Întrebarea pe care ne-o punem acum probabil toți cei implicați în sistemul universitar românesc ar putea suna astfel: cum este (în ce stadiu se află) ce „gust” are reforma învățământului nostru superior? Ceva este (sau pare să fie), pentru toată lumea, limpede: vechiul sistem, cel dinainte de 1989, calchiat, cum bine se știe, după „modelul” sovietic, nu mai poate fi menținut. El e însă încă „viu” – și nu numai în mentalitatea noastră, ci, mai mult sau mai puțin evident, la toate nivelele concrete ale școlii românești superioare: al planurilor de învățământ, chiar al programelor analitice (mai trebuie ele oare menținute, cel puțin în forma/structura de până acum?), al substanței cursurilor, al raportului curs/seminar/examen, al „distanțelor” profesor-student, al rolului cercetării și ponderii ei în viața universitară sau al poziției profesorului și studentului în societatea civilă.
Planurile de învățământ și perspectiva. Mă opresc, mai întâi, la un exemplu. Înainte de 1989, disciplinele de „științe sociale” (economia politică, socialismul științific ori filosofia marxistă) erau omniprezente: ele trebuiau să vegheze asupra „orientării” politice a profesorilor și studenților. Cum s-a cam terminat cu veghea, era de așteptat ca disciplina intitulată Filosofie să nu mai figureze în planurile de învățământ actuale/de perspectivă, chiar dacă ea este, poate, predată altfel. După știința noastră (și mă refer la facultățile de litere), la cele mai multe universități de stat nu s-a întâmplat așa. Oare și la vreuna dintre universitățile cartelului? La Universitatea „Al. I. Cuza”, ea a fost/este menținută până în acest an universitar – și încă la „concurență” cu Estetica. Dincolo de faptul că Estetica literară (reprezentată aici, după ultimul război, de G. Călinescu și Al. Dima) a dispărut din planurile noastre de învățământ, ca și de împrejurarea că Filosofia era/este predată la Facultatea de Litere a celei mai vechi universități din țară de aceleași persoane care au slujit marxismul filosofic mai mult de trei decenii, să ne mai întrebăm cum se face că această disciplină dispune, în planurile de învățământ, într-un moment în care ele trebuie „aerisite”, de două semestre, în timp ce altele, de specialitate și fundamentale, strict necesare pentru formarea viitorilor profesori, cercetători, oameni de mass-media, cum sunt Folcloristica, Teoria literaturii și chiar, la unele secții, Literatura comparată, „beneficiau”/„beneficiază” doar de un semestru? Situația aceasta – și nu e singura care ar intra în discuția noastră – nu sărăcește doar pregătirea profesională a studenților, dar pune sub semnul întrebării însuși sistemul de credite, așa cum îl practicăm noi acum.
În acest loc, se cuvine să facem o precizare. Planurile de învățământ trebuie să fie gândite pentru studenți (pentru formarea lor), pe baza unor criterii ferme care să aibă în vedere pregătirea fundamentală și de specialitate a tinerilor, cu un program flexibil, conceput pe moduluri, cu un accent mai pronunțat pe „pachetele” de cursuri și seminarii opționale, distribuite treptat încă din primul semestru de studiu și cu un anume crescendo către ultimele semestre. Structurate astfel, ele ar îmbogăți paleta de oferte didactico-științifice, ar deveni mai puțin rigide, mai productive, ar deschide o perspectivă mai generoasă studenților: tânărul absolvent de liceu, venit la facultate să studieze (nu să reia, într-o formă sau alta, manualele de liceu, unele dintre ele de calitate), ar dispune de timpul său de bibliotecă ce, în mod normal, trebuie să fie de 6-8 ore pe zi, nu de 2-3, ca acum, ar lua pe cont propriu meseria sa în formare, n-ar mai fi sclavul orarului, al prezenței obligatorii (!) la cursuri, s-ar obișnui treptat (poate și cu modelul profesorului în față) să devină intelectual, adică un om liber al cărții. S-ar putea normaliza astfel relația profesor-student, cel mai tânăr ar înțelege, ar simți că celălalt îl consideră un semen, un potențial colaborator (de pildă, în domeniul cercetării) și, la rândul său, l-ar respecta. De altfel, poți avea senzația că ești respectat și poți respecta, mai ai timpul necesar, în aglomerația de ore (mult peste 22-24, câte ar fi normal!) și de examene de acum? O întrebare legitimă pe care și-o poate pune/și-o pune cu siguranță oricare student.
