Când avea 8 ani, l-a întâlnit pe actorul Florin Zamfirescu, care i-a scris pe un șervețel un mesaj subtil, ca și cum ar fi întrevăzut și proiectat, deopotrivă, o lumină aparte în destinul celui din fața sa: „Să îmi arăți șervețelul peste 10 ani”. Iar când se împlinesc 10 ani de la momentul-cheie, Alin Potop face parte din clasa profesorului Zamfirescu. Dacă cele relatate v-au determinat să vă întrebați cum este posibil așa ceva, momentan vă ofer drept răspuns la curiozitatea și uimirea dvs. titlul lucrării de doctorat a îndrăgitului actor, regizor și profesor Florin Zamfirescu: Magie sau actorie.

Vă invit să-l descoperiți pe Alin Potop, studentul în anul II, la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică “Ion Luca Caragiale” din București și actorul, în același timp și cu aceeași măsură, care mărturisește cu maturitate, în cadrul acestui interviu, rostul existenței actorului, în termenii unui paratrăsnet al vieții care înregistrează și binele și răul, și îl transformă în materie sufletească, fără de care nu se poate trăi, care este cartea memorabilă ce reprezintă, pentru el, o demonstrație a iubirii necondiționate și o analiză microscopică a ființei umane, oferind detalii din laboratorul rolurilor pe care le asimilează. Iar dacă Teatrul Neconvențional ar fi un personaj, în sine, aflați tot de la Alin Potop care ar fi cuvintele, emoțiile, frământările, bucuriile, speranțele, iluziile pe care le-ar împărtăși, cu publicul, acest personaj.

În aceste personaje, am descoperit însă 6 tineri care au nevoie de înțelegere și, din cauza lipsei acesteia, se refugiază într-o lume paralelă care este, paradoxal, plină de sensibilitate.

Ștefania Argeanu: Care sunt abilitățile, atributele și calitățile de care trebuie să dispună sau pe care trebuie să le cultive o persoană pentru a face teatru radiofonic?

Alin Potop: Unicul mijloc artistic de care dispune actorul pentru a face teatru radiofonic este vocea. Pentru un student la actorie, este destul de complicat să poată face acest exercițiu de a-și face înțelese intențiile prin intermediul unui singur instrument. Antrenamentul vocal este necesar pentru ca vocea să exprime coerent și în forma estetică impusă de text sau de regizor.

Actorului îi este necesară o unitate de timp în care să parcurgă drumul de la persoană la personaj. Care au fost timpii de care a avut nevoie făurirea modelării rolului tău din Pisica Verde?

Am primit textul în decembrie și l-am înregistrat în luna ianuarie. În acest interval au avut loc câteva întâlniri în care am făcut lecturi, iar perioada de înregistrare a durat aproximativ o săptămână.

Această pisică verde este un subterfugiu pentru un tânăr, exponent al unei generații, care în căutarea unei salvări din această lume sufocantă, o găsește în lucruri ușor de condamnat de ceilalți.

În ce a constat asimilarea personajului?

Domnul profesor (n.r.: Florin Zamfirescu) spune că nu tu lucrezi personajul, ci personajul lucrează asupra ta. Așa s-a întâmplat și acum.

Ce mesaj ți-a transmis textul lui Elise Wilk la o primă lectură? Ulterior, s-a schimbat perspectiva de receptare a cărții? Dacă da, care au fost aceste modificări și îmbogățiri perceptuale pe care le-ai resimțit în urma lecturii repetate?

A fost o bucurie să pot face parte din lumea aceasta, a blocurilor gri, în care am crescut, de fapt, și în care e nevoie de o pisică verde. Această pisică verde este un subterfugiu pentru un tânăr, exponent al unei generații, care, în căutarea unei salvări din această lume sufocantă, o găsește în lucruri ușor de condamnat de ceilalți. Acești eroi sunt ușor de judecat: sunt eroii din curtea școlii, care chiulesc de la ore și fumează în baie. Am descoperit, însă, 6 tineri care au nevoie de înțelegere și, din cauza lipsei acesteia, se refugiază într-o lume paralelă care este, paradoxal, plină de sensibilitate.

Ce ai învățat și ce ai descoperit despre propria persoană în urma acestei experiențe radiofonice?

Am trecut prin liceu fără să mă gândesc de ce acționam și mă gândeam așa cum o făceam atunci. Nevoile și gândirea acestei vârste sunt fascinante. Boogie (personajul pe care îl interpretez) spune: „Știți de ce aș avea chef acum? Să-mi crească niște aripi mari de tot, din plastic, cu care să mă ridic sus și să zbor departe, să mă înalț, până nu mai văd nimic.” Tinerii nu admit ușor că au slăbiciuni, nu admit că au probleme, dar caută, totuși, o salvare. Boogie o găsește în droguri; eu, personal, am găsit-o în altceva. Boogie și cu mine ne-am întâlnit ușor, pentru că problemele noastre au fost asemănătoare; rezolvările au fost diferite.

