Ne folosim în fiecare zi de o sumă de obiecte și accesorii, menite să ne mijlocească îndeplinirea unor scopuri și să ne facă existența mai ușoară. Pe altele le folosim mai rar, fără a le fi însă mai puțin tributari, în timp ce unele ne salvează de-a dreptul viața. În foarte puține cazuri, devenim curioși referitor la originile lor, la cum, când și cine le-a creat. Prea rar ne întrebăm ce anume din toate lucrurile pe care le întrebuințăm au ca sursă un izvor autohton, în mințile creatoare și în mâinile dibace ale conaționalilor noștri. Probabil dintr-o convingere defetistă că românii nu au descoperit niciodată nimic important. Ei bine, lucrurile sunt departe de a sta astfel și nu numai că invenții românești importante există, însă eventuala lor absență ar fi dat o față destul de diferită omenirii, nu într-un sens benefic.

10. Diorama – Grigore Antipa

Diorama este o reprezentare spațială a unei porțiuni de peisaj, în care se expun, în muzee, animale împăiate, manechine și diverse alte obiecte asemănătoare, în scopul înfățișării unui ecosistem și creării impresiei unui peisaj real. Primul care s-a gândit la această formă de încadrare a naturii în peisajul citadin a fost naturalistul Grigore Antipa, biolog, zoolog, ecolog și profesor universitar român. El este întemeietorul Muzeului Național de Istorie Naturală din București, care îi poartă numele și care, pornind de la reorganizarea sa, în 1907, prezintă pentru prima oară dioramele biologice.

Acestea au reprezentat o nouă etapă în evoluția și organizarea muzeelor de istorie naturală. Primele diorame prezentau viața de pe piscurile munților Carpați, din regiunea colinelor, din Bărăgan, precum și din zona inundabilă a Deltei Dunării. De asemenea, în Muzeul de Istorie Naturală există și numeroase diorame care înfățișează fauna din regiunile de tundră, prerie, savană sau din deșertul Sahara. Datorită deosebitei prezentări, numeroase muzee europene și americane au solicitat sprijinul savantului român pentru organizarea colecțiilor lor muzeistice.

9. Tunul Basilic – Orban

Căderea Constantinopolului reprezintă numele sub care este cunoscută cucerirea capitalei Imperiului Bizantin de forțele Imperiului Otoman, sub comanda sultanului Mehmed al II-lea, în data de 29 mai 1453. Armata bizantină număra aproximativ 7.000 de oameni, din care 2.000 erau mercenari străini. Cetatea avea circa 22,5 kilometri de ziduri fortificate, probabil cele mai puternice aflate în existență până atunci. Otomanii aveau o armată uriașă, de aproximativ 80.000 – 100.000 de oameni, dar săbiile și săgețile nu erau suficiente pentru a penetra colosala cetate bizantină. Ca atare, otomanii au angajat un inginer pe nume Urban sau Orban, de origine controversată încă, dar despre a cărui naționalitate română există destule probe. Acesta era specialist în construirea de tunuri, arme care la acea vreme reprezentau o noutate în tehnica de luptă. Urban a construit în premieră un tun enorm, botezat „tunul Basilic”, măsurând peste opt metri lungime și circa 75 centimetri diametru, care era capabil să lanseze un proiectil de 544 kilograme la o distanță de aproape doi kilometri. Tunul lui Urban nu avea precizie, încărcarea sa dura trei ore, ghiulelele erau puține și arma s-a prăbușit sub reculul propriu după numai șase săptămâni. Cu toate acestea, instrumentul a reprezentat precursorul tunurilor perfecționate, de mare putere, proiectate ulterior, lăsând până astăzi moștenirea principiului său de funcționare.

8. Cibernetica – Ștefan Odobleja

Cibernetica este teoria controlului prin retroacțiune. Termenul s-a răspândit mai ales în legătură cu sistemele digitale, dar domeniul este mult mai larg: cibernetica se ocupă de modul în care un sistem (digital, mecanic, biologic) prelucrează informațiile și reacționează la acestea; tot cibernetica se interesează de modul în care sistemele se modifică sau permit modificări pentru a-și optimiza acțiunile. Medicul Ștefan Odobleja, creatorul psihociberneticii și părintele ciberneticii generalizate, publică în 1929 studiul „Metoda de transonanță toracică” în care enunță pentru prima oară legea reversibilității.

