din criză.

Ați câștigat recent, cu un procent covârșitor, alegerile pentru un nou mandat ca Rector al UMF Iași. Care au fost atuurile dumneavoastră?

Atuurile sunt reprezentate de ceea ce am făcut și, mai corect spus, bilanțul a ceea ce am realizat, raportat la ceea ce-mi propusesem. Programul meu a fost structurat pe două elemente esențiale: încurajarea profesionalismului și sentimentul de comuniune și de mândrie că faci parte din această instituție. Cu alte cuvinte, reconfirmarea tradiției acestei instituții, plecând chiar de la cel care este mentorul universității și anume Gr. T. Popa. O îmbinare între performanța profesională și sentimentul de comuniune în cadrul acestei universități. De unul singur nimeni nu poate realiza nimic.

Dar în alegerile câștigate, la numai două săptămâni distanță, pentru funcția de Președinte al Colegiului Medicilor din România?

Recunosc că acele alegeri au fost câștigate prin sentimentul de siguranță al medicilor că voi ieși la luptă pentru a apăra corpul profesional, că nu voi trăda; aceștia au preferat, împotriva unei contracampanii care a fost de o mizerie extraordinară și în care s-au implicat instituții ale statului, factori politici etc., să spună: știm că nu ne va abandona, știm că vocea Colegiului se va face auzită, știm că atunci când vom avea nevoie acest om va fi prezent, știm că este o persoană care are experiență și ține la această profesie și atunci el trebuie să fie liderul nostru.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră să fiți medic?

Pentru a fi medic, esențial este să fii om, să ai acel sentiment de compasiune și comuniune sufletească față de cel pe care trebuie să-l tratezi. Medicina seculară are o viziune care ar trebui totuși puțin modificată. Ea postulează că a fi medic înseamnă să încerci să vindeci boala și să întârzii moartea. Eu cred că principiile medicinei seculare trebuie să se îmbine și cu spiritualitatea, astfel încât să creezi o stare de spirit prin care nu numai că prelungești viața, ci chiar învingi moartea. A fi medic înseamnă să ai aceste trăiri și să percepi medicina și în dimensiunea sa umanistă, nu numai în latura sa tehnică. Cu alte cuvinte, știința în medicină trebuie să aibă și conștiință.

Cum vedeți poziția pe care o ocupă medicul în societatea românească de astăzi?

În societatea românească nu numai medicul, ci în general tot ceea ce reprezintă elita este fie murdărită, fie marginalizată, fie blamată. Nu există un respect față de intelectuali, de ceea ce a reprezentat cândva termenul de „intelectualitate”. Într-o societate care este condusă pe un drum greșit, orice efort este murdărit. Societatea românească este o societate care se bazează pe o cultură conflictuală în care sentimentele negative sunt în prim-plan: ura, frica, invidia, avariția. Or, pe sentimente negative, nu poți niciodată să construiești. Așadar, nu este de mirare că medicii sunt marginalizați, blamați și că decidenții încearcă să-și acopere incompetența, lipsa de viziune sau lipsa de interes transferând responsabilitatea asupra celor care lucrează în sistemul de sănătate și în special asupra medicilor. Nu trebuie să ne mire pentru că există și acest clivaj între ceea ce înseamnă cu adevărat elita și scala de valori pe care o împărtășește clasa politică actuală. Dacă privim la începuturile statului modern român, în medicină aveam nume precum Carol Davila, Victor Babeș, Toma Ionescu, Gr. T. Popa etc. Ce găseam în același timp în clasa politică? Îi găseam pe Petre Carp, Tache Ionescu, Titu Maiorescu, Dimitrie Sturdza, Spiru Haret. Deci oameni care împărtășeau aceleași valori pe care le împărtășeau și cei din elita medicală. Or, acum, dacă încercăm să facem o paralelă între ceea ce găsim în lumea medicală și ceea ce găsim în clasa politică, ne îngrozim. Există așadar un clivaj major între mediul decizional și cel medical.

În acest sens credeți că medicii ar fi bine să devină mai activi în plan civic?

