Iașul este un oraș încărcat de istorie și un oraș în care poți întâlni în orice moment, în orice loc, un indiciu care să te trimită către trecut și către un „pentru totdeauna”. Sună a clișeu, poate, dar este o certitudine. Acest indiciu îți poate fi oferit de către un om, o clădire, o statuie, o stradă. Este suficient să vrei să asculți, să știi, să privești.

Iar când ai în față pentru o discuție mai lungă un istoric, un cercetător pasionat de istoria modernă a României și a orașului în care a ales să rămână pentru a profesa, ca Liviu Brătescu, e bine să îți pregătești din timp întrebările, întrucât spontaneitatea s-ar putea să îți joace feste. Unul dintre absolvenții anului 1997 ai Facultății de Istorie din cadrul Universității „Al. I. Cuza” Iași, cu o teză de licență și o teză de doctorat dedicate lui I. C. Brătianu, cu o experiență de profesor în învățământul preuniversitar și de cercetător la Institutul „A. D. Xenopol“ din Iași, cu lecțiile la zi în politică, cu o dorință permanentă de a comunica cu tinerii care vin din urmă pentru a nu fi niciodată depășit de vremurile spre care anii îl duc, cu o vechime de 3 ani în managementul cultural, Liviu Brătescu stăpânește o colecție impresionantă de trimiteri către trecutul țării în care s-a născut și este dispus să o răscolească de fiecare dată când cineva îl provoacă.

În prezent, viața dumneavoastră profesională se divide pe mai multe planuri. Sunteți istoric, directorul Ateneului Tătărași Iași și vicepreședinte al PNL Iași. Cum se împacă toate aceste preocupări și responsabilități?

Se împacă destul de greu, uneori. Pentru că activitatea politică presupune o anumită implicare, iar povestea aceasta legată de administrarea unui domeniu cultural e un alt efort. Din păcate, rămâne destul de puțin timp pentru viața privată. Eu în PNL sunt membru din 1999. Aici la Ateneu sunt din 2010, am deja 3 ani. Uneori cred că e destul. Nu e un anunț în direct că aș vrea să plec de la Ateneu, dar cred că e bine să te gândești un pic cât reziști, cât îți propui să rămâi într-o funcție.

Eu, după 3 ani, încep să mă gândesc dacă nu e prea mult pentru sănătatea instituției. E bine să se schimbe perspectiva, abordarea, concepția managerială. Asta nu înseamnă că intenționez să plec mâine dimineață de la Ateneu. Oricum, încă fac cercetare, nu am plecat niciodată de la Institutul „A. D. Xenopol”. Dar reușesc să fac față tuturor responsabilităților, se împacă preocupările, dacă mă gândesc că am reușit să scot, la începutul acestui an, un volum dedicat monarhiei românești. Încerc să fac, în egală măsură, pe lângă administrație culturală și politică, și istorie.

Ce vă motivează să faceți mai mult, mai bine?

Eu sunt născut în zodia Berbecului, o zodie de luptători, și mi-am propus întotdeauna să îmi depășesc limitele. Sunt mulțumit de ceea ce am făcut în acești 3 ani, dacă ar fi să vorbim despre funcția de la Ateneul Tătărași, dar îmi dau seama că sunt lucruri care puteau fi făcute mai bine, care puteau fi dezvoltate într-un anumit fel. Dacă este să îmi doresc ceva, îmi doresc parteneriate internaționale – lipsește asta la Ateneul Tătărași – și proiecte de finanțare extrabugetară. E și o problemă de organigramă. Nu avem persoane care să își concentreze activitatea pe proiecte.

Am în vedere câteva chestiuni de genul acesta, pentru că eu cred că instituțiile de cultură, dacă vor să evolueze cu adevărat, au nevoie de parteneriate și de proiecte de finanțare extrabugetară. Până la urmă, suntem cu toții critici față de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Dacă stăm și ne uităm la televizor, suntem nemulțumiți de viața politică; dacă stăm și ne uităm la viața culturală, suntem nemulțumiți de ce se întâmplă în viața culturală. În egală măsură, și eu sunt nemulțumit, atât de ce se întâmplă în viața politică românească, dar și de ce se întâmplă în viața culturală românească. Și, la un moment dat, mi-am pus această întrebare: „Eu, dacă ajung într-o poziție de administrație politică sau culturală, pot să mișc anumite lucruri, pot să fac altfel anumite lucruri?” Asta m-a motivat întotdeauna și mă motivează în continuare. Și cred că am reușit, cel puțin la Ateneu, să mișc lucrurile într-o anumită direcție.