Revenim astfel la sistemul de credite practicat, se pare, altfel, de la o universitate la alta. Mai întâi o remarcă generală; deocamdată, numărul de credite nu e stabilit potrivit unor criterii obiective care să țină seama de rolul și ponderea disciplinelor de învățământ în formarea viitorilor specialiști. Se întâmplă ca un capitol al unei discipline să dispună de mai multe credite decât o disciplină în întregimea ei! Poate că exemplul cel mai frapant (și mă refer, din nou, la secția Română a Facultății de Litere din Iași) e următorul: Fonetica și fonologia limbii române, un capitol din ceea ce la alte universități se numește Limba română contemporană, dispune de două ore de curs și una de seminar, pe un semestru, și de cinci credite, în timp ce Literatura comparată, „comprimată” în două semestre (!) – 2 c., 1 s./2 c., 1 s. – „beneficiază” de… patru credite, iar Folcloristica, (2 c., 1 s.), pe un semestru, doar de două. O altă consecință, nu chiar comodă (și nici… sănătoasă) pentru studenți, a introducerii sistemului de credite, deocamdată fără flexibilitatea din țările lui de origine, este mărirea numărului de examene, colocvii etc., după fiecare semestru, până la 10-11. Și asta, pentru simplul motiv că studenții nu vin la examene atunci când sunt pregătiți cu adevărat, ci atunci când trebuie. La toate astea, se adaugă și excesul de zel al unor profesori care vor să-i „domine” pe studenți… cu un examen, chiar și atunci când, în planul de învățământ, în dreptul disciplinei lor, e prevăzută doar o verificare.
Necorelat cu situația din toate universitățile cartelului, sistemul de credite practicat astfel nu poate fi operațional și, implicit, nici cu adevărat util, dacă am încerca să-l aplicăm, așa cum va fi cazul în anii ce vin, adică să facem ca studenții să-și continue facultatea, într-un semestru sau altul, dacă o doresc, la o altă universitate.
O moștenire grea. Știm bine, regimul comunist a „creat” în universitatea românească, timp de 41 de ani, două „corpuri” de supuși – cel profesoral și cel al studenților; adesea, supunerea a mers până la autocenzură, uneori – până la (auto)denunțare. Sunt încă și astăzi profesori care le pretind studenților, mai mult sau mai puțin discret (din perspectiva aceleiași mentalități de supus… neaustriac ce are, la rândul lui, supuși) să reproducă (n-ar fi rău…, cuvânt cu cuvânt!) ceea ce au spus ei la curs, sau au publicat în cutare „tratat”, „introducere”, „încheiere”… etc. Și mai „bine” se dovedește pentru student, atunci când, după caz, își însoțește recitarea în proză cu propoziții de tipul: „așa cum observă ilustrul pedagog, istoric literar” etc., ilustrul fiind, întâmplător, tocmai profesorul în cauză.
Au existat, în istoria universității românești postbelice, desigur, excepții: unele ne duc cu gândul la martiraj – Petru Caraman -, altele – ilustrate de profesori ca Liviu Rusu, Tudor Vianu, G. Călinescu, Al. Dima ș.a. – care ne-au salvat de la un-și-mai-rău-decât-a-fost în școala superioară românească – și asta, cu toate concesiile, mai mari sau mai mici, făcute de unii dintre ei. Viața noastră universitară a consemnat și mișcări studențești, ca cea de la Iași din februarie 1987, precum și profesori ce au încercat să reziste sau s-au opus, într-un fel ori altul, cursului politic de atunci.
Și au mai fost și altfel de… „excepții”: mă gândesc la cei care au avut, mulți ani la rând, importante funcții administrative și politice; unii dintre ei sunt și astăzi activi, mai dețin „posturi de conducere”, decid încă asupra celorlalți. Chiar dacă în fosta RDG, în numeroase, foarte numeroase cazuri asemănătoare, s-a procedat tranșant, puțini dintre noi ar propune marginalizarea celor la care mă refeream – și poate că este bine așa -, nici măcar atunci când este vorba despre incompetență ori despre impostură. Nu o dată, impostura mai trece, în „dulcele stil vechi”, drept profesionalism și „distincție intelectuală”; nu de puține ori, spoiala și tupeul, „universalismul” unor care nu se sfiesc să predea (și, într-adevăr, le „predă”) 4 sau 5 discipline în același semestru trec drept… competență. Dacă cineva s-ar uita în urmă, ar putea constata că, din atâta desfășurare de forțe și risipă de „sclipiri” intelectuale, abia dacă rămân, ici și colo, câte un articol sau un comentariu jurnalier ori revuistic, și acelea scrise inteligent, cu țintă precisă, adică în vederea unei burse târzii, a vreunui lectorat (și el… „copt”) în străinătate. Pitoresc este că nu puține dintre personajele acestea, unele imediat după revoluție, altele – un an-doi mai târziu, au „devenit” țărăniști, liberali, monarhiști etc.: dovadă de inteligență politică, dar și de ținută morală, nu-i așa?