Da. Este unul din lucrurile pe care eu li-l reproșez mereu pentru că toată lumea se plânge că lucrurile merg prost, dar nimeni nu devine activ civic. Totuși nu poți să-i condamni pentru că vedeți că, în momentul în care o persoană, care are un trecut profesional care să-l recomande, încearcă să intre în politică, nu rezistă, repet, din cauza mijloacelor care se utilizează în politică și din cauza valorilor diferite, apropo de scala de valori despre care vorbeam înainte. Și atunci, dacă ne uităm în ultimii zece ani, nu vedem nicio personalitate importantă care să fi avut un background profesional în urmă, să fi intrat în politică; sau, dacă a intrat în politică, să fi reușit să se realizeze. Partidele politice românești sunt deja „osificate”, includ structuri în care se aplică principiul stalinist „cine nu-i cu noi e împotriva noastră!”; oamenii de valoare nu reușesc să-și găsească locul și să creeze un alt curent de opinie într-un partid politic pentru că nu știu să facă acele compromisuri necesare și atunci, încet-încet, se retrag înapoi în profesie. Bun! În politică nu. Dar ceea ce mă deranjează este că noi nu avem o societate civilă; cei care ar fi reprezentat mugurii societății civile, începând cu Alianța Civică, treptat fie au abandonat, fie au fost cumpărați, fie ideile societății civile au fost deturnate. Există un personaj care acum este privit ca Ioana d’Arc și care de fapt a deturnat activitatea societății civile, inclusiv politic, pentru anumite interese; mă refer la Monica Macovei. Nimeni nu s-a uitat la background-ul ei. Este dificil de crezut că un procuror ceaușist, dintr-odată, a devenit expresia societății civile… și atunci ne mai mirăm de monstruozitățile care au apărut în România? În 21 de ani ar fi trebuit să se fi dezvoltat spiritul civic astfel încât să nu existe doar mici grupuri elitiste care-și nuanțează mesajele în funcție de prioritățile particulare și nu de prioritățile societății în general.

Sentimentul unora este acela de frică. Se tem să aibă o poziție publică asupra evenimentelor, puncte de vedere contrare puterii, sub imperiul instituțiilor care îi pot aresta ori discredita pentru totdeauna. Cum pot fi învinse aceste temeri?

Societatea românească este, din păcate, construită pe frică. Frica de boală, frica față de ziua de mâine și frica față de instituțiile statului. Neavând o societate civilă puternică, un spirit civic care să se fi dezvoltat, omul de tip nou – așa cum l-a visat Ceaușescu, cel care a realizat spălarea creierelor – a început să ocupe pozițiile cheie, inducând cetățenilor acest sentiment de teamă care este unul real. Numai prin crearea unor comunități care împărtășesc aceeași filosofie, aceeași viziune, aceleași sentimente, putem să învingem frica. Oamenii se simt mereu foarte singuri și izolați. De exemplu, în armată, în momentul în care se comandă „alinierea” simți umărul celui de lângă tine și atunci ai acest fundament prin care îți învingi frica. Pentru că frica este un sentiment absolut normal; modalitatea în care ți-o stăpânești este factorul important. Avem o democrație formală și un stat cu valențe polițienești. Instituțiile statului, care au fost politizate de către toate partidele politice (de aceea au și fost păstrate: „vin eu la putere și le utilizez eu”), sunt în acest fel ca un cancer pentru spiritul civic: oamenilor le este frică și-și spun „să nu mi se întâmple mie”…

În acest context vă considerați un om incomod pentru putere? Care au fost, de-a lungul timpului, principalele dumneavoastră luări de poziție care ar putea justifica statutul de personalitate incomodă, a cărei voce ar trebui stinsă?