Odată cu participarea la Congresul Internațional de Medicină Militară din București (1937), anunță apariția operei sale capitale „Psihologia consonatistă”, lucrare prin care face publică prima variantă a concepției cibernetice generalizate și demonstrează caracterul multi- și interdisciplinar al acesteia. Modelul cibernetic, pornind de la observații, intuiție și rațiune, creat de Odobleja în 1938-1939, dar vehiculat zece ani mai târziu în literatura americană și apoi în cea europeană, a fost utilizat și aplicat într-o varietate de domenii. Începând din anul 1972, Ștefan Odobleja și-a continuat studiile teoriei conform căreia originea ciberneticii se află în psihologie.

7. Pila Karpen – Nicolae Vasilescu-Karpen

O pilă electrică, de producție românească, furnizează energie de 56 de ani, fără întrerupere. Inventatorul minunii, Nicolae Vasilescu-Karpen, om de știință, inginer, fizician și inventator, a declarat, cu o jumătate de secol în urmă, că ea va funcționa veșnic. În Muzeul Național Tehnic „Dimitrie Leonida” din București există un obiect de patrimoniu care stă într-un seif metalic blindat, chiar în biroul directorului muzeului. Este vorba despre „Pila termoelectrică cu temperatură uniformă”, cunoscută sub numele de „Pila lui Karpen”, realizată în 1950. Aparatul este, de fapt, un perpetuum mobile, adică un dispozitiv care generează energie la nesfârșit fără intervenție din exterior.

Deși ar fi trebuit să se oprească de multe decenii, „Pila lui Karpen” se încăpățânează să funcționeze, așa cum a prevăzut inventatorul ei. Construirea unui perpetuum mobile a fost visul de secole al omenirii. Un aparat care să se miște la nesfârșit, fără să primească impulsuri exterioare, ar rezolva definitiv setea de energie a civilizației actuale. În epoca modernă însă, acest vis a fost abandonat pe considerentul că ar fi o utopie. Cei ce au continuat totuși să caute soluția au fost marginalizați, lumea oamenilor de știință considerându-i nebuni. Perpetuum mobile nu poate exista. Cu toate acestea, un fizician român s-a încăpățânat să-l construiască. Și se pare că a reușit. Nicolae Vasilescu-Karpen a început să lucreze la teoria unei pile electrice care să genereze energie la nesfârșit încă înainte de Primul Război Mondial. „Pila” a fost brevetată în 1922. Era vorba, în fapt, despre două pile electrice legate în serie, care pun în mișcare un minimotor galvanometric. Acesta, la rândul său, mișcă o paletă conectată la un întrerupător. La fiecare jumătate de rotire paleta deschidea circuitul, pentru ca la a doua jumătate de rotație să-l închidă. Timpul de rotație a elicei era calculat în așa fel încât pilele să aibă timp de reîncărcare, respectiv pentru refacerea polarității în perioada cât circuitul este deschis. O astfel de pilă de proporții ar putea alimenta o navă spațială.

6. Scaunul ejectabil – Anastase Dragomir

Dacă la sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX, mulți entuziaști ai aviației erau preocupați de construcția avioanelor și de pilotarea acestora, un tânăr pe nume Anastase Dragomir și-a concentrat atenția pe siguranța aparatelor de zbor și mai ales a pasagerilor de la bordul lor. Anastase Dragomir era pasionat, ca mulți dintre tinerii acelei perioade, de problemele aviației. A plecat în Franța, unde a lucrat la mai multe uzine de avioane. Aici și-a perfecționat propriul său sistem pentru salvarea piloților și a pasagerilor în caz de accidente. La 3 noiembrie 1928, a înregistrat, în Franța, cererea de brevet „Nouveau système de montage des parachutes dans les appareils de locomotion aérienne” și a obținut Brevetul nr. 678566 din 2 aprilie 1930 pentru „cabină catapultabilă”.

Această invenție era „un nou sistem de parașutare din aparatele de locomoție aeriană, fiecare pasager având o parașută proprie care permite, în momentul critic, eliberarea acestui ansamblu de avion, astfel încât parașuta, împreună cu pasagerul înșelat pe scaun, să treacă printr-o deschizătură a podelei”. Brevetul prevedea ca acest ansamblu de celulă-parașută să aibă mai multe comenzi, manevrabile de către pilot. În 1950, Anastase Dragomir a obținut un nou brevet românesc, cu nr. 40658, pentru „celulă parașutată”, care consta în folosirea unui spătar curb de glisare pentru ejectarea cabinelor, fie pe jos, fie pe sus, pentru ca în 1959 să înregistreze o altă cerere, care avea ca obiect construirea unui avion de transport echipat cu cabine catapultabile, pentru salvarea pasagerilor (brevet românesc nr. 41424 din 1960). Ideea românului se va concretiza prin apariția, la noile tipuri de avioane supersonice militare, a scaunului ejectabil.

