Nimeni nu știe destule astăzi. Toți vrem să fim informați. Cu privire la ce? Nu știm exact. Dar am vroi să știm, să aflăm, să putem spune – într-o lume în care în fiecare clipă avem impresia că se întâmplă ceva, fără ca noi să fim la curent. Există, în vremuri de mare densitate, cum sunt cele de azi, o supremă valoare, din care omul își face hrana zilnică: informația. Să știi ceva, chiar inexact, dar să știi. E aproape narcotic.   

Despre informația aceasta, atât de ușuratică în ea însăși, dar care exercită o tiranie atât de mare asupra omului contemporan, aș vroi să vă spun că are o ascendență nobilă, poartă un nume mare. Ca orice lucru cu vechime, a degenerat. Nici nu ne dăm seama câte forme de viață, câte noțiuni, câte cuvinte sunt degenerate, decăzute, automatizate. Se spune că viața e îmbogățire. Dar în unele privințe ea e dimpotrivă: pierdere, împuținare, sărăcie. Golim lucrurile de sine, ca să ne mișcăm mai ușor printre ele. Călcăm peste morminte, ca în adevărate cimitire. Dar lucrurile acestea moarte învie din când în când, iar atunci ne îngrozește tot ce am lăsat să moară pentru a fi noi liberi să trăim.

Un scriitor român, Mircea Eliade, a arătat de curând, într-o carte intitulată Comentarii la legenda Meșterului Manole, cum supraviețuiește în conștiința omului contemporan o serie de mituri originare care și-au pierdut aproape cu totul sensul. De pildă, în toate timpurile oamenii au visat și căutat o „insulă a fericiților”, un fel de paradis pământesc, unde omul să fie eliberat de tot ce-i pare mizerie în viața sa obișnuită. A renunțat azi la gândul acesta? Nu, dar l-a degradat. Omul modern face, sau făcea, croaziere, caută vacanțe ideale, visează un refugiu fericit, fără să mai știe că dorințele sale țin de un vis clar, bine organizat, cu sens religios, anume acea insulă a fericiților, după care au pornit atâția navigatori, sporind cunoștințele omenirii, dar fără să sporească fericirea proprie.

Așa se degradează și cuvintele. E în ele, la început, o bogăție, o plinătate care le face revelatoare pentru viața noastră sufletească. Pe urmă numai buzele le rostesc. Inima nu le mai prinde. V-ați gândit vreodată ce frumos cuvânt e acesta curent, banal și aplicabil la aproape orice situație nouă, numit informație? El închide în el ideea de formă. Și dintr-odată simți că prinde gravitate. Nu orice lucru poate informa. Te informează ceea ce are formă, ceea ce îți poate trece forma lui și poate stărui în tine prin forma sa proprie. A informa însemna altădată a da formă, a modela, a întruchipa. Astăzi nu mai e nimic din acestea.

Dar mă gândesc că un cuvânt atât de gol de sens, cum e astăzi cel de informație, s-ar putea răzbuna pe noi pentru felul cum îl întrebuințăm. Nu v-a fost niciodată frică? Folosim cuvintele acestea ca un material exploziv, care devine primejdios prin descompunere; un cuvânt se poate redescompune într-o bună zi, își poate regăsi sensurile lui originare, iar atunci tihna în care trăim se curmă. Vă denunț această primejdie: folosirea prea deasă, prea curentă a noțiunii de informație. Și dați-mi voie să v-o redescompun spre a vă arăta toate primejdiile care zac în ea.

Informație, informare conține așadar noțiunea de formă. Ce sens are forma, deci cărui lucru se opune? Materiei. Formă și materie, acestea sunt noțiunile cu care ne jucăm fără să știm. A informa înseamnă în latinește a da formă unui conținut. Există o materie care poate lua mai multe forme, aproape orice formă; există o materie nedeterminată. Forma, în schimb e ceva determinat, iar ea vine să determine materia, să-i dea un contur, s-o scoată din anonimat. Dai formă, informezi o materie oarecare, și ai făcut să existe ceva. În câteva cuvinte, v-am expus, fără s-o știți, poate, celebra teorie filozofică a lui Aristotel. Sensul adânc al lui informare se leagă, în conștiința europeană, de perspectiva filozofică a lui Aristotel.