Totdeauna, indiferent de partidul care s-a aflat la putere, am avut astfel de luări de poziție care erau determinate de acțiunile pompieristice sau fără niciun fundament de profesionalism, mai ales în ceea ce privește sistemul de sănătate și sistemul de învățământ. Am fost dat afară din conducerea universității pentru declarații publice, am fost dat afară de la Direcția Sanitară a județului Iași precizându-se în mod expres „pentru declarații publice împotriva politicii guvernului și a Ministerului Sănătății care induc o stare de neîncredere în populație”. Dacă astea pot fi considerate motive… Am câștigat procesele respective, dar nu m-am mai întors în acele funcții pentru că nu aș mai fi avut eficiență într-un cadru instituțional construit astfel. Pe de altă parte, sunt foarte iubit întotdeauna de către cei care se află în opoziție și, după aceea, nu la fel de iubit, ca să nu spun dușmănit, când aceștia ajung la putere. Ceea ce i-a enervat cel mai mult a fost, în primul rând, faptul că niciodată nu am folosit invective, nu am avut un ton agresiv, în consonanță cu al lor, chiar dacă limbajul meu a fost ferm și poate uneori acid; am folosit ironia, am recurs la cultura pe care o aveam și nu am coborât la nivelul descalificant cu care erau obișnuiți; i-a deranjat acest mod de a prezenta, bazat pe o comunicare simplă și directă care a fost percepută de către populație și înțeleasă. În al doilea rând, i-a iritat mereu că nu am făcut nicio afirmație fără să am argumente solide; au fost întotdeauna argumente științifice, argumente care țin de organizare, țin de practică, și nu simple declarații neacoperite. Încât recunosc că am deranjat absolut pe toți cei care au distrus sistemul de sănătate și sistemul de învățământ și nu găsesc în decursul anilor, din ’89 și până în prezent, vreo guvernare în care să fi fost luate măsuri benefice pentru o adevărată reformă în cele două sisteme.

Care sunt agresiunile cele mai importante cărora le faceți față în ultimele săptămâni?

Cele la care fac față de ani de zile, numai că acum sunt mult mai evidente pentru că s-au pus în mișcare instituțiile statului polițienesc, mă refer la DNA și la ANI care au făcut „construcții” cu care s-a încercat înlăturarea mea prin pierderea autorității sau, dacă vreți, a autorității vocii mele. Acestea s-au desfășurat pe două paliere: pe de o parte să-mi pierd credibilitatea pentru opinia publică – „ăsta vorbește?! uite ce a făcut!” – și pe de altă parte să nu mai ocup funcțiile în baza cărora puteam să mă fac auzit. Pentru că în România autoritatea morală și autoritatea profesională pătrund mai greu, mai ales către o mass-media care nu are niciun fel de principii sau un cod deontologic; se întâmplă în felul următor: ai o funcție, ești auzit; nu ai o funcție, poți să fii cel mai bun, cel mai respectat, nimeni nu-ți preia mesajele. Așadar, agresiunile care au fost inițiate au fost conduse în acest scop: pe de o parte vocea să nu se mai audă, pe de altă parte să-mi pierd credibilitatea.

Pe lângă eticheta de „șpagari”, presa acum a lipit lumii medicale și eticheta de „infractori”, iar – din câte se știu până în momentul de față – nu există nicio dovadă, ci doar presupuneri. Mai știți vreo țară europeană în care să se întâmple astfel de lucruri?

În statele cu o democrație avansată așa ceva este imposibil, dar astfel de lucruri pot apărea în țările care au un regim autoritar sau dictatorial. Putem vorbi despre Belarus sau, în afara Europei, de Coreea de Nord. Dar într-o țară europeană cu democrație consolidată nu cunosc o asemenea campanie sau ca actele care trebuie analizate de către instituțiile juridice, după principiile juridice, să constituie romane science-fiction în care se fac tot felul afirmații hazardate și care nu au legătură cu cauza. Din asemenea „surse” am aflat și eu că deranjez deoarece sunt un „ins inteligent, cu apetență pentru funcții” pe care le-am obținut după 1989, procurorul întrebându-se retoric în rechizitoriu „de ce nu le-a obținut înainte de 1989?”. Răspunsul este: pentru că mi s-a propus să fiu turnător la Securitate și am refuzat; spre deosebire însă de vremurile actuale, singura restricție pe care am avut-o în consecință a fost să nu mai pot pleca în străinătate și să nu mai ocup funcții de conducere, ceea ce nu m-a deranjat; în rest, nu am avut nicio repercusiune, nu am avut nicio altă presiune, nimic. Acum văd că, după ce de doi ani și jumătate mi se spune să fiu mai puțin vocal, sunt avertizat să fiu înțelegător, sfătuit să înțeleg prin ce trece țara noastră scumpă sub înțeleapta guvernare, mi se construiesc dosare penale, încercându-se distrugerea unei întregi cariere profesionale prin astfel de metode.

