Să rezisti pe piață media cu o emisiune despre literatură este un lucru mai puțin obișnuit astăzi. Ei bine, Dan C. Mihăilescu este „Omul care aduce cartea” de 12 ani. Obiectiv cât îi permite… subiectivitatea, își compară consecvența în a scrie și citi cu ritmul țăranului, „care se trezește zilnic la trei sau patru dimineața ca să dea de mâncare și de băut la animale”.
Ați recunoscut undeva că, pe la 17 ani, ați fost la un pas de a da examen la Teologie. Până la urmă, ați ajuns la Facultatea de limbă și literatură română. Cum v-ați reorientat?
Grație rudelor și prietenilor maică-mii. Ei m-au avertizat la timp că bietul foc mistico-acneic al adolescenței mi se va stinge numaidecât sub răceala mercantilă a cerințelor parohiale. Și tot ei m-au îndepărtat de facultatea de filosofie, sub cuvânt că forfota mea interioară, hrănită de Ioan Alexandru cu Platon și presocraticii, cu Heidegger, Plotin, romantismul de Jena, Pascal, Hölderlin, Kierkegaard și tot ce ținea de moralismul metafizic în linia Epictet-Marc Aureliu-Vico-Montaigne și ceilalți nu avea nimic de a face cu marxismul universitar din „constelația” Ion Ianoși-Radu Florian-Gh. Vlăduțescu, ca să nu mai zic de alde Cazan, Boboc & Co.
Cum v-ar fi stat ca preot?
Imaginea preoției se lega indisolubil în mintea mea de altruismul misionarist dintotdeauna și de pretutindeni. Era pur și simplu dorința tinereții de a sluji, de-a face bine, de a vindeca, de-a ajuta, de a te face luntre și punte – cum frumos spune limba populară – pentru ca oamenii să-și traverseze necazul pe spinarea ta. Tot pe atunci visam să ajung medic pediatru, ori să fiu duhovnic, receptacol pentru confesiunile celorlalți, pentru frustrările, așteptările, vinovățiile lor, ca și pentru dorința lor de răscumpărare.
Cu cât citesc mai mult, cu atât îmi dau seama că știu mai puțin. După cât de mult citiți, sintagma asta trebuie că vă face să suferiți…
Bunicul meu pe linie maternă m-a învățat să citesc pe la patru ani și ceva, ca să-mi astup cu efectele lecturii toate borțile prin care-mi putea intra vântul în suflet. Cărțile mi-au cicatrizat rănile adolescenței, complexele de inferioritate, frustrările, iubirile înșelate, prieteniile amăgitoare. Cărțile mi-au hrănit utopiile, mi-au ostoit eșecurile. Cea mai frumoasă amintire pe care o am este ediția Shakespeare pe care mi-a dăruit-o maică-mea când am împlinit 12 ani. Sigur că, după 50 de ani de lectură, am înțeles demult că, din cât citești, dintr-atât înțelegi mai abitir că marile înțelesuri rămân ascunse dincolo de rafturi, în natură, printre stihiile lui Dumnezeu. Adică în afara bibliotecii. Erudiția nu trebuie să slujească decât șlefuirii simțurilor, așa cum cele văzute nu sunt decât travestiurile Nevăzutului.
Nu vă întreb cât citiți, ci cum reușiți să țineți ritmul. O emisiune cotidiană despre cărți și cronici cel puțin săptămânale în presă înseamnă o muncă titanică. Cum vă vitaminizați pasiunea?
Păi nu fac nimic altceva de pe la douăzeci de ani decât să citesc și să scriu. Am debutat în presă la 11 ani, am scos prima carte în 1982, la 29 de ani, scriu nesmintit cronici și recenzii, săptămânal sau lunar, tot din 1982, iar din ianuarie 2000 prezint o carte pe zi la Pro TV. Dacă mă gândesc la ritmul țăranului, care se trezește zilnic la trei sau patru dimineața ca să dea de mâncare și de băut la animale, după care, potrivit anotimpului, are de săpat, sădit, arat, semănat, udat, plivit, secerat, cosit, copilit, altoit ș.a.m.d. – nu mi se pare mare lucru. Pur și simplu, intri în ritm. Continuând comparația, de bună seamă că, din cât faci mai multe, dintr-atâta-ți vin ideile: să mai ridici un șopru, sa mai înșiri un gard, să mai aduci niscai puieți, să răsădești ceva…
În legătură cu răsăditul… în tinerețe scriați poezie și, deși ați renunțat între timp, ați menționat într-un interviu că, dacă ajungeți la 60 de ani, o să vă publicați versurile, măcar ca să vă iritați neprietenii. Nu ar mai fi mult până atunci… V-ați păstrat intenția?