A circulat, mai circulă, iar cine are șansa, îl și parcurge, un tabel numit lista cu persoane de sprijin. Ne sunt bine cunoscute disponibilitățile „eufemistice” și gustul pentru mască ale coruptului limbaj/stil comunist: dictatura cea mai opresivă era „poreclită” „democrație socialistă”, instituția cenzurii, care se… „desființase”, se chema „direcția presei”, iar tabelul cu informatori ai poliției secrete (cel de la fosta județeană de partid) era/este intitulat „lista cu persoane de sprijin”. Lectura unei asemenea liste nu este o întreprindere plăcută: riști, la fiecare pagină, să găsești nume cunoscute, acela al unui prieten, al unui coleg, sau chiar al unei rude. Prima reacție este, desigur, de refuz, de suspiciune: cum ar fi posibil altfel în „era suspiciunii”? Pentru că, într-o societate normală, n-ar fi existat/nu poate exista o asemenea listă. Treptat însă, reacția dintâi e înlocuită de o alta și de o întrebare neliniștitoare: nu cumva, totuși, lista aceea este una adevărată? Iar dacă ar fi așa, întrebarea se prelungește: câți dintre cei listați au riscat mărturisirea, așa ca un mare cleric din Timișoara, ori ca cele două-trei marcante personalități ale vieții noastre publice?
Mă refeream, așadar, la posibilitatea unei reforme cuprinzătoare în învățământul superior. Să ne imaginăm că, într-o catedră, undeva la o universitate, există cinci-șase foști activiști de partid (mai mari sau mai mici, de toate „calibrele”); unii dintre ei, să ne imaginăm mai departe, sunt și „listași”. E de la sine înțeles, niciunuia dintre ei nu i se poate contesta/lua dreptul la convertire adevărată. Deși știm bine că Saulus a fost/ poate fi doar excepția. Mărturisirea despre care vorbeam ne-ar apropia totuși, cu un pas măcar, de ceea ce s-a numit „procesul comunismului”. El trebuie să aibă loc, așa cum s-a întâmplat în alte părți, nu însă ca o „vânătoare de vrăjitoare”; mai curând, acest proces ar trebui conceput ca un fel de „exorcizare” a sechelelor mentalității noastre, ca o intrare în normalitate cu noi înșine, cu trecutul imediat de care nu ne putem lepăda decât asumându-ni-l. Dorim reformă? În consecință, întrebarea schițată mai sus trebuie repusă: putem face reformă împreună? Sau, și mai mult: o putem realiza în același timp în care tragem după noi, în fiecare zi, „coada” incomodă a mentalității noastre antedecembriste?
Ca și în cazul celeilalte – economice -, reforma în învățământ e așteptată de peste opt ani. Ea a fost însă, ca și cealaltă, un prilej de a ne face că o facem. O știm cu toții prea bine. Și poate că am conștientizat și un alt fapt: eșecul, nefăcutul reformei nu se explică doar prin lipsa voinței politice a regimului Iliescu, prin incompetența și iresponsabila nepăsare a multor funcționari ai MEN, ca și a unor miniștri, până la domnul Virgil Petrescu inclusiv, ci și prin ne-voința, prin nepăsarea, prin împotmolita noastră mentalitate. Nerealizarea reformei adevărate este mai gravă decât decizia necugetată a unui ministru, decizie care a scos în stradă mii de elevi. Dar câți dintre noi au „ieșit în stradă” – în presă/la radio/la televiziune – pentru faptul că reforma trenează, că schimbarea reală întârzie foarte mult?
Un semnal în sensul acesta a venit recent din partea unei foarte tinere colege de la București, Andreea Deciu: semnal mâhnit, oarecum mâniat, redactat în termeni fără echivoc, duri chiar, dar decenți, adresat nouă tuturor, celor din alte generații de membri ai corpului profesoral universitar.
Decenii la rând, am fost „dădăciți” (eufemistic vorbind) de un minister de la care așteptam/trebuia să așteptăm totul; în mod paradoxal (faptul ne apare astăzi, ca și atunci, umilitor), acea stare dădea un anume sentiment de… siguranță: planurile de învățământ, programele analitice, normele aprobate, numirile etc. – toate veneau de acolo de sus unde nu ne iubea nimeni. Chiar dacă dirigismul e adânc înrădăcinat în mentalitatea noastră, MEN nu mai poate, nu mai trebuie să mai „facă totul” și, de fapt, de la o vreme, nici n-o mai face. Dificultatea a fost/este aceea de a ne adapta la noul stil, nedirigist, practicat deja de unii dintre colegii noștri care au luat în serios reforma și vor s-o ducă la capăt. Ei sunt însă, deocamdată, puțini.
Articol publicat în România Literară, Nr. 9, 1998, Ioan Constantinescu