Există interese personale în cazul Danielei Druguș și al lui Adrian Ciureanu? Cu ce au greșit acești oameni?

Nu. Au greșit că și-au făcut datoria. Au greșit că au fost loiali universității. Au greșit că fost loiali rectorilor. Deci niște culpe de neiertat în România: să fii cu coloană vertebrală, să nu fii obedient, să-ți faci treaba și să fii performant. Încât, dacă spunem că au greșit, din acest punct de vedere au greșit. Nu s-au adaptat unei societăți în care se încearcă să se conducă prin frică și incompetență.

Cum vi se pare mass-media anului 2011?

Cum era și cea a anului 2010 și cea a anului 2009, continuă să fie „consumată” de public, dar și-a pierdut foarte mult din credibilitate – fără a generaliza – prin spiritul partizan, neverificarea informațiilor și prin goana după senzațional. Am simțit-o pe propria-mi piele. O asemenea campanie care a fost inițiată și condusă bine împotriva mea, nu ar fi avut niciun efect fără presă; din fericire, efectul a fost contrar și, de aceea, chiar dacă în mod ironic, am mulțumit public DNA și ANI că mi-au făcut campanie electorală gratuită – pentru că, cel puțin la Colegiul Național, unde s-au făcut presiuni în care au fost implicate și alte instituții (cum ar fi Consilii Județene, Prefecturi) care să influențeze votul delegaților, am câștigat foarte ușor în pofida acestei campanii și în prezența unor candidați redutabili: profesorul Mircea Cinteză este un profesionist, a fost Ministru al Sănătății, Senator PDL etc.

Pe parcursul acestei campanii ați avut vreodată intenția să vă dați demisia?

Recunosc că în primele zile, când nu reușeam să mă apăr, nu aveam nicio breșă absolut nicăieri, inclusiv prieteni de o viață care au poziții forte în mass-media nu au acceptat ca să pot să-mi spun și eu punctul de vedere, un punct de vedere documentat cu probe, am trăit sentimentul de lehamite și-mi spuneam că nu merită atâta efort, să-mi pun în pericol sănătatea întristându-mă pentru nerecunoscători. Dar între timp am constatat că de fapt mass-media nu reprezintă societatea: am mers între oameni, inclusiv oameni simpli, țărani, oameni pe care nu-i cunoșteam, care mă opreau și-mi spuneau „nu vă lăsați, noi nu credem ceea ce se spune, avem încredere în dumneavoastră”… Așa a apărut sentimentul de îndârjire; știam că, dacă abandonez, sentimentul de frică va fi mult mai intens pentru cei pe care-i reprezentam și față de care aveam o responsabilitate. În viață, întotdeauna când primești, trebuie să și dai: primești să gestionezi puterea, ai o funcție, atunci ai și o responsabilitate față de cei care te-au ales să le fii lider. Mă gândeam ce vor spune: „Dacă profesorului Astărăstoae i s-a întâmplat acest lucru, atunci pe noi ne desființează numai dacă se uită la noi! Dacă el a fost învins, noi ce șansă vom avea?” Și atunci mi-am reîncărcat bateriile și am ieșit la luptă spunându-mi „nu, nu voi abandona când doresc ei, nu-mi voi abandona confrații și nu voi lăsa ca aceste murdării să planeze asupra imaginii mele, a universității, a breslei medicale.”

Vorbeați de prietenii de-o viață, au fost situații în care v-ați considerat trădat?