Dacă ar fi să faceți un top 3 cu principii la care nu ați renunța în viață, cum ar arata?

Sinceritate, onestitate și multă muncă.

Cum definiți schimbarea?

E provocarea din fiecare zi a vieții. În fiecare zi trebuie să fii pregătit pentru altceva, pentru o modificare a tot ceea ce crezi că e foarte stabil la un moment dat.

Dar progresul?

E cea mai mare provocare. Pentru că noi, indiferent cum ne-am defini doctrina sau ideologia, suntem, într-o anumită măsură, conservatori, ne plac mai degrabă lucrurile stabile, bine definite, bine conturate. Și atunci progresul e, de fapt, o încercare de a depăși o anumită condiție. Nu știu câți dintre noi suntem pregătiți pentru asta.

Ce ați schimba, dacă ați putea, în viața orașului în care trăiți?

Coeziunea culturală. Eu am mai spus asta. Avem instituții de cultură importante în acest oraș, dar cred că, din păcate, fiecare dintre noi, cei care avem o funcție în administrația culturală a Iașului, ne vedem doar de agenda instituției pe care o conducem și mai puțin de o conectare cu agendele celorlalți. Vorbim de Iași capitală culturală, dar cred că lipsește în continuare mecanismul de coagulare a energiilor culturale. Pentru asta e necesar, e adevărat, și o depășire a orgoliilor celor care activează în viața culturală ieșeană. Nici măcar nu știu dacă ar trebui să fie vorba de o instituție anume care să creeze această masă rotundă.

Cum vedeți dumneavoastră, ca director al Ateneului și ca istoric, viața culturală și socială a Iașului?

Iașul are o viață culturală dinamică, interesantă. Am asistat în ultimul timp la câteva evenimente marcante care cred că au atras atenția iubitorilor de cultură din întreaga țară asupra Iașului; mă refer aici la Festivalul Internațional al Educației (FIE) și la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere (FILIT). E un început, el trebuie continuat. Să sperăm, însă, că această criză economică mondială și națională pe care o resimțim, evident, și noi în Iași să nu afecteze alocările de buget. Pentru că, până la urmă, proiecte culturale putem avea cu toții, dar în lipsa banilor ne mărginim.

Credeți că avem, totuși, un complex al provincialului, noi, cei din Iași?

Nu, nu cred asta. Cred că mai degrabă a lipsit, până în acest moment, un sprijin financiar consistent. Anul acesta a existat un sprijin financiar consistent și din partea Consiliului Local și din partea Consiliului Județean. Dar e un început. E important să continuăm asta.

Care credeți că sunt atuulurile orașului în care trăiți și profesați? De ce ați ales să rămâneți aici?

E un oraș încărcat de istorie, de nostalgie, de romantism, de tradiție, de cultură, de melancolie după o anumită perioadă din viața de student. Sunt foarte multe motive pentru care am rămas în Iași. E un oraș în care te simți foarte bine din punct de vedere cultural. Avem motive pentru care să ne simțim mândri de acest oraș. Eu sunt romășcan de origine, dar am simțit Iașul, încă din perioada studenției, ca o a doua mea casă, ca un loc în care mă pot manifesta cultural, profesional.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră a fi patriot?

Am găsit o definiție care mi-a plăcut tare mult, am pus-o la un moment dat și pe blogul meu, e o definiție a unui politolog francez, Raoul Girardet. Mă regăsesc 100% în această definiție: „Liberal prin rațiune, anarhist prin temperament, patriot prin fidelitate.” Cred că patriotismul trebuie să fie o stare de spirit, nu o chestiune pe care să o aclamăm în fiecare zi. Eminescu avea o definiție, citez aproximativ: „Patriotismul și dragostea de țară le simți cu mintea, cu inima și nu cu vocea.” Mulți dintre noi, în prea multe ocazii, ne lovim cu o cărămidă în piept și vorbim de faptul că ne place această țară, că ne pasă de ce se întâmplă în această țară, dar suntem mai puțin dornici să schimbăm ceva în viața de fiecare zi. Cred că modul în care ne facem datoria, fiecare la locul său de muncă, e o modalitate prin care ne manifestăm patriotismul, până la urmă.