Da. Cu voia lui Dumnezeu, în decembrie 2013 ar trebui să împlinesc 60 de ani. Nu știu dacă chiar atunci sau dacă nu ceva mai devreme, am de gând să fac o carte din cele două caiete de poezii prefațate de Ioan Alexandru în 1976. Cred că ar fi o trufie pardonabilă, un alint acceptabil. Și o dulce întoarcere a bătrâneții către adolescență.
Cum vă alegeți cărțile pe care le prezentați?
Cu vremea, am fost nevoit să accept și eu că televiziunea nu are menirea să facă, întâi de toate, educație, ci să dea informație și să ofere divertisment. Astfel încât, după câțiva ani în care m-am luptat să aduc pe ecran cinci cărți stufoase pe săptămână – filosofie, istorie, religie, culegeri documentare, enciclopedii – am ajuns la doar trei chestii serioase, plus două romane. Primează, deci, informativul și educativul, istoria, memorialistica și eseistica, după care vin plăcerile nonficționale, cărțile motivaționale, volumele de corespondență, jurnale de călătorie etc.
Marius Chivu spunea într-un articol din Dilema Veche că presa românească din ultimul secol se confruntă cu o situație fără precedent: criticii literari care scriu constant despre cărți în publicații vizibile pot fi numărați pe degetele unei singure mâini. Cum s-a ajuns aici și ce se poate face pentru a ieși din această situație?
Nicăieri în lume critica literară serioasă nu se face în ziare și reviste de succes, ci în publicațiile academice, universitare, elitiste. Presa culturală e una, exegeza adevărată este altceva. Avem peste tot de a face cu o ierarhie bine stabilită. Nu de alta, dar și exegeza literară ține strict de ideea de Autoritate. Când cele două planuri intră în simbioză, e perfect: verdictul dat de un specialist într-o revistă cu tradiție beton, dar editată în doar câteva sute de exemplare, va fi preluat macroscopic și cosmetizat în gazete însumând sute de mii de exemplare, ca să nu mai vorbesc de televiziune. Între hermeneutică și gazetăria culturală nu a fost, nu este și nu va fi niciodată pace, consens și îngăduință reciproc avantajoasă. Cel mult o ignorare (plus o invidie) reciprocă. Fapt este, însă că, mai devreme sau mai târziu, până la urmă toate se așază la locul lor. Forța comentariului din gazetele de succes e precum focul din paie – spectaculos, dar se stinge iute – în vreme ce densitatea lecturii specializate mocnește ca jarul și se poate reaprinde oricând, la dimensiuni nebănuite.
Contează și bloggerii literari în acest univers?
Ei, aici e cu totul altceva decât era vorba în întrebarea precedentă. Ceva mult mai periculos. Când vorbim de relația dintre bloguri și revistele literare, adică dintre amatorism și profesionalism, se strică de-a binelea ierarhia, se alterează autoritatea, se malformează verdictele. Într-o măsură covârșitoare, blogurile sunt o vidanjă, o fosă septică în care se scurg veleitarismele, resentimentele, reaua voință, setea de răzbunare, pe scurt: ura netrebniciei, a servitorimii frustrate și dezaxate, pe anvergura și calmul autoritar al stăpânilor. Nu am dispreț mai mare decât pentru lașitatea otrăvită și spumoasă a anonimatului care se erijează în entitate dătătoare de diagnostice și făcătoare de (false) ierarhii. În rest, când este vorba de comentarii inter-amicale, de impresii despre spectacole, cărți, expoziții etc. – numai de bine. Dar când oameni cu semnătură deja validată în presa tipărită ajung să practice, la derută, sportul sadomasochist al pseudonimiei bloggeristice, asta mă scoate din sărite. E ceva precum nenorocitul obicei al golanilor de munte, care schimbă, strâmbă, inversează sau scot din pământ stâlpii indicatori de pe traseul montan. O glumă tâmpită, care se poate oricând transforma în moarte.
Cum citiți? Subliniați pe carte, faceți semne, îndoiți paginile sau lăsați volumul imaculat?
Ce e drept, citesc oribil, agresiv, fără milă. Paginile cărților pe care le adnotez arată ca spinarea bietei Moby Dick, harponată în fel și chip de-a lungul anilor și al vânătorilor. Hărtănesc, hărțuiesc, înnegresc cu creionul, într-o sarabandă de semne criptice strict personale: x-uri, linii, bucle, paranteze, puncte, acolade. După lectura mea, cartea arată ca un câmp de bătălie, sau ca o arătură borțilită de mai multe familii de cârtițe. Așa citea și maică-mea: cred că dacă, inițial, aș fi avut alt exemplu, m-aș fi comportat în consecință. Așa, însă, cred că e mai cinstit să lași îndelung muncit (și fecundat) un trup iubit, decât să preferi imacularea frigidității nerodnice.
Sunteți „Omul care aduce cartea” de 12 ani. Când ați gândit proiectul, vă așteptați ca emisiunea dumneavoastră să reziste atât de mult?