5. Stiloul – Petrache Poenaru

În anul 1821, brăileanul Petrache Poenaru, pandur, creator al steagului României moderne, inginer, matematician, inventator și membru titular al Academiei Române din 1870, a fost secretarul lui Tudor Vladimirescu în timpul revoluției. Aceasta era o funcție publică, activitatea lui fiind legată de pană și călimară. Poate că și de aici i-a venit ideea conceperii primului stilou din lume. Deși după înfrângerea lui Tudor Vladimirescu pandurii erau vânați și decapitați, Petrache Poenaru scapă, iar în 1826 primește o bursă franceză și își completează studiile la École Polytechnique din Paris.

În 1827, la data de 25 mai, obține Brevetul francez 3208 pentru „plume portable sans fin, qui s’alimente elle-même avec de l’encre” (condei portaret fără sfârșit, alimentându-se el însuși cu cerneală). Această invenție a revoluționat domeniul instrumentelor de scris, contribuind la crearea unui obiect folosit și în prezent de milioane de oameni. Tocul cu rezervor al lui Poenaru elimina zgârieturile de pe hârtie și scurgerile nedorite de cerneală și propunea soluții pentru îmbunătățirea părților componente spre a asigura un debit constant de cerneală, precum și posibilitatea înlocuirii unor piese.

4. Vaccinul antiholeric – Ioan Cantacuzino

Ioan Cantacuzino, academician, medic, microbiolog, profesor universitar român, fondator al școlii românești de imunologie și patologie experimentală, a desfășurat o bogată activitate de cercetare privind vibrionul holeric și vaccinarea antiholerică. Pe baza cercetărilor desfășurate în această direcție, medicul a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică, numită „Metoda Cantacuzino”, folosită și astăzi în țările unde se mai semnalează cazuri de holeră. Implicându-se în studiul holerei, tifosului exantematic și tuberculozei, aduce contribuții remarcabile. A creat noțiunea de imunitate prin contact.

În campania din 1913 a condus prima vaccinare antiholerică masivă în focarele infecțioase, cunoscută în știință ca „Marea experiență românească”, care a salvat multe mii de vieți, și a inițiat măsurile de combatere a epidemiei de holeră. În primul Război Mondial, în calitate de conducător al serviciilor sanitare militare și civile, a luat măsurile de combatere a marii epidemii de tifos exantematic. Creează o serie de lucrări ca: descoperirea imunității celulare și umorale, sensibilitatea și lipsa de imunitate a organismului față de scarlatină, studii cu renume mondial asupra holerei și vaccinoterapiei. Introduce vaccinul lui Calmette, iar în 1912 creează vaccinul antitific.

3. Gerovital – Ana Aslan

Medic român specialist în gerontologie, academician din 1974 și director al Institutului Național de Geriatrie și Gerontologie, Ana Aslan a evidențiat importanța procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă, aplicând-o pe scară largă în clinica de geriatrie, sub numele de Gerovital sau vitamina H3. Produsul geriatric a fost preparat în anul 1952 și brevetat în peste 30 de țări. În același an ia ființă Institutul Național de Geronto-Geriatrie „Dr. Ana Aslan”, primul institut de geriatrie din lume, model pentru țările dezvoltate, prin asistență clinică și cercetare.

„Ana Aslan” are, anual, mii de pacienți. Efectele terapiei Aslan asupra îmbătrânirii au convins încă de la început, aducând institutului pacienți cu nume celebre: Tito, de Gaulle, Pinochet, Chaplin, Claudia Cardinale, prințese, conți și directori ai unor mari bănci ale lumii. Renumele produselor „Aslan” a trecut și Oceanul, John Kennedy recurgând, pentru o afecțiune a coloanei vertebrale, la un tratament la domiciliu cu „Gerovital”.

2. Avionul cu reacție – Henri Coandă

În octombrie 1910, Marele Palat de pe Champs-Élysées, Paris, a găzduit cea de-a doua ediție a Expoziției Internaționale de Aeronautică. Au fost expuse cele mai noi piese de aviație. Cea mai interesantă mașinărie, care a atras atenția multora, a fost un avion roșu, fără elice, pe a cărui plăcuță metalică scria: COANDĂ-1910. Acest avion a trezit interesul oamenilor nu numai pentru că nu avea elice, ci și pentru că era total diferit față de ceea ce numeau ei până atunci „avion”. Mașinăria avea două aripi duble și un singur loc, o anvergură de 10,3 m, lungimea de 12,5 m, greutatea de 420 kg și o forță a propulsiei de 220 kg. Cea mai interesantă parte din avionul lui Coandă era sistemul de propulsie, o adevărată revoluție în construcția de motoare de avioane, care avea să constituie soluția viitorului.