Credeți că românii își cunosc istoria, că le pasă de propria istorie, că au o anumită curiozitate de a-și cunoaște istoria?

Aici oscilăm între două limite. Uneori spunem despre noi că suntem ultimii oameni, că suntem cei mai oropsiți, că toată lumea e împotriva noastră. Alteori, dimpotrivă, ne lovim cu o cărămidă foarte mare în piept și ne credem centrul Universului. Cred că există o cale de mijloc. Cred că avem motive suficiente pentru care putem fi mândri că suntem români, dar asta nu poți să o faci decât în măsura în care îți cunoști istoria și trecutul; dar avem și destule motive pentru care trebuie să fim ceva mai modești, mai atenți la cum ne raportăm la cei din jurul nostru.

Mai avem încă de recuperat în privința cunoașterii trecutului și a istoriei noastre. Asta se întâmplă, din păcate, și pentru că regimul comunist a confiscat sărbătorile naționale, patriotice, totul a devenit politizat, istoria a fost politizată în perioada regimului comunist și s-a ajuns, în cele din urmă, la o pierdere de sens, de semnificație. Astfel, astăzi, oricât de bine intenționate ar fi niște autorități să sărbătorească un 24 ianuarie, un 1 decembrie sau un 9 mai, pentru foarte multă lume toate aceste manifestări publice seamănă foarte mult cu o reamintire a vechilor acțiuni patriotarde ale regimului comunist. De asemenea, totul este dublat și de o criză economică care ne afectează pe toți foarte serios. Preocuparea zilei de mâine îi face pe oameni să se gândească foarte puțin la aceste manifestări.

Fiecare apelează la niște momente care au intrat în memoria colectivă, anumite lucruri se cunosc pentru că au fost transmise prin viu grai. O să vedem oameni care vorbesc cu foarte multă convingere, cu mult patos, despre momente din istoria noastră. Iar dacă îi întrebi „De unde știi asta?”, „Unde ai citit asta?”, îți răspund „Am auzit”, „Ei, lasă că știu eu”, „Ei, da’ ce, eu nu știu?”, „Ei, da’ ce, eu sunt prost?”. Asta arată o anumită superficialitate, una dintre tarele noastre, apropo de motivele pentru care trebuie să fim și modești. Cred că această superficialitate, această vorbă „lasă că știu eu”, care pe mine mă exasperează, fără să aibă la bază o minimă lectură, e o problemă foarte serioasă a noastră. Mă sperie uneori câte legende, câte povești aud în jurul meu. Și dacă întreb „De unde știi?”, mi se răspunde „Ei, da’ ce, numai voi istoricii știți?”

Ce ați învățat dumneavoastră din istoria propriului popor?

Am învățat că sunt foarte multe motive pentru care putem fi mândri, foarte multe motive pentru care putem fi modești, dar și faptul că, la un moment dat, în special în secolul al XIX-lea de care sunt fascinat, am avut o elită politică și o generație care a știut să ducă la îndeplinire idealurile naționale: Unirea Principatelor, Independența, Regatul, Marea Unire, în ciuda unui climat internațional complet nefavorabil. Când vorbim de aceste evenimente e bine să ne aducem aminte că a existat un context internațional în care se simțea foarte multă ostilitate la adresa noastră. Și, cu toate astea, am avut oameni care au știut să caute drumul.

Ce v-ați propus în momentul în care ați devenit director al Ateneului Tătărași?

În primul rând, Ateneul Tătărași este o instituție istorică, o instituție care a fost înființată în 1920. Și lucrul acesta îl știe foarte puțină lume, din păcate. Un istoric a preluat conducerea unei instituții care vine, oarecum, din istorie, o instituție care a fost sub patronajul Casei Regale. M-am uitat tot timpul spre instituții cum este Teatrul Național sau Opera, mi-am fixat un anumit obiectiv, dar am conștientizat că Ateneul e o instituție mai mică și trebuie să ne găsim și noi locul. Eu cred că astăzi Ateneul are un drum al său, e, în primul rând, o alternativă la cele două instituții consacrate deja și cred că e un loc de manifestare a tinerelor talente din Iași în lumea actoriei. Iar pentru mine asta este o mare satisfacție, faptul că Ateneul Tătărași a fost, înainte de a prelua eu conducerea, și a rămas în continuare, un loc de manifestare a tinerelor talente.