Dar numele nu trebuie să ne sperie. Uitați cât de limpede e teoria aceasta, atât de pretențioasă, în aparență, când o așezi sub numele lui Aristotel. Ce spune el? Că există forme, care sunt ceva anumit, și materie, care nu e nimic anumit, dar care poate fi ceva, poate fi actualizată, ea nefiind decât virtuală. Forma e cea care actualizează materia. Nu se întâmplă așa în faptele cele mai cunoscute ale vieții? M-am gândit întotdeauna că teoria lui Aristotel poate fi plastic înfățișată prin căsnicie. Da, căsnicia e informare, e un fel de a da formă unei materii. Ce e bărbatul? Ceva anumit în societate. Și femeia? E – nu poate încăpea supărare aci – materie. Gândiți-vă că o femeie poate lua, are virtualitatea de a lua mai multe înfățișări: dacă se mărită cu un ofițer va trăi viața de ofițereasă; dacă se mărită cu un preot va fi preoteasă, nu? Bărbatul e ceva anumit, are o carieră, un rost, o încadrare în societate. Femeia o ia pe a lui. Aceeași femeie – ca la Aristotel aceeași materie – poate lua forme diferite. Iar destinul ei este de a se defini prin și înăuntrul formei de viață pe care i-o dă soțul. E crud, dar așa este. Trăim înăuntrul formelor, iar unii le au pe cont propriu, alții și le însușesc. Femeia simte mai bine decât oricine câtă dreptate are Aristotel.    Vă dau un caz, o scenă întâmplată în tren, și pe care vreau să v-o descriu ca o perfectă ilustrare a aristotelismului. Ascultam involuntar, zilele trecute, mărturisirea pe care o făcea în tren o fată unei doamne cu care intrase în vorbă. La noi sunt mulți oameni cărora le place să facă mărturisiri, să spună totul primului venit, întocmai ca în romanele lui Dostoievski. Fata se măritase de câteva luni. Avusese partide bune, pretindea ea, iar părinții vroiseră s-o mărite cu un ofițer. Ei îi plăcuse însă un subofițer. Acum ducea, de câteva luni, viață de subofitereasă. Erau unele lucruri care nu-i prea plăceau, mai ales că se gândea că va da ochii, într-o zi, cu prietenele ei, măritate ceva mai bine. Dar, spunea ea, în fond își iubea bărbatul, și asta ajungea. „Știi că e și nițel poet?”, stăruia ea. Și simțeam cât vrea să se convingă singură că nu greșise. Dar o vedeai că suferă, că abia acum descoperă ceea ce părinții ei știau de la început, fără să fi citit, desigur, pe Aristotel, anume că fiecare om, fiecare bărbat poartă cu el o formă, un tip social, pe care-l trece soției, încadrând-o și pe ea, informând-o, în sensul acesta, originar. Fata credea că nu contează decât individul. Viața îi arăta acum că dincolo de indivizi sunt forme, și contează puțin și ele.    Iată deci sensul adânc pe care-l avea termenul de informare în limba latină. Cum, de la acest sens adânc, de „a da formă”, a putut termenul să devină ce înseamnă azi: a da de știre, a vesti ceva? E interesantă și viața cuvintelor. Uneori e numai pitorească. De pildă, cuvântul nostru de formă a dat în limba franceză, între altele, fromage, care mai înainte se spunea formage. Neașteptat, nu? Cine s-ar fi gândit că brânzeturile franceze sunt înrudite cu formele… Dar dacă aci etimologia cuvântului e pitorească, la informația noastră de azi ea e revelatoare. Istoria câte unui cuvânt, ca și istoria câte unei familii, poate fi o adevărată pagină de istorie. De la informare, a da formă – care putea însemna în latinește și a închipui o formă, a plăsmui –, s-a ajuns la ideea de modelare, de modelare a sufletelor, de educare. A da o formă avea și sensul acesta frumos: de a instrui. Așa îl găsește limba franceză din Evul Mediu, când termenul latin de informare devine nu cel de informer, ci enformer, însemnând tot ce înseamnă în latinește, inclusiv a instrui. Numai că a instrui pierde din ce în ce, în franceză, sensul exclusiv de a educa, putând însemna și être instruit sur telle ou telle chose, a afla, a fi informat, exact în sensul nostru de astăzi. Nu numai însă că termenul latin de informare devine termenul de azi, de a informa, pe care noi l-am luat din franceză, dar și termenul de informatio înseamnă proiect, proiect de formă, plan, schiță, iar în franceza medievală information însemna chiar știință, talent – spre a deveni căutare, inquisitio, adică proiect pe care să-l cauți. De la căutare la aflare, la informație