Dezamăgit. Trădarea implică și dezamăgire. Întotdeauna mă autoanalizez și nu îi analizez pe ei și motivația lor. Înseamnă că nu am știut întotdeauna să îi aleg sau nu am știut să îi fac pe toți să împărtășească aceleași valori pe care le împărtășesc eu. Înseamnă că greșeala este a mea, nu este a lor. Ei așa erau dinainte, dar eu i-am idealizat; pentru că nu se poate într-o asemenea situație un om să se schimbe în 24 de ore. Înseamnă că nu am văzut ce era în ei într-adevăr rău, nu am știut să-i influențez încât să-și dezvolte partea bună și să o minimalizeze pe cea rea. Suntem ființe duale, avem în interiorul nostru și răul și binele, nu suntem îngeri și atunci nu înseamnă că eu sau altcineva se uită cu superioritate la ceilalți care au numai păcate. Un om are și părți bune și părți rele. Talentul de a fi lider este de a maximiza ceea ce au bun și de a minimiza ceea ce au rău.

Care este miza care vă mobilizează în demersurile dumneavoastră?

E o miză, hai să recunoaștem, chiar egoistă. Nu am adunat valori, sunt un om care în ultimii ani am câștigat foarte bine, prin muncă, dar nu sunt un om bogat din punct de vedere material. Averea pe care o am este numele meu pe care pot să-l las moștenire mai departe; și atunci nu pot accepta ca această „avere”, care constă în ceea ce am făcut pentru alții și pentru mine, să fie irosită sau murdărită. Tocmai acest lucru mă mobilizează.

S-a ales praful din reforma sănătății?

Dar care reformă? Spuneam mai demult și a devenit clasică deja comparația că reforma sănătății în România este precum pasărea măiastră: toată lumea o știe cum arată, o descrie, dar nimeni nu a văzut-o! S-a ales praful tocmai din cauza acestei abordări segmentare și subiective. Nimeni nu a avut răbdare să scrie în primul rând o lege-cadru care să fie supusă unei dezbateri între profesioniști adevărați, fiecare a încercat să-și impună un punct de vedere, fiecare a încercat să facă el o altă reformă anulând tot ce a făcut cel dinaintea sa, încât eu spun că sistemul de sănătate din România mai supraviețuiește numai datorită personalului care lucrează în acest sistem. În rest, ceilalți nu au făcut decât să împiedice o evoluție normală. În momentul în care faci o reformă a unui sistem trebuie să ții cont că un astfel de sistem are o inerție foarte mare și atunci trebuie să preiei ce este bun și, încet-încet, lucrând la acordul fin, să determini un anumit drum. Or, reforma în sănătate în România nu are în primul rând o filosofie; chiar dacă raportul comisiei prezidențiale spune că e un sistem centrat pe interesul pacientului, toate actele legislative și toate măsurile sunt în detrimentul pacientului. E necesară o reformă în sistemul de sănătate, dar care să țină cont de inerția sistemului. O mașină o întorci pe drum foarte simplu; pentru un tren, în schimb, trebuie să umbli la macaz fiindcă altfel, dacă vrei să-l întorci brusc, deraiaza! Este necesară o reformă, dar care nu se poate face în 6 luni, ci în ani de zile; în primul rând stabilești care sunt prioritățile, care este filosofia, cum vrei să construiești acest sistem, ținând cont de resursa umană pe care o ai. Fiindcă altfel, dacă nu te raportezi factorului uman, vei construi spitale ultramoderne care vor fi vizitate de către pacienți ca muzee pentru că nu va avea cine să lucreze în ele. Iar intervențiile care nu au nicio rațiune sunt periculoase. Gândiți-vă la unul din motivele pentru care trec prin ceea ce trec acum, acela că m-am opus, pe principii care erau foarte clare, transformării unui Institut de Oncologie în 24 de ore într-un spital de urgență. Totuși, din rațiuni strict politice, un fost plutonier de intendență, acum general și ministru, a considerat că el trebuie să modifice și, paradoxal, nimeni nu a avut curajul să-l contrazică. Acest institut a fost salvat, dar, în același timp, și domnul ministru Gabriel Oprea și-a dus la îndeplinire amenințarea că „am să văd eu ce am să pățesc”.

Unde credeți că este veriga cea mai slabă? Subfinanțarea, lipsa legislației sau factorul uman?

