De curând am avut plăcerea să-l cunosc pe Silvio Udila, unul dintre fiii unui mare virtuoz al acordeonului din România, Ilie Udila. Stabilit la Cannes, din 1986, Silvio continuă tradiția familiei și se dedică pianului ca pianist de Piano Bar.

Deși a urcat uneori pe scenă alături de vedete internaționale ale muzicii și i-a cunoscut îndeaproape pe Noel Gallagher, Jean Michel Jarre, Quincy Jones, Yolanda Adams, Silvio Udila a rămas un om modest, cu bun-simț, chiar dacă la rândul său bucură inimile multor ascultători aflați pe întreg mapamondul. Vorbește cu durere despre căderea în dizgrație a ceea ce era școala de muzică din România, cădere datorată celor care au promovat nonvalorile: „De acolo unde ne-au dus George Enescu prin compozițiile sale, fiind nume de referință în muzica clasică; Dinu Lipatti prin concertele sale unice, inegalabile; Sergiu Celibidache, considerat dirijorul cu bagheta de aur, am fost scoși și aruncați de către cei care nu au știut că muzica reprezintă o parte din istoria unui popor, cei care au promovat în afara țării doar obscurități.”

Se hrănește cu muzică, respiră muzică și o zi fără muzică în viața sa ar fi o zi „absentă din calendar”.

Când v-ați descoperit pasiunea pentru muzică și pentru pian în mod special?

Nu a fost prea greu să-mi descopăr pasiunea pentru muzică deoarece sunt născut într-o familie de muzicieni. Tatăl meu este regretatul acordeonist și dirijor Ilie Udila. Am început să deslușesc tainele muzicii de la o vârstă fragedă. Aveam șase ani când am pus pentru prima dată mâna pe un violoncel, studiind în același timp și pianul, dar ca instrument muzical secundar. Se pare că ceva, ceva, s-a întâmplat în interiorul meu, deoarece am început să iubesc mai mult pianul decât violoncelul pentru care părinții mei mă pregăteau. Nu pot spune că acordeonul sau chitara mi-ar fi străine, dar pianul este cel care-mi este mai aproape de suflet. Pentru mine și familia mea muzica este mai întâi pasiune și apoi mod de existență.

Aveți un compozitor preferat? Dar un pian preferat pe care vă place să concertați?

Mi-este greu să mă opresc asupra unui singur compozitor, deoarece eu mă hrănesc cu muzica clasică: Bach, Beethoven, Brahms, Chopin, Haydn, Vivaldi, Rachmaninov, Ceaikovski și Mozart sau „muzicianul de geniu”, cum a mai fost numit, cu care ar fi trebuit să încep. În ce privește pianul preferat – acesta este Steinway.

Mi-ați spus că în momentul de față compuneți și orchestrați mai mult, vă simțiți mult mai aproape de această latură a muzicii? De ce?

Pentru mine compoziția este un refugiu și în același timp un mod de a mă descoperi pe mine însumi. Am înțeles că a compune este cel mai important lucru pentru un artist, doar așa artistul poate lăsa ceva posterității. Sunt atât de împlinit când primesc mesaje de la persoane din toate colțurile lumii care-mi spun că se regăsesc în compozițiile mele, ascultându-le mereu cu plăcere.

Știu de la dvs. că ați concertat mai mult ca pianist de Piano Bar, ce v-a oprit să nu mergeți mai departe către marile scene ale muzicii de profil? V-ați simțit mai împlinit dezvăluindu-vă ca muzician doar unui număr restrâns de persoane, a fost alegerea dvs. sau soarta a fost vitregă? Întreb pentru că se știe că dintotdeauna acolo unde este talent, și dumneavoastră aveți cu carul, trebuie să existe și un dram de noroc pentru ca acesta să fie relevat majorității.

Când am ajuns în Franța, în 1986, eram obligat să lucrez ca pianist pentru a mă putea întreține. Nu mi-a fost deloc ușor să vin într-o țară necunoscută, crezând la acea vreme că nu am să-mi mai revăd niciodată țara, deoarece era înainte de căderea Regimului Ceaușescu. Firește că mi-am dorit mereu să urmez o carieră clasică, dar în viață nu întotdeauna visele se împlinesc pe deplin.

Dacă ar fi să vă întoarceți în timp, ce ați schimba din acea perioadă?