Actorul este un paratrăsnet al vieții care înregistrează și binele și răul și îl transformă în materie sufletească, fără de care nu se poate trăi.

Ce conexiune se stabilește, în viziunea ta, între un spectacol, un film, o piesă de teatru și ființa umană?

Eu cred că actorul are nevoie să plaseze undeva, în ființa lui, subiectul piesei, ca pe o sămânță pe care o arunci și de care ai nevoie să crească. Actorul are datoria de a se îngriji de aceste semințe și de a le ajuta să prindă rădăcini. E ca o grădină care, cu cât e mai bogată, cu atât e mai frumoasă.

În ce manieră și în ce măsură reușește teatrul să apropie, să seducă, să emoționeze, să motiveze și să reactiveze energii creatoare și valori universale, readucând la viață esențialul?

Forța teatrului este mare, nu imensă ca în antichitate, dar ceva din acea magie se păstrează încă. Eu, atunci când merg la teatru, simt o legătură și un fel de comunicare între oameni pe care nu am întâlnit-o nicăieri altundeva. Eu, personal, am nevoie de teatru pentru că mă face să trăiesc într-un „acum” esențializat, plin de adevăr și magie, care îți îmbogățește ființa și o vindecă.

Cine este actorul? Ce viziuni, ce mecanisme, dorințe, imagini, sunete și povești îl definesc? Care este rostul existenței sale?

Actorul este un paratrăsnet al vieții, care înregistrează atât binele, cât și răul și le transformă în materie sufletească fără de care nu se poate trăi.

Cum ai început colaborarea cu Teatrul Radiofonic?

Am dat un casting.

Un profesor cu un rol aparte în existența ta de elev/student este/a fost:…, de la care ai învățat:…

Domnul profesor Florin Zamfirescu, la 8 ani, mi-a scris pe un șervețel: „Să îmi arăți șervețelul peste 10 ani.”10 ani s-au împlinit în anul în care dânsul a luat clasa din care fac parte. Aici am întâlnit-o pe doamna profesor Bogdana Darie, care m-a ajutat să îmi găsesc libertatea creatoare și potențialitățile ființei mele de care nu eram conștient. Pe de altă parte, doamna profesor Mirela Gorea m-a luat de mână și m-a pus să fac o plecăciune în fața acestei meserii și să fiu conștient de respectul, smerenia, dar și de curajul pe care ea le cere.

Cred că lucrul asupra unui rol nu se oprește niciodată, pentru că tu ești altul în fiecare seară, iar această variabilă nu face decât să te ajute să descoperi noi profunzimi. Evident că există o structură pe care o construiești, pe de o parte, împreună cu regizorul și, pe de altă parte, tu cu tine, încercând să-i găsești un loc în tine acestui nou „eu”.

Ce culori, pasiuni, sunete, cărți, autori, sentimente îți definesc personalitatea?

E o întrebare grea, pentru că încă sunt într-o perioadă de formare, dar îmi doresc, de la mine, să nu îmi pierd niciodată curiozitatea.

Cum se numește una dintre cărțile memorabile pe care le-ai citit? Și care este mesajul pe care l-ai reținut după călătoria în universul ei?

Îmi vine în minte “Idiotul” pentru că este o demonstrație a iubirii necondiționate și o analiză microscopică a ființei umane, ca, de altfel, toate scrierile lui Dostoievski.

În ce alte activități sau proiecte culturale te (re)găsim? Bornele esențiale ale C.V.-ului tău sunt:

Sunt student în anul II la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică “Ion Luca Caragiale”, clasa Florin Zamfirescu. Vă aștept la Teatrul Național, la spectacolul “Medeea, mama mea”, regia Ivan Dobcev și Margarita Mladenova, și la Teatrul Arte dell’Anima, la spectacolul “Copii răi”, regia Geanina Herghelegiu.

Ai fost distribuit în spectacolele “Medeea, mama mea” (regia Ivan Dobcev și Margarita Mladenova) și “Copii răi” (regia Geanina Herghelegiu). Ce îmi poți spune, în linii mari, despre mesajul/povestea pe care o transmit? Dar despre semnificația implicării tale în cele două proiecte artistice?