În primul rând subfinanțarea. Tot timpul se spune că au crescut banii în sănătate de patru ori, de șase ori etc. Nu are nicio relevanță pentru că în momentul în care ai 1 leu și cineva-ți dă 4 lei, dar tu ai nevoie de 100 de lei, a crescut de patru ori finanțarea, dar nu prea contează – e ca și cum unui om însetat în Sahara, după trei zile de deshidratare, i-ai pune o picătură de apă pe buze: nu își va reveni, tot va muri prin deshidratare. Subfinanțarea sistemului medical în România este foarte clar exprimată de procentul care se alocă din produsul intern brut pentru sănătate. Dacă țările central- și est-europene alocă între 6 și 8% din PIB-ul lor, iar țările din OECD alocă între 10 și 12%, nu prea mai avem ce să discutăm când noi am alocat cel mai mult într-un an 4,1% din PIB, după care am coborât, în ultimii 20 de ani având între 2,7 și 3,7% din PIB. Datoriile care se acumulează și această politică de „rostogolire” a lor de pe un an pe altul induc alte fenomene negative: personalul insuficient și obosit, inechități în ceea ce privește accesul pe care-l au pacienții la serviciile medicale etc. Gândiți-vă că în mediul rural locuiesc între 40 și 46% din cetățenii României, iar medicii care lucrează acolo reprezintă 11%, dintre aceștia 90% fiind medici de familie; cu alte cuvinte, deja există o inechitate pentru că eu, dacă am avut norocul să mă nasc în Iași, pot să am acces la anumite servicii de sănătate, iar dacă m-aș fi născut la țară, la Coarnele Caprei, nu mai am acest acces! Nu din vina mea, ci din cauză că așa a fost construită politica sanitară.

Ce părere aveți despre desființarea unora dintre spitalele mici în paralel cu reorganizarea prin comasare a unor centre medicale naționale de referință?

Criteriile pentru care s-au desființat spitalele mici au fost strict economice (cel puțin așa s-a declarat) și această abordare a fost greșită. Pentru un spital sau o unitate medicală, eficiența sa nu se calculează ca la o societate comercială, câți bani au intrat, câți bani s-au cheltuit, ce beneficiu s-a realizat, ci se cuantifică pe baza stării de sănătate pe care a produs-o. Bineînțeles, cheltuielile trebuie să fie și ele raționale, dar nu raționalizate! Însă criteriul major de eficiență este starea de sănătate pe care a produs-o acea unitate medicală. În cazul spitalelor desființate ori comasate, nimeni nu a știut care au fost criteriile reale care au stat la baza deciziei. Pentru că, dacă de unele spitale mici era nevoie într-o anumită zonă geografică, ele nu trebuiau desființate pentru simplul motiv că nu erau bani să fie întreținute, ci trebuia ca acești bani să fie găsiți. Accesul la serviciile de sănătate este esențial. Și am văzut spitale care au fost desființate pentru că erau mici, neperformante, dar pacienții de acolo se află la 80 de km de cea mai apropiată unitate medicală unde se poate acorda asistență medicală… S-a spus „dezvoltăm sistemul medicinei de urgență”, dar, atenție!, medicina nu înseamnă numai medicina de urgență. Ce facem, lăsăm pacientul respectiv să ajungă într-o stare critică, de urgență, care să-i pună în pericol iminent viața, sau îl tratăm până atunci? Medicii de familie din zonele unde s-au desființat spitale rămân, dar pentru un consult cardiologic trimiți pacientul din Munții Apuseni, să spunem, la 80 de km să-și facă o electrocardiogramă și să o interpreteze un specialist cardiolog, după care-l întorci, pentru că pacientul, în acel moment, nu reprezintă o urgență, nu vine nicio ambulanță, nu vine nici elicopterul, nu vine nici SMURD-ul? Cum revine el apoi la medicul specialist? Că nu va avea posibilitatea să se ducă, boala lui se va agrava și, bineînțeles, răspunderea va fi a medicului care nu are competență pe acest domeniu și prin lege i se interzice să-și depășească competențele, devine o urgență, vine ambulanța și-l ia, îl salvează sau nu – dacă-l salvează, cheltuielile sunt mult mai mari. Un bun exemplu pentru a conchide că această desființare a fost făcută hei-rupist, fiindcă ne-am luat un angajament față de contopiștii de la FMI care nu au niciun fel de expertiză: ei sunt niște economiști într-un sistem de sănătate, nu au competențe de organizare sanitară. Dacă desființezi un spital, nu-i pui lacăt și-l încui! Trebuie să-l înlocuiești tot cu o unitate care să acorde servicii medicale, de exemplu cu un centru multifuncțional în care medicii care lucrau în acel spital să acorde asistență medicală în continuare, eventual în regim de spitalizare de o zi ca să poți să urmărești măcar evoluția imediată. În ceea ce privește comasarea, eu sunt adeptul unor centre puternice, dar trebuie ca această decizie să fie analizată și din perspectiva modului în care entități distincte pot funcționa armonios după comasare. Este extrem de dificil de condus un mamut spitalicesc și atunci trebuie să iei toate măsurile, inclusiv în ceea ce privește legislația subsecventă, în așa fel încât acel conglomerat pe care-l creezi să poată funcționa și să fie performant.