Dacă aș avea posibilitatea de a mă întoarce în timp, dacă aș avea „mașina timpului” (glumesc), nu aș face mari schimbări deoarece nu am regrete față de ceea ce mi-a fost dat să trăiesc, dar mi-aș petrece mult mai mult timp cu tatăl meu.

Cum decurge o zi din viața dumneavoastră de muzician și nu numai?

O zi din viața mea sau cum ar fi ziua pentru mine fără muzică? O zi fără muzică ar fi o zi neagră sau absentă din calendar. Ziua mea debutează cu muzică și se termină în același registru, drag sufletului meu, cu muzică. Ca inginer de sunet, o pasiune descoperită mai recent, am tot timpul ceva de făcut, ca muzician la fel, în rest fac sport, înot și dacă este iarnă atunci e musai schi.

Dacă ar fi să vi se ofere ocazia de a concerta pentru publicul din România, pe o perioadă mai lungă de timp, v-ați întoarce în țară sau…?

Slavă Domnului, suntem și noi în Europa și firește că aș accepta, dacă mi s-ar face o astfel de propunere.

Ce credeți despre publicul din România, este un public selectiv, care are o cultură muzicală sau este un public cu care ar trebui să se lucreze? Dar cel din Franța?

Regret că trebuie să vă spun că astăzi în România tradițiile nu mai sunt un subiect de actualitate, cu atât mai mult cea muzicală, iar publicul este selectiv, dar alege doar kitsch-ul din păcate. Cred că o mare parte de vină revine și crizei, dar mai cred că și celor care ar trebui să facă ceva pentru domeniul cultural. Legat de Franța, pot să vă spun că este țara cu cel mai mare buget cultural din Europa, francezii iubesc muzica și fiecare stil muzical are partea sa de auditoriu, chiar dacă și aici criza a mai redus o parte din acesta.

Dacă ați trăi în România, ce ați schimba pentru ca segmentul cultural să fie cunoscut în afara țării? Ce le lipsește românilor pentru a fi recunoscuți ca unul dintre popoarele care au oferit lumii muzicieni de elită precum George Enescu, Ciprian Porumbescu, Ion Voicu, Dinu Lipatti, Sergiu Celibidache?

Dificilă întrebare. Ceea ce pot să fac este să vă spun că înainte de ’89 România avea o școală de muzică recunoscută și apreciată în Franța și nu numai. Artiștii români se bucurau de o mare trecere, reușind să fie apreciați și stimați alături de nume importante ale muzicii mondiale. În prezent în România nu se mai predă muzica ce se preda în urmă cu 25-30 de ani, fie pentru că profesorii au decedat, fie au emigrat, fie profesează în acest domeniu doar pentru a subzista, fără a pune pasiune în ceea ce fac. Acesta este adevărul, chiar dacă este unul dureros. De acolo unde ne-au dus George Enescu prin compozițiile sale, fiind nume de referință în muzica clasică; Dinu Lipatti prin concertele sale unice, inegalabile; Sergiu Celibidache, considerat dirijorul cu bagheta de aur, am fost scoși și aruncați de către cei care nu au știut că muzica reprezintă o parte din istoria unui popor, cei care au promovat în afara țării doar obscurități.

În calitate de pianist de Piano Bar vi s-a întâmplat să concertați pentru vedete? Care au fost acestea? Cum ați fost perceput de către ele?

Am avut de multe ori ocazia să cânt pentru vedete, dar să și concertez alături de ele pe scenă. La Paris am cântat trei ani într-un bar unde veneau numai vedete și în fiecare seară era spectacol, la Cannes am lucrat zece ani în cel mai mare Piano Bar de pe Coasta de Azur, acolo unde în fiecare an se organizează Congresul Mondial al Artiștilor. În Cannes i-am cunoscut pe Noel Gallagher, Jean Michel Jarre, Quincy Jones, Yolanda Adams și mulți alții.

Nume cu adevărat impresionante. Cum se comportă aceștia pe scenă știm mare parte dintre noi, dar ați putea să ne spuneți cum se comportă atunci când nu se mai află la scenă deschisă? Cu ce anume v-au impresionat, căci bănuiesc că au făcut-o dacă și astăzi vă mai amintiți de ei?