Cum se împacă profesia dumneavoastră de bază, cea de istoric, cu statutul de director al unei instituții care promovează, în primul rând, teatrul?

Eu am explicat tuturor: nu veneam de la fabrica de cuie. Și dacă veneam de la fabrica de cuie, aș fi avut o abordare absolut managerială. Venind din zona cercetării istorice, cred că am avut o anumită înțelegere și capacitate de a asimila fenomenul cultural, pentru că lumea teatrului nu e decât o secvență a istoriei și a vieții culturale, așa că nu mi-a fost foarte greu să înțeleg lumea teatrului. Și, apoi, îmi place teatrul, am consumat teatru, sunt un om de lectură în primul rând și mă simt foarte confortabil aici la Ateneu din perspectiva aceasta a colaborării cu actorii, cu lumea teatrului.

Cât de des își găsesc loc în programul Ateneului piesele cu tentă, cu încărcătură istorică, politică?

Aici este o problemă, într-adevăr. Mărturisesc că aceasta este o tristețe a mea pentru că, după un an de zile în care am încercat să învăț meseria aceasta din mers, mi-am propus să montăm o piesă istorică. Numai că piesele istorice, vă spun sincer, presupun un număr mare de actori, un decor destul de costisitor, un buget mare, cu alte cuvinte. Și atunci am amânat acest moment pe care mi-l doresc și mâine dimineață. Spectacolul „Sunt o babă comunistă” îl pot încadra, forțând un pic nota, prin trimiterea pe care o face la regimul comunist, la spectacolele cu rezonanță istorică. Mă gândesc încă la a monta o piesă clasică, gen „Apus de soare”, la Ateneul Tătărași. Dar e destul de greu din cauza bugetului.

După ce criterii vă alegeți colaboratorii în proiectele pe care le aveți?

S-a întâmplat așa până acum: au venit diferiți colaboratori, diferiți regizori care ne-au prezentat un buget, un proiect regizoral, ne-au explicat importanța piesei, am căutat noi apoi să vedem ce referințe există legat de regizor, de piesă, unde a mai fost montată și ne-am făcut propriile analize. Începând de anul acesta am schimbat puțin regula jocului, în sensul că ne-am făcut noi prima dată analiza. În ceea ce privește, de exemplu, cele două piese din această toamnă-iarnă, „Sunt o babă comunistă” și „Conu’ Leonida față cu reacțiunea” (care a devenit „Revoluție și reacțiune”), noi ne-am gândit la ele, le-am propus lumii teatrale ieșene, au venit doi regizori pe care i-am primit cu brațele deschise și acum suntem în fața acestor două premiere. Intenționăm să anunțăm și cele șase texte pentru anul viitor. Sperăm că regizorii din Iași să le găsească interesante și să vină spre noi, spre Ateneul Tătărași.

Ce proiecte aveți în desfășurare?

Pregătesc o carte despre campania electorală de la Roman. Ea este finalizată, s-a uitat pe ea și un corector profesionist, sunt în negocieri cu câteva edituri, două din București, una din Iași. În carte este vorba despre experiența mea din toamna anului trecut, când am candidat pentru alegerile parlamentare, pe Colegiul Roman-Ion Creangă. Acesta e un proiect editorial la care țin foarte mult. Voi preda în zilele următoare teza de doctorat consacrată lui I. C. Brătianu și politicii externe a României la Editura Universității „Al. I. Cuza”. Și mai am o lucrare pe care sper să o finalizez în următoarele zile consacrată anului 1866, anul îndepărtării lui Alexandru Ioan Cuza și a instaurării monarhiei constituționale în România în persoana lui Carol I, un an extrem de interesant căruia i-am consacrat o lucrare de circa 200 de pagini. Sunt trei proiecte editoriale la care țin foarte mult și care, probabil, vor vedea lumina tiparului la începutul anului următor.

În timpul liber ce alegeți să faceți? Ce anume din oferta culturală a Iașului vă tentează cel mai mult: teatru, film, operă, filarmonică, lansări de carte?