O, nicidecum. Am declarat-o în multe interviuri din 2000 încoace, mai ales în 2003, când emisiunea a primit premiul CNA. După cum, la câteva luni după primele apariții, îmi luasem deja adio (mental) de la micul ecran, și acum, matematic, în fiecare ianuarie și septembrie, când se refac grilele de programe, aștept să mi se scoată-n stradă bocceluța. Am încetat demult să mă mai întreb de ce nu se întâmplă asta. Destul că totul merge bine și că publicul, atâta cât îmi este mie dat să văd – mergând cu metroul și intrând zilnic în magazine, librării și tot soiul de instituții – ne este prietenos, fidel și… suav compătimitor.
Recent, ați recunoscut că topurile pe care le faceți cărților nu pot fi decât subiective. Cât de obiectiv credeți că este cronicarul Dan C. Mihăilescu?
Cât îi permite… subiectivitatea! Sigur, după 35 de ani de meserie, te iluzionezi că stăpânești îndeajuns de bine instrumentarul, ca să fii ferit de ignoranță, verdicte aberante, date umoral, ideologic sau partizan, și nu rațional, judicios, estetic. Fapt este că, îmbătrânind, ți se tocește simțul estetic, îți ruginește mecanismul acceptării noului, tragi la confortul căldicel, refuzând provocările. Nu le poți avea chiar pe toate. Nu poți palpita în mod egal la eseistica generației lui Mircea Eliade și la poezia douămiistă, la Yourcenar și Ioana Bradea. De-aia e bine să te limitezi, adică să comentezi simpatetic, potrivit afinităților (s)elective. Din pricina aceasta am renunțat de câțiva ani la cronica de întâmpinare exercitată constant, în favoarea eseurilor și a eseurilor de istorie literară. Pur și simplu mă simt infinit mai acasă în corespondența lui Caragiale, Ion Ghica, Alecsandri, Kogălniceanu, Odobescu sau Ion D. Sîrbu, decât în ficțiunea contemporană.
„Imaginea unui bătrân citind dintr-un tabloid îmi vorbește de-o vinovăție colectivă. A părinților săi, pentru care cartea va fi fost o pierdere de vreme. A profesorilor lui, prea dezabuzați și resemnați ca să mai sădească în fiecare elev pasiunea cunoașterii și ambiția autodepășirii. A mediului profesional specific comunismului, măcinat de nimicnicie, hoție, lehamite, bașcălie și descurcăreală, adică de tot ceea ce ține departe cartea, cultura în general, de sufletul cinstit. Și, în fine, a vieții de azi, care-i favorizează pe cei fără Dumnezeu, fără minte și fără suflet, pe cei dezrădăcinați, înstrăinați de tradiție și de valorile ancestrale.”
Dan C. Mihăilescu s-a născut în București, în 1953. Absolvent al Facultății de limbă și literatură română (secția română-franceză), a fost cercetător științific la Institutul de istorie și teorie literară „G. Călinescu” (1980-2003), secretar de redacție la „revista de istorie și teorie literară” (1983-1986) și editorul suplimentului „Litere, arte, idei” al ziarului „Cotidianul” (1991-1996, 2001-2004).
A debutat publicistic în 1974, în „România literară” și este membru al Uniunii Scriitorilor din 1990. De altfel, în 1999, a primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducerea integrală a dramaturgiei lui Eugène Ionesco. A scris numeroase prefețe/postfețe, a publicat 15 cărți și are numeroase contribuții la volume colective. A deținut și deține rubrici săptămânale, a fost și este cronicar în diverse cotidiene și reviste. Din 2000, realizează emisiunea „Omul care aduce cartea”, la Pro TV.
Dan C. Mihăilescu și-a povestit experiența stagiului militar în volumul coordonat în 2008 de Radu Paraschivescu la Editura Humanitas, „Răcani, pifani și veterani”. Șase luni de infanterie, la Bacău. „Mi-a rămas ca un mister pe viață identitatea celor care au decis ca la stația de radio a unității de infanterie din Bacău să existe colecția completă a albumelor, monografiilor și eseurilor de estetică din Biblioteca de artă a Editurii Meridiane! A fost ceva fabulos, absolut delirant, ca, între marșurile de zeci de kilometri pe dealurile dinspre Răcăciuni (eu cărând și AG-ul!), săpat adăpostul individual, înfiptul măștii de gaze pe figură, cusutul ciorapilor, frecatul marmitelor, aleilor, coridoarelor și WC-urilor, plus udatul florilor pe ploaie torențială (așa cum mi-a comandat mie colonelul Cuculet!) – eu să pot citi și conspecta Wörringer, Nietzsche, Unamuno, Papu, Starobinsky, Elie Faure, I.D. Ștefănescu, Alpatov, corespondența fraților Van Gogh, arta bizantină, gotică, rinascimentală și câte altele!”
Interviu publicat în “Observatorul militar” din 29 februarie 2012.