Cum credeți că ar trebui să funcționeze în mod normal CNAS și cum credeți că ar trebui aplicată coplata în sistemul sanitar?

Sunt un adversar al coplății și am și declarat-o. Nu și-a dovedit eficiența absolut în nicio țară în care a fost introdusă; cheltuielile nu au scăzut, ci, din contră, au crescut, iar modul cum se preconizează a fi realizată în România este mai grav pentru că este un nou bir pus tot pe spatele celor care plăteau și până acum, sumele care se adună fiind oricum nesemnificative. Coplata nu este o măsură care să stimuleze sistemul de sănătate, ci doar un mijloc prin care să te amăgești că mai aduci niște bani în fondul unic de sănătate, dar care nu influențează cu nimic activitatea sanitară. În ceea ce privește CNAS, ea a devenit un instrument politizat, un instrument al administrației, indiferent de culoarea politică, pentru că toți au procedat la fel, și nu este ceea ce trebuie să fie o casă de asigurări. În mod normal, cuvântul ar trebui să și-l spună cei care dau banii, adică asigurații. Asigurații trebuie să gândească cum trebuie să funcționeze casa în așa fel încât banii lor să fie bine gestionați. La noi, asigurații nu au niciun cuvânt de spus. În prima lege în care s-a introdus sistemul de asigurări de sănătate, pentru consiliul de administrație existau niște reglementări foarte clare, printre care ce condiții trebuie să îndeplinească un membru în Consiliul de Administrație (experiență în management de minimum șapte ani pentru că acolo sunt sume imense care se gestionează), nu cum se prevede în noua lege care se dezbate – să fii asigurat, să nu ai cazier și să fii cetățean român. Dacă, să spunem, o instituție ca Ministerul de Finanțe trimite pe unul cu șapte clase în loc de șapte ani de experiență managerială, își asumă responsabilitatea? Casa Națională de Asigurări de Sănătate în acest moment este o instituție care ascultă de cel care face numirile, de factorul politic, președintele CNAS are uneori putere mai mare decât un ministru și ascultă de cine l-a pus acolo, de cine l-a recomandat. În al doilea rând, CNAS are o poziție de monopol, dictatorială; dacă la început contractul cadru se negocia, acum sunt „consultate” unele instituții, dar apare doar cum vor unii, prin Hotărâre de Guvern. De pe această poziție de monopol și de dictat, CNAS nu mai face politica asiguraților, ci face politica decidenților. Este, după părerea mea, o instituție care trebuie serios zgâlțâită și reconstruită după filosofia pe care dorim să o avem. Iar acum din nou nu avem nicio filosofie și, pe noua lege, CNAS își păstrează poziția de monopol, deși vor mai apărea și alte entități, pentru că ea gestionează banii, ea normează, ea face contractul cadru și ea impune. Oriunde va exista monopol, lucrurile nu vor merge bine pentru că apare tendința absolut normală de a gestiona acei bani nu în interesul majorității, ci în interesul unui anumit grup.

Credeți că medicii plecați în lumea largă se vor mai întoarce vreodată să muncească în România?

