Iată textul cu diacriticele adăugate, păstrând întocmai conținutul original:
„Când venea cu trenul la Iași, deși-i sfârâiau călcâiele după Veronica Micle, „bădia Mihai” lua birja din gară și se oprea în râpa Țicăului la prietenul mai vârstnic Ion Creangă. Acolo avea povestitorul cel voinic și mătăhălos, cu limba ca melița, o căsuță cu ferestrele cât palma, numită bojdeucă. Ei, și în ziua aceea de arșiță, când musafirul își lăsa gențile pe cărare, lângă izvor, ocolind cerdacul foind de mâțe, ce-mi aude în spatele bojdeucii?
-Bal – bal – bal… Ce era? În butoiul cel mare, plin ochi cu apă, ieșeau bulbuci de parcă acolo era afundat un hipopotam. Deodată, din butoi a ieșit capul lui Creangă, ce nu știa de sosirea oaspetelui… Făcea baie răspopitul și se visa într-o bulboană din Ozana.
-Bădie Mihai! Tu erai? Se lovi el peste gură și pleoscăi: ptiu – ptiu, măi Nică, bot cu ochi, că era să-ți crape inima de spărieț! Ce surpriză! Domnul Eminescu!
-Chiar el! În carne și oase bădița Creangă din Humulești. Îmi fierb straiele pe mine, mă strânge papionul! Mare nădușeală la Iași!
„Hipopotamul” ieși destul de sprinten din butoi, acoperindu-și goliciunea c-un ștergar lung, înflorat.
-Păi ce mai aștepți, bădie Mihai? Haide huștiuliuc în butoi! Să te răcorești degrabă, drumețule! Vălelică, ce bucurie mi-ai făcut! Cât te-am așteptat să vii, poete, dar… Beșteleu feșteleu, că nu pot striga văleu, și cuvântul s-a dus ca fumul în sus, și de venit n-ai venit… Cum ți-am scris…
-Ba am venit, Nică din Humulești. Și-am să intru în butoi, ha, ha!
Mihai, ajutat de poznașul grăsan care hohotea zgomotos și-a aruncat hainele strâmte de București și huștiuliuc în butoi, bucurându-se de apă ca-n vremea copilăriei. Îl stropea pe Creangă, ce se așezase pe scăunel, cu lopățica de scărpinat în mână.
-Domnule Eminescu, matale erai!? Căscă ochii cât cepele țiitoarea Tinca, apărută din grădină. Credeam c-a turbat ghiujul meu Nică… Toți se zguduiau de râs, răzbit cu ecou până în dealul Ciricului.
-Lasă vorba, Tinca – Tincuța, și scoate niște stacane cu vin de Sorogari, că tare-i sete musafirului.
-Îți arde și ție gătița, omule. Ai arșiță la limbă. Dar musafirul o fi flămând. Păi am colac proaspăt, fasole făcăluite, și cârnați din găvanos.
-Așa da, coană Tinca! Zâmbea pofticios, din butoi, Mihai. Vom mânca precum boierii din vechime.
Nu peste multă vreme, când rândunelele ciripeau prin cuiburile prispei, Tinca așeză pe masa butucănoasă din cerdac, acoperită cu prosop de in, un colac ochiros, căni cu vin rece din zămnic, străchini cu cârnați aruncați peste fasole făcăluite, stropite cu ceapă rumenită. Se băteau calicii la gurile lor, tot îmbucând cu lingurile de lemn și potolindu-și setea din cele ulcele pântecoase. Lui Creangă i-a aburit nasul de poftă și de plăcere, hăpăind ca Flămânzilă, fără să mai rostească un cuvântel.
-Coană Tinca! Îndrăzni poetul într-un târziu, când burțile erau umflate. Rogu-te un lucru. Uite un pumn de parale, pentru birjă și bunătățuri. Du-te și cheam-o aici pe doamna Veronica.
-M-oi duce, coane Mihai, cum m-am dus și altă dată. Că citesc în ochii mătăluță un dor neastâmpărat… ”
foto: Giorgio Roth
Cam așa se desfășurau, dragi cititori, întâlnirile celor doi prieteni… Eminescu îl cunoscuse pe învățătorul Ion Creangă în vremea când era revizor școlar. După G. Călinescu, s-au văzut întâi la crâșma Bolta Rece (existentă și astăzi). Atunci, în toamna lui 1875, erau atrași de izul vinurilor curate de poloboace, băute cu ulceaua de pământ păstrătoare de aromă… În hrube, după ce Creangă și-a dezlegat basmaua diaconească de snoave și zicători populare, spre deliciile cu lacrimi ale poetului, s-au hotărât într-o uitare totală de sine să meargă la Junimea. Așa l-a adus Eminescu pe Creangă în casa Pogor. Prima povestire „Soacra cu trei nurori” a apărut la 1 octombrie 1875 în „Convorbiri literare”.
În bojdeuca din Țicău, poetul a locuit mai întâi când era revizor școlar, dar și mai apoi, în multe rânduri. Mihai l-a îndemnat pe Ion să pună pe hârtie poveștile, povestirile și amintirile din copilărie… Tot împreună cutreierau împrejurimile de la Ciric, Aroneanu și Sculeni, ori mahalalele Iașilor din Păcurari, Tătărași, până la hanul Trei Sarmale unde clienții dornici de băutură primeau gratis câte… trei sarmale moldovenești. Altădată, fugeau cu birja tocmai în Târgușor, după barieră, la Crâșma lui Țăru, dimpreună cu Zahei, fratele humuleșteanului.
Tolăniți pe iarbă – povestea mai apoi Tinca – puneau de le cântau doi țigani zdrențăroși, unul cu scripca și celălalt cu cobza, cântecele glăsuite altădată de către Barbu Lăutaru’. Mâncau cu poftă friptură cu mămăliguță. S-apuca să cânte și poetul, care avea un glas dulce de-ți dădeai și cămașa să-l asculți. Mai ales îi plăcea să cânte „Frunză verde baraboi, Durduleana măi”…
De aceea, când Eminescu se mută la București, învățătorului Ionică i se frânge inima de urât și amăreală, trimițându-i scrisori înduioșătoare: „Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin Ciric și Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Iașul nostru uitat și părăsit de toți”… „Bădie Mihai, ce-i cu Bucureștiul, de ai uitat cu totul Iașul nostru cel oropsit? Veronica a fost azi pe la mine, și mi-a spus că și cu dânsa faci ca și cu mine. De ce? Ce rău ți-am făcut noi? De Crăciun te așteptăm să vii. Tinca a pregătit de toate și mai ales „sarmalele” care ție îți plăceau foarte mult”…
Dar și Creangă, atunci când pleca la București, trăgea în gazdă la… Mihai Eminescu, de se întrebau toți cum se explică prietenia nezdruncinată dintre cei doi scriitori…
Cică un junimist l-a întrebat odată pe Eminescu:
Ce vorbești tu tot timpul cu Creangă?
Știți ce-a răspuns?
Vorbim și noi ce ne trece prin minte…
foto: Giorgio Roth
sursa: http://personaggio2.blogspot.ro/