Motorul cu reacție, inventat și construit pentru prima oară de către Henri Coandă, era compus dintr-un motor-piston cu patru cilindri, răcit cu apă și dezvolta 50 de cai-putere la 1000 de rotații pe minut. Acest motor-piston era conectat la o tijă care rotea multiplicatorul de rotații; mișcarea era transmisă compresorului care câștiga o rotație de 4000 de rotații pe minut. Forța de propulsie era de 220 kgf, mult mai mare decât dacă motorul-piston era conectat la o elice. Mulți vizitatori ai expoziției au fost suspicioși privind decolarea avionului, până la o demonstrație accidentală a lui Coandă, când, dorind doar să verifice motorul, avionul a început să meargă din ce în ce mai repede, până și-a luat zborul. Impresionat de flăcările produse de motor și îngrijorat de faptul că nu mai pilotase un avion până atunci, ci doar planoare, Henri a pierdut controlul mașinăriei, care a pierdut din înălțime și viteză până când a aterizat forțat. Această încercare a constituit primul zbor cu un avion echipat cu un motor cu reacție. Astfel, cu 30 de ani înainte de Heinkel, Campini și Whittle, Coandă a construit și a zburat cu primul avion cu reacție.

1. Injecția cu insulină – Nicolae Paulescu

Nicolae Paulescu, profesor de fiziologie al Universității de Medicină și Farmacie din București, este cel care a descoperit pentru prima oară, în 1921, insulina, hormonul secretat de pancreas, care reglează metabolismul glucidelor, lipidelor, protidelor și mineralelor din organism. Paulescu este cel care a demonstrat eficiența acestei substanțe în reducerea hiperglicemiei și care a folosit insulina în tratarea diabetului. Descoperirea sa a salvat milioane de vieți.

Enciclopediile îi prezintă însă, la acest capitol, pe doi „eroi canadieni” Frederick Banting și Charles Best, care, în 1922, aveau să primească Premiul Nobel, în dauna lui Paulescu. Cei 30 de ani de muncă și stăruință în laborator ai profesorului au fost furați de cei doi tineri canadieni, care luaseră cunoștință de munca românului din publicațiile vremii. În baza articolelor acestuia, ei au reușit să izoleze insulina și să o folosească în tratarea unui pacient. Cu 8 luni înainte, Paulescu publicase într-o revistă de specialitate belgiană rezultatele cercetărilor sale sub titlul „Recherches sur le rôle du pancréas dans l’assimilation nutritive”. Doar că n-o numise insulină, ci pancreină. În 1916, pe când se afla în stadiul final al cercetării, trupele germane ocupaseră Bucureștiul. A trebuit să-și amâne anunțarea rezultatelor definitive.

Alte invenții românești importante

1858 – București – primul oraș din lume iluminat cu petrol și prima rafinare a petrolului
1880 – Dumitru Văsescu – construiește automobilul cu motor cu aburi
1886 – Alexandru Ciurcu – construiește prima ambarcațiune cu reacție
1895 – D. Hurmuzescu – descoperă electroscopul
1904 – Emil Racoviță – fondatorul biospeologiei
1906, 18.03 – Traian Vuia – avionul cu tren de aterizare pe roți cu pneuri; cu „Vuia I” acesta reușește prima decolare fără să folosească niciun mijloc ajutător, numai cu aparate aflate la bord (în fapt, primul avion din istorie)
1906 – A.A. Beldiman – aparatul hidraulic cu daltă de percuție pentru sondaje adânci
1910 – Tache Brumărescu – mașina de tăiat sulf
1918 – Gogu Constantinescu – întemeiază o nouă știință: sonicitatea
1920 – Gheorghe Botezatu – a calculat traiectoriile posibile Pământ – Lună, folosite la pregătirea programelor „Apollo” (al căror părinte a fost sibianul Herman Oberth); el a fost și șeful echipei de matematicieni care a lucrat la proiectul rachetei „Apollo” care a dus primul om pe Lună
1921 – Aurel Persu – automobilul fără diferențial, cu motor în spate (de forma „picăturii de apă”)
1962 – Ion Agârbiceanu – primul laser cu gaz (heliu-neon) cu radiație infraroșie