Sper. În actualele condiții foarte puțini se vor mai întoarce și o vor face doar după ce vor avea o anumită siguranță materială și profesională, dar și atunci se vor întoarce greu, pentru că nu-și pot continua în bune condiții cariera profesională, pentru că în România există alți factori care intervin. Dacă lucrurile, din acest punct de vedere, se vor schimba, atunci da, se vor întoarce.

Cine se face vinovat de plecarea lor?

Societatea românească, plecând în special de la factorul politic. Medicii pleacă din mai multe motive, nu este unul singur, așa cum se pretinde. Noi am făcut numeroase studii sociologice, științifice, constatând că principala motivație este realizarea carierei profesionale. Pe de o parte, ei vor să știe că nu depind de voința unora sau altora pentru a se realiza profesional, vor să aibă mijloace la îndemână pentru a face ceea ce știu că pot să facă și, nu în ultimul rând, vor să le fie recunoscută munca. Un element important îl reprezintă și veniturile, care sunt de 6-10 ori mai mici în România, dar și poziția socială: nicăieri în lume, în nicio țară, medicii nu sunt blamați ca în România.

Cum credeți că ar trebui acționat pentru a stopa exodul medicilor?

În primul rând reguli foarte clare în ceea ce privește promovarea și realizarea profesională, deblocarea posturilor din sănătate (pentru că un medic în România trebuie să acopere de multe ori alte șase posturi vacante atât timp cât un post nu se poate ocupa decât după ce au plecat alți șapte din sistem), să nu fie tratați ca bugetari, să li se recunoască meritele și, bineînțeles, să li se pună la dispoziție mijloacele prin care să se împlinească profesional.

Dar, din câte știu eu, dumneavoastră ați reușit să convingeți câțiva medici să se întoarcă.

Cei care s-au întors, s-au întors pe linie de UMF și nu pe linie de rețea sanitară, pentru că le-am pus la dispoziție exact acele lucruri de care vorbeam: recunoaștere profesională, un salariu decent (pentru că totuși universitatea noastră acordă cele mai mari salarii din sistemul universitar) și, în același timp, respectul cuvenit. Recunosc însă că am reușit într-un număr cu mult sub cel pe care l-am estimat.

Putem să vorbim de eșecuri? Există ceva ce v-ați fi dorit să realizați și nu s-a împlinit?

Sunt un om fericit. Nu sunt un om grăbit. Și de asta nu am avut sentimentul eșecului. Singurele dezamăgiri au fost strict umane, nu legate de proiecte. M-am mai înșelat uneori asupra unor oameni, am greșit și în bine și în rău, adică unii oameni de calitate pe care la început i-am evaluat greșit și viceversa, dar asta ține de limitele pe care le avem fiecare. Întotdeauna când pornesc un proiect nu vizez un termen scurt, ci spun că el trebuie să înceapă și, dacă a început și pornește pe drumul cel bun, până la urmă se va realiza, cu sau fără mine.

Spre ce vă îndreptați? Ce plănuiți pentru anii care urmează?

Pentru anii care urmează, planurile mele se desfășoară în două direcții: UMF Iași să-și păstreze acest loc de top pe care l-a dobândit și să meargă înainte, iar Colegiul Medicilor să devină un liant care să adune în jurul său tot ceea ce ține de domeniul sănătății și al educației în sănătate, organizațiile profesionale și, mai ales, organizațiile de pacienți, astfel încât să devină un pol de putere care să contrabalanseze derapajul pe care poate să-l inducă uneori factorul politic.

Ce le spuneți celor care se ciocnesc de atâtea bariere încât sunt pe punctul de a se descuraja?

În primul rând le spun că trebuie să aibă încredere în ei. Pentru că, dacă pleci demoralizat la o bătălie, sigur vei fi înfrânt. Alexandru Macedon, cu doar 30.000 de soldați a creat un imperiu și a învins imperiile din jur care aveau armate mult mai numeroase, dar nu aveau acea coeziune morală pe care o aveau macedonenii. Și al doilea lucru pe care trebuie să-l aibă este credința. Prin acestea două vor reuși să-și controleze frica. În romanul Dune există o litanie a fricii care spune: „Frica îți anulează rațiunea, frica îți anulează puterea, lasă frica să treacă prin tine, controlează-o și atunci vei câștiga!”