În spectacolul „Copii răi” spunem povestea unei fetițe supuse violenței în școală. Este un spectacol care vorbește despre sistemul de educație românesc din perspectiva elevilor abuzați, a copiilor rebeli și a părinților neatenți, fără a fi însă un spectacol tezist. În „Medeea, mama mea” este reluat mitul antic și transpus în contemporaneitate prin povestea unui tânăr care se întoarce în Bulgaria pentru a-și cunoaște mama, care l-a vândut când era mic. La finalul acestei căutări, în care este martor al vieții unor oameni săraci care se luptă să supraviețuiască, Bojidar spune: „Lumea s-a schimbat, toată gena umană s-a schimbat”, pentru că conștientizează degradarea morală și momentul de cotitură în care se află azi umanitatea.

Detaliază-mi, te rog, câte ceva despre laboratorul rolurilor pe care ți le-ai însușit.

Cred că lucrul asupra unui rol nu se oprește niciodată, pentru că tu ești altul în fiecare seară, iar această variabilă nu face decât să te ajute să descoperi noi profunzimi. Evident că există o structură pe care o construiești, pe de o parte, împreună cu regizorul și, pe de altă parte, tu cu tine, încercând să-i găsești un loc în tine acestui nou „eu”. La „Medeea, mama mea”, am lucrat foarte mult la înțelegerea textului și a problematicii, pe când, în spectacolul „Copii răi”, am lucrat la redescoperirea frământărilor specifice vârstei.

Ce a presupus, din punctul tău de vedere, să transmiți un mesaj despre sistemul de educație românesc?

Mi-a plăcut că am putut să spun ceva despre sistemul de educație, din perspectiva copiilor, fără să-mi fie frică de profi!

Teatrul neconvențional este un personaj curajos, fără prejudecăți, cu mintea liberă, care este greu de asimilat de o societate care funcționează pe baza prejudecăților.

Cum te raportezi, atât din calitatea de actor, cât și din ipostaza umană, la mesajele celor două piese de teatru?

Cred că sunt două spectacole care au puterea de a schimba sau de a trage un semnal de alarmă, fără să devină o lecție de educație civică. Spectacolele au o formă estetică specială care ajută la receptarea mesajului.

În ce a constat castingul și cum te-ai pregătit pentru acest moment? Ce calități ți-au fost testate?

La ambele spectacole, castingul a constat în lectura textului. Înainte de casting am primit câte un monolog din piesă, pe care l-am învățat și l-am pregătit.

Cât de dificil este, pentru un actor debutant, să reușească performanța de a fi distribuit astăzi, în 2016, când numărul absolvenților este mai mare decât numărul instituțiilor artistice din țară?

Depinde, până într-un anumit punct, de noroc și, după, de muncă, de foarte multă muncă. Sau invers, se poate și invers.

În ce măsură teatrul neconvențional este o alternativă, o soluție?

Teatrul neconvențional este o soluție pentru orice artist care vrea să se exprime și să lucreze. Teatrul neconvențional sau independent nu este decât un alt fel de cadru în care un artist poate comunica și crea, evident, prin mijloacele specifice ale spațiului. Personal, cred că acest tip de spațiu este locul de joacă al oamenilor care vor să experimenteze mai mult.

Dacă ar fi să faci o comparație între teatrul care reprezintă o convenție, având ca suport un loc de desfășurare stabil, care transmite și impune, totodată, un comportament manierat, ritualic, aproape, și teatrul neconvențional, ce avantaje, dezavantaje și puncte comune identifici și le consideri esențiale în acest sens?

În teatrul independent, atmosfera e mult mai relaxată, iar spectacolele sunt construite altfel, relația cu publicul fiind una directă, cu toate armele la vedere. Cu toate astea, arderile actorului și implicarea acestuia sunt cam aceleași, indiferent unde joacă.

Îți propun un exercițiu de imaginație: dacă Teatrul Neconvențional ar fi un personaj, în sine, o ființă care poartă asupra sa o mască și povara unor idei, gânduri, sentimente interiorizate, neexprimate, nerostite, care ar fi, în accepția ta, cuvintele, emoțiile, frământările, bucuriile, speranțele, iluziile pe care le-ar împărtăși cu publicul?

Răspunsul se potrivește cu ceea ce spune personajul Sonia, la finalul piesei „Unchiul Vanea” (scrisă de Anton Cehov): „Ce să-i faci, trebuie să trăiești!” Cred că, la început, teatrul neconvențional a fost asemenea copilului antipatic, dar cu care, după un timp, toți se obișnuiesc, pentru că, mai târziu, toți să-i dea dreptate. Teatrul neconvențional este un personaj curajos, fără prejudecăți, cu mintea liberă, care este greu de asimilat de o societate care funcționează pe baza prejudecăților.

Sursa: Ștefania Argeanu Autor: Ștefania Argeanu