Este evident, societatea românească postdecembristă suferă de o boală pe care „o duce pe picioare”. Nu i s-a dat o denumire care să mulțumească pe toată lumea, dar am putea să îi spunem simplu „să privim în interiorul nostru comunist”. Boala s-a răspândit în toate mediile socio-culturale, dar de manifestat, se manifestă diferit. Sunt unii care se împrietenesc cu ea și nici gând să caute scăpare, iar alții, dimpotrivă, o invocă și o ironizează, de câte ori au ocazia, pentru a o anihila, în dialoguri cu apropiați și cu necunoscuți, în cărți sau în filme. Dar, din păcate, nu este o boală care să poată fi tratată ușor. Și chiar dacă unele simptome dispar, nostalgia rămâne. Și nu pentru că ar fi de dorit, ci pentru că reușește să se strecoare și în cele mai deschise și mai maleabile minți. Nostalgia nu se încurcă prea des cu trimiterile spre politic, pentru că știe că ar ieși în pierdere, nostalgia face trafic cu cele mai intime și mai dragi amintiri. De exemplu, să spunem că nu prea aveai ce mânca în comunism, dar că te-ai îndrăgostit în acei ani pentru prima dată și că nu ți-ai mai revenit. Ce îți vei aminti? Bineînțeles, prima iubire. Exact pe asta se bazează nostalgia.
Romanul Amintirile unui însingurat al scriitorului de origine română stabilit în prezent în Japonia, Nicolae Sirius și apărut în 2013 la Editura Adenium în Colecția Punct Ro. Proză, exploatează, cu vervă și atenție la detalii, tocmai acea nostalgie a unor personaje care privesc în interiorul lor comunist. Citindu-l, nu poți fi niciodată sigur dacă acțiunea se întâmplă în trecut sau în prezent, pentru că, în Amintirile unui însingurat, trecutul și prezentul se joacă de-a v-ați ascunselea cu o plăcere aproape sadică. Cunoști un personaj în primele pagini care nu se poate abține să nu îți prezinte un alt personaj care la rândul său are alte și alte personaje de care se simte legat. Și, de la o simplă poveste de dragoste al cărei sfârșit nu îl știi, încă, te trezești că tragi cu ochiul prin gaura firului narativ și surprinzi frânturi de teamă, de lașitate, de asumare sau de nefericire desprinse din multe alte povești de viață. Fie că ne raportăm la o societate aflată în plin comunism sau în fragedă democrație, oamenii se nasc, merg la școală, se îndrăgostesc, leagă prietenii, își asumă sau abandonează, profită sau se închid în sărăcie și în singurătate, suferă pentru că nu sunt dispuși să renunțe la principii, pare să ne spună Nicolae Sirius în cele 326 de pagini ale cărții sale. El își ia ca punct de reper povestea de dragoste născută între personajul său principal și Elena în facultate pentru a radiografia boala „să privim în interiorul nostru comunist” care în societatea românească nu iartă pe niciunul dintre cei care au prins perioada ceaușistă, chiar și pe final. Un fost membru de partid înfocat, un scriitor, mai mulți securiști fără scrupule, intelectuali ai vremii și simpli muncitori în întreprinderi fac din Amintirile unui însingurat o lume dominată de atunci și acum.
Încă de la primele rânduri este evident că Nicolae Sirius mizează pe diversitatea tipologiilor umane pentru a-și atinge finalul în Amintirile unui însingurat, dar, uneori, trecerile sunt atât de bruște, încât ție, cititorul, îți vine să-i trântești printre rânduri „stai, nu îmi vorbi despre Panait și despre domnul Zăvodeanu, pentru că vreau să îi mai acord ceva timp unchiului Valentin, scriitorul.” Dragostea aceea din trecut rămasă în grija punctelor de suspensie îl obsedază pe scriitorul publicat de Editura Adenium în 2013. Dar, cum niciodată dragostea nu scapă de amprenta concretului, trăitului, imposibilitatea sau eșuarea sa cer unele explicații cu trimiteri la condiția materială, profesională, socială a protagoniștilor. Cum se văd în prezent iubiri și oameni din trecut, cum te marchează eșecul și renunțarea, lipsa sunt întrebări la care personajele lui Nicolae Sirius încearcă să ofere un răspuns. Sâmburele acela de emoție care sapă riduri pe față înainte de a le veni vremea, tristețea pierdută printre încercările de a supraviețui pe care fiecare zi le aduce cu sine, acceptarea lașității ca formă a ratării l-au inspirat să dea viață unor amintiri care pot fi amintirile lui, ale tale, ale lor, ale noastre. Da, suntem ceea ce alegem și ceea ce iubim, ce lăsăm în urmă, îți vine să urli ca un lup într-o noapte cu lună plină după ce termini de citit Amintirile unui însingurat. Nu este obligatoriu să îți placă stilul scriitorului, deși prin veridicitatea și franchețea dialogului, acesta încearcă să te câștige. Este suficient să te recunoști ca suferind și să vrei să îți pansezi propria nostalgie. Și dacă, totuși, ai vrea să afli mai multe despre scriitorul Nicolae Sirius, pe coperta cărții, Aurel Maria Baros îți face această favoare: „Nicolae Sirius a locuit un timp în Austria, apoi nouă ani în Australia, doi în Germania și, de mai bine de cincisprezece ani, trăiește în Japonia. A plecat de aici ca poet și revine, iată, acum, ca romancier — după ce a mai publicat piese de teatru și eseuri.”
„Realismul sau lirismul domină proza lui Sirius?” este o dilemă pe care sigur o dezlegi după ce îi citești apariția de la Editura Adenium. Oricum, nu are cum să îți scape faptul că Nicolae Sirius descrie viața din două perioade definitorii pentru personajele sale, comunism și democrație postdecembristă, cu bune și cu rele, că se apropie de traumele unor eroi care nu își proclamă gloria, ci își pun pe tavă slăbiciunile și o palpează, că dă o șansă dialogului și îi păstrează un loc călduț imprevizibilului, că face, așadar, un compromis. Nu ar vrea să lase patetismul să dețină controlul, dar nici să semneze un raport de activitate după ascultarea unor mărturii.
Până spre ultimele pagini, Amintirile unui însingurat se dovedește a fi o carte ca o peliculă cu un conținut previzibil, dar cu un final neașteptat. „De ce, de ce se termină așa, când eu am început să mă obișnuiesc cu altă idee, pe parcurs?”, te întrebi. Nicolae Sirius nu are pretenția de a explora profunzimi neexplorate încă, nu reușește să se desprindă de acel clișeu deja amintit al analizării simptomatologiei bolii „să privim în interiorul nostru comunist”, dar se citește, totuși, ușor și cu îngăduință și, cu ultimele fraze care vânează punctul, îți expune ochiul dioptriilor.
