Dacă ești un spectator de teatru cu vechime și dornic de a experimenta, nu cedezi atât de ușor tentației de a rămâne în interiorul tău minute bune sau poate chiar ore, pentru a digera ce ți s-a transmis. Totuși, te surprinzi, uneori, făcând asta. Nu sunt multe puneri în scenă care să te doboare, dar când ieși din sala de teatru cu o gloată de țipete înnăbușite pe urmele tale, îți recunoști slăbiciunea. Oricum, nu te poți supune ritualului pe care îl practici de obicei, întrucât ai dat peste un “spectacol rană deschisă” și nu ai regăsit nimic pe scenă, în jocul actorilor sau în text care să te încurajeze să pui etichete.
Hamletmachine, spectacol care a avut premiera pe scena Sălii Teatru la Cub a Teatrului Național “Vasile Alecsandri” Iași la început de octombrie și de stagiune 2013-2014, este o astfel de punere în scenă. Vii la reprezentație senin, poate cu chef de a-ți mai da coate cu vecinul de scaun sau de a schimba priviri cu subînțeles și ieși cu propriul trecut și cu acele frânturi din prezent care îți provoacă nemulțumire și panică, tristețe, lăfăindu-ți-se pe față și în minte. Da, încă din primele minute, îți dai seama că Hamletmachine e un spectacol care doare, un spectacol care naște întrebări, un spectacol atipic, dar atât de intens, încât nu te lasă indiferent, un experiment, atât pentru actori, cât și pentru spectatori.
Nu cochetează cu divertismentul, ci, dimpotrivă îți stă ca un nod în gât. Cheia pentru a-l înțelege se află la tine, pentru că fragmentarea, postdramaticul, neconvenționalul îți permit să fii stăpânul acestui spectacol. Chiar dacă te lași ispitit de renunțare și de nedumerire, în momentul în care alegi să vrei să îi prinzi înțelesurile, măcar pe unele dintre ele, indiciile vin către tine. Poate să fie o replică repetată obsesiv de personajele parcă în descompunere; poate să fie negrul de smoală al zgurei care curge peste protagoniști și îi îngroapă în propriile halucinații și în propria mizerie a conștiinței; poate să fie harta Europei reconstituită din aceeași zgură neagră; poate să fie cuțitul pe care unul dintre actori — nici nu mai contează care, pentru că toți sunt fațete ale aceluiași personaj — îl flutură către demonii istoriei.
Acea atmosferă de teatru în afara teatrului, de “spectacol-prefață”, de repetiție care nu se mai sfârșește, de cutie muzicală cu o balerină ruginită și cu notele amestecate haotic și înfricoșător, de cimitir bântuit de spiritul Europei însăși și al personalităților care i-au marcat istoria te apasă o vreme după ce o lași în urma ta. Poate te întrebi ce ai căutat tu în sală, de ce nu ai ronțăit popcorn la un film 3D, poate rămâi cu obsesivul gând că trebuie să mai vezi o dată piesa. Dar, oricum, după ce îți amăgești nodul din gât cu ce găsești la îndemână, te exteriorizezi. Și îți alegi tabăra.
Ai preferat să vezi Hamletmachine, fără să citești textul semnat de către Heiner Müller și te așteptai să vezi o readaptare a piesei lui Shakespeare? Ei bine, nu. Vei fi dezamăgit, pentru că Hamletmachine este un colaj viu compus din fragmente aparținând operelor unor morți iluștri — Shakespeare, T. S. Eliot, Joyce, Benjamin, Lessing, Artaud, Brecht, Beckett, Sartre, Fanon, Pound, Dostoievski, Warhol, Hölderlin, Conrad, Lorca, Marx și mulți alții — colaj căruia parcă îi auzi bătăile inimii.