în sensul nostru de azi, nu e decât un pas. Toată această transformare a verbului cu sens plin de informare, a da forme, într-un verb cu sens vag – a da știre – e de fapt inclusă în forma reflexivă a verbului latin, în se informare, a se informa pe sine. Căci se informare nu mai putea însemna a-și da forme singur, ci chiar în latinește era inquirere, a căuta, a încerca să se lămurească. Iar acum deținem cele două extreme ale termenului acestuia: căci, de unde la început era activ și însemna a da ceva, azi a devenit pasiv, însemnând a primi ceva. Cuvântul s-a degradat de două ori: și-a pierdut plinătatea de la început; și a renunțat și la puterea de acțiune din trecut. Azi ne informăm, adică deschidem radioul, deschidem ziarul și căpătăm o veste. Nici măcar nu mai căutăm: vine vestea, vine informația peste noi. E destul să apăsăm pe buton.    Veți spune că nu e nimic: e destinul cuvintelor să se tocească și banalizeze. Numai că – și aceasta vroiam să vă arăt – cuvântul se răzbună. L-ai lăsat să-și degradeze sensul, dar el știe câteodată să și-l regăsească singur și să ți-l impună. Credeți că termenul nostru de informație nu mai cuprinde niciodată sensul de formă? Credeți că ne informăm unii pe alții fără să ne dăm forme unii altora, fără să plătim, fără să suferim? Ați fost triști câte o zi și nu vă dădeați seama de ce. Iar deodată vă amintiți: v-a dat cineva o informație, o simplă informație, iar o dată cu ea v-a trecut o formă, o formă de tristețe, de neliniște, de dezastru. Îmi spunea cineva care a fost recent într-o țară neutră ce sentiment de nesiguranță îi dădeau informațiile acelea, de cele mai multe ori fantastice, din ziarele de acolo, libere să scrie și să imagineze orice. Omul nu mai știa cum să se întoarcă repede în țară, spre a scăpa de valul acela de informații, care-i dădeau fiecare o formă de nesiguranță, un dezechilibru interior, o deformație. Căci acesta e destinul informației noastre de azi: pentru că nu mai are caracterul plin de a trece cuiva o formă, de a informa, ea se răzbună, deformându-ne. Ideea de formă asupra vieții, fiindcă n-o acceptăm cum este, nu ne lasă nici ea cum suntem; ne deformează.    Dar, ieșind din actualitate, să vă dau un exemplu încă mai lămuritor asupra felului în care supraviețuiește forma în termenul nostru de informație. Închipuiți-vă un om bun între oameni răi. Nu v-a surprins niciodată să vedeți că oamenii buni nu se informează asupra răului altora? Cei răi între ei se vorbesc de rău, se arată cu degetul, își demască viciile; dar cel bun trece neștiutor printre toate. „Nu sunt chiar așa de răi oamenii”, spune el. „Dar nu vezi”, îi spune celălalt, „uite ce păcate au, câte nelegiuiri fac”. – Nu, omul bun nu vede. Și credeți că o face din neputință de a discerne, din orbire? O face mai ales dintr-un instinct de apărare. Omul bun simte că dacă te informezi despre rău iei forma răului, iar forma aceea trece în tine. Omul bun știe că lucrurile nu trebuiesc numite pe numele rău, căci, dacă le scoți din anonimat, ele încep să te invadeze, să te apese, să te tiranizeze.

Și de ce vă spun toate acestea? Poate spre a vă sugera ceva, spre a vă propune ceva: nu vă informați prea mult. Nu vă informați prea mulți nici asupra actualității imediate, cum nu trebuie s-o faceți excesiv și în toate direcțiile nici asupra culturii. Și într-un caz și în altul riscați să primiți mai multe forme decât încap într-o viață sufletească echilibrată. Fiindcă forma stăruie chiar în termenul nostru degradat, de azi, de informație. Trăim printre forme – forme de cultură sau forme de actualitate – și ne trecem unii altora forme, ne informăm, ne formăm neîncetat. Toată viața noastră e un schimb, un împrumut, o întrepătrundere de forme. Pe unele ni le putem însuși, pe altele nu. Unele ne formează cu adevărat, altele ne deformează. Nu vă lăsați schimonosiți, asta aș fi vroit să vă spun. Nimic nu e mai frumos în viață decât să dai și să primești, ca un izvor. Dar nu uitați că echilibrul vieții noastre se creează dând totul și neprimind decât ceva.   

Text citit la Radio București în noiembrie 1943(?). Publicat în Cronica, an II, nr. 1, ianuarie 1944, p. 1-3. 

Publicat în Eseuri de duminică, Editura Humanitas, 1992.