Sunt interesat de toate în egală măsură pentru că, vă dați seama, participând la diferite evenimente, am de fiecare dată un ochi critic și mă gândesc în ce măsură anumite evenimente organizate de celelalte instituții de cultură pot fi organizate și de către Ateneul Tătărași. Ateneul, în ciuda faptului că e asociat foarte mult cu o instituție de teatru, este o instituție de spectacol în primul rând, care poate organiza și alte evenimente, nu doar premiere teatrale. Dar eu personal înclin spre teatru în mod deosebit pentru că mă interesează punerile în scenă, abordările regizorale. M-am îndrăgostit de teatru. Am fost prezent la teatru și student fiind. Acum, de când sunt director la Ateneu, m-am atașat foarte mult de teatru și mă interesează, citesc teatru, mă uit la teatru, merg la teatru pentru a-mi da seama care este nivelul pe care trebuie să îl atingă și Ateneul Tătărași.

Ce vă revoltă din ceea ce se întâmplă în jurul dumneavoastră și cum alegeți să luptați?

Multe lucruri mă revoltă. Observ în ultimul timp o anumită agresivitate. Cred că trăim într-o agresivitate și într-o stare de nevroză teribilă. Am impresia că oamenii nu mai au răbdare unii cu alții, își manifestă un egoism agresiv, au tendința de a se păcăli unii pe alții cu o anumită plăcere. Când văd astfel de oameni, uneori sunt destul de vocal, cu toate riscurile care decurg de aici; nu ezit să atrag atenția asupra agresivității și nerușinării.

Credeți că o personalitate a unui oraș, a unei țări trebuie să fie activă pe toate planurile, atât social și politic, cât și cultural pentru a avea un cuvânt de spus?

Nu. Cred că e important să te concentrezi pe un domeniu de activitate. În România, cel puțin, e destul de greu să fii polivalent. Eu mă uit cu foarte multă apreciere la oameni care excelează într-un anumit domeniu. E important să te trezești la realitate și să îți dai seama că, dacă vrei să ai un cuvânt de spus, dacă vrei să îți pui amprenta personalității tale asupra unui domeniu sau altul de activitate, e bine să te concentrezi pe o sferă, să mergi într-o direcție sau alta.

Dați-ne câteva motive pentru care tinerii ar trebui să se intereseze mai mult de cultură?

Cultura, până la urmă, e o parte a existenței noastre și e bine să conștientizăm că, dincolo de preocuparea pentru viața de fiecare zi, cultura e o parte din noi. Cultura ne poate ajuta să ne descoperim o anumită identitate, un anumit trecut, e o altă formă de manifestare a personalității noastre. E o alternativă pentru petrecerea timpului liber.

Știu că aveți site personal pe care vă expuneți punctul de vedere referitor la ceea ce vă afectează sau vă revoltă în viața de zi cu zi a comunității în care trăiți. Poate online-ul schimba radical atitudini, păreri, concepții?

Da. Dar, totuși, în acest spațiu avem o problemă. După douăzeci și ceva de ani de la Revoluție sunt încă oameni care nu își asumă identitatea atunci când își afirmă un punct de vedere în rețelele de socializare atât de la modă, de exemplu. Mie mi se pare asta un pas înapoi uriaș. În loc să profităm de această posibilitate de comunicare, de interacțiune cu foarte mulți oameni, ne ascundem uneori în spatele unor nickname-uri, a unor pseudonime, dar suntem foarte agresivi în același timp. E, până la urmă, o formă de lașitate.

Motiv pentru care, atunci când public pe site, am o anumită politică: am postat întotdeauna toate criticile la adresa mea pentru că, atunci când am ieșit în viața publică a orașului, a țării, mi-am asumat lucrul ăsta, dar nu am dat niciodată drumul unor comentarii care se ascund în spatele unor nickname-uri. Cred că după atâția ani de la Revoluție, cei care vor să spună ceva, cei care au un punct de vedere cu privire la o problemă sau alta trebuie să își asume responsabilitatea asta. Dar schimbarea se produce în acest spațiu. Cred foarte mult în asta, în puterea de influențare a online-ului, pentru că suntem foarte mulți în acest mediu care deja face parte din viața noastră de fiecare zi. E o provocare pentru presă în primul rând, faptul că mediul online este foarte activ.

Care vă sunt preferințele de lectură? Cum triați ceea ce citiți?