Hamletul lui Shakespeare este pretextul de care Heiner Müller avea nevoie pentru a face autopsia unei Europe ucise de propriile vicii și lăcomii, de proprii tirani, de propriile lașități și cu rămășițele îngropate într-un prezent guvernat de nepăsare, de superficialitate, de artificialitate. Subiectul devine Hamlet, actorul care îl joacă pe Hamlet, Macbeth, Richard al III-lea, Ofelia, Electra, Rosa Luxemburg, Ulrike Meinhof și multe alte figuri istorice reale sau ficționale.
Ți se pare că, dimpotrivă, ai venit pregătit, cu temele făcute? Jocul actorilor și viziunea regizorului grec Giorgos Zamboulakis îți vor demonstra că te înșeli. Lor — lui Doru Aftanașiu, Dianei Chirilă, lui Ionuț Cornilă, lui Radu Homiceanu, Adei Lupu, Oanei Sandu și lui Horia Veriveș — le vei simți fiecare zvâcnire a venelor de la tâmplă, fiecare strigăt disperat, fiecare izbucnire de mânie, fiecare râs isteric și fiecare violență fizică ca pe o experiență în sine, iar la regizor te vei gândi când cu furie, când cu admirație.
Furie pentru că nu a făcut acest text poate puțin mai ușor de asimilat și admirație pentru că și-l asumă.
„Dau personajele mele pentru o istorie a răului”, pare să ordone un Shakespeare care râde isteric din mormânt în textul dramatic semnat de către Heiner Müller. „Dar Raskolnikov-ul meu ce are?” i-o întoarce deloc politicos Dostoievski.
Nimic nu păstrează o linie continuă în Hamletmachine și, în același timp, totul este imprimat de parfumul agresiv și de duhoarea păcatului, a istoriei în descompunere. Limbile și ochii roșii ale personajelor reflectă pofta continuă de sânge vărsat de-a lungul timpului pentru cauze de o ipocrizie demnă de maeștrii în ale desăvârșirii ipocriziei, în războaie duse fără rost pentru muritorii de rând, dar pe bunul plac al aleșilor.
Cei șapte protagoniști, capete ale aceluiași balaur, întruchipează pe rând: sexualitatea exacerbată, hetero și bisexualitatea; angoasa unei minți care din când în când cochetează cu nebunia; memoria amăgită cu vise de grandoare; împuternicitul și subordonatul; frica și curajul; cauza nobilă și lăcomia; libertatea și puterea absolută ajunsă în mâinile unui singur personaj care visează la venin și la flăcări de demon, nu la aripi de înger.
Până spre final poți afirma, fără teamă de a te înșela, că, în Hamletmachine, fiecare dintre cei șapte actori care își împrumută trupurile Hamletului-balaur cu mai multe capete și mimează personalitatea multiplă pentru a-și asuma diferite identități, în diferite perioade istorice, merită o seară în care să îl visezi și să îi interpretezi prestația.
Astfel, dacă Doru Aftanasiu și Horia Veriveș sunt constanți în a reda fațete ale aceluiași Eu atotputernic și fragil, în egală măsură, Ada Lupu și Ionuț Cornilă stăpânesc tehnica dedublării. Privindu-i, nu știi dacă ai vrea să îți strigi revolta în plină desfășurare a non-acțiunii sau admirația pentru naturalețea de care dau dovadă atunci când fac trecerile de la o tipologie la alta.
Cu o colecție de simboluri expusă cu sadismul dependentului de funia spânzurătorii, cu postmodernismul încurajând sâmburii altfelului să dea roade, cu personaje îngrozite de ochiul din umbră, cel al regizorului și al mașinistului care fac posibilă existența lor, libera lor desfășurare sau retragerea în umbra uitării, a ignoranței, cu personaje shakespeariene care își asumă rostirea unor adevăruri dureroase în orice perioadă istorică, cu o structură de horror-show, de thriller, spectacolul Hamletmachine, regizat pentru Teatrul Național “Vasile Alecsandri” Iași de către regizorul grec Giorgos Zamboulakis forțează limitele teatralității și conduce spectatorul cu minte deschisă, cel care nu încurajează punerea în funcțiune a căscatului-semn universal de plictis, spre singura concluzie scăpată de ceața îndoielii: “something is rotten in this age of hope”.