Este greu să descriu în câteva cuvinte cum se comportă cei menționați, dar am să încerc să sintetizez. În primul rând depinde foarte mult de atmosfera în care se găsesc. Spre exemplu pe Quincy Jones, care este idolul meu, dându-mi emoții ori de câte ori ne revedem (el petrecându-și verile aici, la Cannes, unde are una dintre reședințele sale), l-am cunoscut în 1999 la Cannes. Când i-am fost prezentat, primul lucru care m-a întrebat, când a auzit că sunt român, a fost dacă-l cunosc pe Radu Goldiș (n.r. chitarist și compozitor de muzică de jazz, originar din România, actualmente stabilit în Statele Unite ale Americii), spunându-mi că românii au dat lumii nume de referință în muzică, că au muzicieni cu adevărat valoroși.

Cum v-ați simțit să auziți asta din partea unui muzician de valoarea sa?

Cum v-ați fi simțit dacă vă regăseați în postura mea? Emoționat, mândru că sunt român, fericit că aveam posibilitatea de a mă afla acolo, lângă marele Quincy Jones.

Desigur, vă împărtășesc toată gama de trăiri, dar pentru că mi-ați spus de idolul dumneavoastră am să vă rog să-mi spuneți câte ceva și despre idolul meu, Jean Michel Jarre, numit pionierul muzicii electronice și renumit pentru concertele sale în care sunt folosite efecte laser și artificii, spectacolul vizual fiind unul de anvergură, profitându-se la maximum de peisajele și de arhitectura din împrejurimi. Cum este acesta când nu se află pe scenă?

Viața a făcut ca eu și el să ne apropiem mai mult, să devenim prieteni, de aceea vă pot spune că este un om modest, fără aere de vedetă, deși este cunoscut faptul că a vândut 80 de milioane de albume și discuri single, ceea ce-i conferă din start titlul. În 2003 i-am cunoscut și tatăl, pe marele Maurice Jarre. Se pare că în cazul lor proverbul nostru cu așchia nu sare departe de trunchi s-a adeverit, căci și tatăl lui Michel era la fel de modest precum fiul, deși a fost și a rămas cunoscut ca unul dintre marii compozitori de muzică pentru film pe care i-a avut Hollywood-ul, unde s-a și stins din viață în 2008.

La fel de modestă este și Yolanda Adams cu care am lucrat împreună la Paris în anul 1995, pentru opt luni. Dincolo de modestie, Yolanda este și o profesionistă remarcabilă, o parteneră de scenă desăvârșită și un om cât se poate de normal în viața de zi cu zi. Este o ființă în care religiozitatea se află la ea acasă. De altfel, ea s-a lansat în muzică chiar din sânul Bisericii.

Cât despre Noel Gallagher… Acesta are o fire prietenoasă, este foarte receptiv la tot ce se întâmplă în jurul său, un mare perfecționist, cu un spirit ce nu poate fi îngrădit. În rest… un om normal ca toți oamenii.

Spuneți-mi, v-ați dori să concertați alături de un alt muzician renumit sau mai puțin renumit? Cine ar fi acesta?

Pentru mine nu contează dacă este renumit sau mai puțin renumit, important este să aibă talent; trebuie să știți că nu toate starurile au talent.

Eu, care nu sunt muzician, percep muzica ca pe unul dintre momentele în care sufletul se contopește cu divinul, iar trupul îngenunchează în deplin acord cu acesta, dar dvs., ca om care trăiește prin muzică, se hrănește cu muzică, cum o percepeți? De fapt, ce este muzica pentru dvs., domnule Silvio Udila?

Pentru mine muzica este totul, este iubire și refugiu (unicul refugiu pe care-l am), este evadarea dintr-un macro-colaps cangrenat la nivel general, aerul pe care-l respir pentru a putea exista.

Dacă nu ați fi fost muzician ce v-ați fi dorit să fiți?

Știu că poate să pară bizar, dar tot ceva legat de muzică.

Ați vrea să-mi spuneți ceva despre care eu nu v-am întrebat?

Pentru moment cred că m-ați întrebat tot ce mi-aș fi dorit.

Un gând de final pentru auditoriul dumneavoastră!

Doresc tuturor cititorilor dvs. și auditorilor mei un gând bun, care să-i urmeze permanent pe drumul vieții ca un acord de pian într-o zi caldă de vară!

interviu realizat de Rita Drumeș