Prefer literatura care reușește să zugrăvească o anumită epocă, care nu trădează o anumită patimă a scriitorului pentru personajele sale. Motiv pentru care, dacă m-ați pune să alegeți între Liviu Rebreanu și Camil Petrescu, de exemplu, îl prefer pe Liviu Rebreanu, pentru mine scriitorul român preferat, pentru forța lui de a descrie personaje și de a reconstitui atmosfera unei epoci. Prefer literatura care mă ajută pe mine, ca cititor, să recompun cu ochii minții o imagine dintr-o anumită perioadă. Deci, pe lângă cărți de specialitate, cărți de istorie, mai citesc și beletristică, e drept, mai rar, pentru că sunt managerul unei instituții, mai fac cercetare, mai fac și politică.

Ce carte aveți acum pe noptieră?

Am „Memoriile Principelui Radu”, acum. E o carte care a fost lansată la Ateneul Tătărași, în care Alteța Sa Regală își expune, practic, trăirile, sentimentele din ultimii ani când a fost prezent, alături de Principesa Margareta, în câteva evenimente. Și e interesant așa, ținând cont și de traiectoria Principelui Radu, de modul în care a devenit parte componentă a Casei Regale și un reprezentant deosebit al acesteia.

Dar ne puteți face un top 3 al cărților care v-au marcat în 2013?

  1. Memoriile Principelui Radu
  2. Masha Gessen, „Omul fără chip. Incredibila ascensiune a lui Vladimir Putin”
  3. George W. Bush, „Decision Points”, o carte de analiză a activității politice a lui George Bush

Care vă sunt modelele în istorie? Ce personalitate istorică v-a marcat?

E vorba de I. C. Brătianu. E personajul căruia eu i-am consacrat două lucrări: lucrarea de licență și teza mea de doctorat. Îl consider un personaj fantastic, care a marcat istoria modernă, care a contribuit covârșitor la modernizarea statului român și care a avut răbdarea și energia de a aloca timp și vieții private, în ciuda implicării sale în viața politică. A fost și un familist desăvârșit, un tată excepțional, un soț iubitor. Recomand tuturor să citească „Scrisorile lui I. C. Brătianu către soția sa Pia Brătianu” și viceversa; corespondența familiei Brătianu e fabuloasă. Noi ne-am obișnuit să vedem oamenii politici ca fiind niște tipi foarte scorțoși, foarte orgolioși, ori I. C. Brătianu e un romantic desăvârșit, dincolo de imaginea liderului politic autoritar care a stat alături de Carol I 20 de ani.

Care vă sunt reperele morale în viață, la cine vă raportați pentru a face bine ceea ce vă propuneți, atât pe plan personal, cât și pe plan profesional?

Mă raportez și mă gândesc la bunici în primul rând. Parte din copilăria mea s-a petrecut la țară și atunci mă gândesc tot timpul dacă bunicilor mei le-ar fi rușine sau cinste cu ceea ce fac. Am avut o foarte bună comunicare cu bunicii paterni. Iar din anii de școală îl am ca reper pe profesorul meu de istorie din școala generală, profesorul Ivan de la Roman, un om foarte corect, devotat profesiei, foarte sever. Reușea să păstreze istoria separată de propagandă, mai ales că pentru profesorii de istorie anii comunismului au fost o adevărată provocare. Nu pot să uit faptul că, în ciuda presiunilor care erau, nu a transformat orele de istorie în ore de propagandă politică; a lăsat asta pe seama orelor de dirigenție. Iar în facultate am avut o relație deosebită cu profesorul Mihai Timofte, care din păcate nu mai este și căruia îi datorez pasiunea pentru epoca modernă.

V-ați visat vreodată destinul altfel?

Eu sunt mulțumit de ce am realizat până acum. Elev fiind, mi-am dorit să fiu profesor de istorie. Dacă e să îmi fi proiectat vreo carieră, mi-am dorit să fiu profesor de istorie, mi-am dorit să pot să stau de vorbă cu tinerii din jurul meu despre trecutul românilor. Aș putea să vă spun că, uitându-mă în urmă acum, nu mă imaginam făcând altceva decât meseria aceasta de dascăl. Am fost profesor cinci ani de zile, după aceea m-am orientat spre cercetare, dar asta mi-am dorit: să pot identifica o profesie care să îmi permită să mă uit cu atenție spre istorie. Ăsta a fost visul meu: să stau de vorbă cu oamenii despre istoria noastră, a românilor.