Uneori, imaginile amintirilor personale trasează, cu impact, un circuit profund al devenirii umane prin sensibilitate. Filtrate de însăși cuvintele, emoțiile, gândurile ființiale, percepțiile afective refac alfabetul cunoașterii unui destin care supraviețuiește frumos, demn, prin creația sa, a cărei voce poetică și dramaturgică deopotrivă, conține titluri ca: Balada timpului ce plânge (actul I și al II-lea), Conversația, Dialog în vis, Furtuna de umbre, Iubirea și noaptea, Meteoriți de aur, Plânsul ulmului, Popas nocturn în singurătate și lista continuă, așteptând să fie citită și descoperită de noi, românii. Pentru ca această așteptare să se risipească frumos, l-am invitat la dialog pe Nicolae Sirius, poet și dramaturg român, afiliat al Uniunii Scriitorilor din Australia.

Ștefania Argeanu: Cum priviți dumneavoastră imaginile, amintirile, imaginile amintirilor? Ce sensuri și ce simboluri le dezvolți?

Nicolae Sirius: Probabil că mi-ați pus aceste două întrebări pentru că tot încerc să descriu lumea nostalgică sau ascunsă a umbrelor, a amintirilor, a culorilor legate de lucrurile de odinioară sau, de ce nu, cum reușesc să schimb, prin scris, sensuri și simboluri foarte cunoscute, de altfel. Ei bine, amintirile sunt, probabil, cea mai bună sursă de inspirație pentru un scriitor. Iar simbolistica, fără a-i trăda sensul original, poate fi folosită pentru interpretarea unei mari părți a tematicii zilelor noastre. În „Amintirile unui însingurat”, printre altele, am încercat să sugerez asocierea dintre labirintul lui „Tezeu” și cel al iubirii. Pornind de la ideea că iubirea e locul unde te pierzi și de unde, chiar și atunci când încerci să ieși, nu știi cum s-o faci. În teatru, la fel, am axat tematica pe relația vis-realitate, plecând de la fapte reale, dar trecându-le prin prisma imaginarului, unde subiectul se poate amplifica și diversifica, tocmai pentru a evita ceea ce e evident.

Care sunt amintirile cheie care vă construiesc sufletul, spațiul ideilor, al emoțiilor și al sensibilității creatoare?

Una dintre amintirile cele mai plăcute e legată de o împrejurare din lagăr, când am scris o piesă de teatru. Tot atunci am fost mai conștient decât oricând că poezia mi-a salvat viața. Nu în sensul că mi-ar fi adus bani pentru un trai decent, ci în sensul că nu m-am simțit singur. Eram într-o alertă totală. Însăși teama că aș fi putut fi trimis înapoi, în țară, m-a făcut să scriu piesa de teatru „Balada timpului ce plânge” într-un timp record – gândindu-mă și cui i-aș fi putut-o trimite, în străinătate, ca să nu se piardă. O altă amintire plăcută e legată de timpul când am scris „Ultimul Dictator, Cain, Abel și Dumnezeu”, care a fost jucat la un festival internațional în Australia. Pentru mine a fost foarte important acel lucru, pentru că plecasem din țară ca un ilustru necunoscut. Bine, da, avusesem un volum de poezie premiat de Albatros, dar, în cele din urmă, n-a mai apărut, iar publicarea unor poeme în revistele literare sau într-un volum colectiv era cunoscută doar de cei care urmăreau evoluția poeziei în acea perioadă. Literatura, din nefericire, în foarte multe împrejurări se sprijină pe aceleași lucruri pe care le întâlnești în politică: propaganda sau sentimentul de gașcă, fără de care cel puțin jumătate din literatură n-ar exista. Așa se face că un oarecare poate fi preamărit de un critic influent, la fel cum un scriitor bun care refuză canoanele criticii poate fi blocat sau ignorat. Dar, sigur, acestea sunt lucruri pe care trebuie să știi să le întâmpini. În cele din urmă, ținta ta ultimă, ca scriitor, este cititorul. Pentru că el reprezintă pendula timpului cărților. Or, dacă această pendulă s-a oprit, viața cărții scriitorului încetează să mai existe. Acesta-i motivul pentru care, atunci când te vezi blocat de critică, ți se pare că ești chiar mult mai vulnerabil decât ai putea fi. Cei din jur, indiferent dacă la început ți-au arătat simpatie, pe lângă sugestiile pe care ți le pot recomanda, încep să se întrebe dacă nu cumva valoarea ta nu-i chiar aceea pe care ei au simțit-o la început. Și ușor, ușor te vezi cum aluneci tot mai în jos. Singura soluție ca să ieși din acest impas e să te retragi, să-ți consolidezi puterea interioară și să apari acolo unde ei nu te mai pot bloca.

Ați mărturisit, în cadrul unui interviu televizat, că două dintre volumele dvs. de versuri sunt studiate la Universitatea din Japonia, țara în care locuiți de 25 de ani.

Nu e vorba de două volume. E vorba de volumul de versuri „Secolul alb” care a fost introdus la două universități. Practic, e vorba de universitățile Waseda și Tokio, între 1995 și 2000. Eu am ajuns în Japonia în 1997, iar de câteva luni sunt în Australia.

A existat vreodată un învățător, un profesor care v-a transmis o stare de spirit înălțătoare? S-a întâmplat ca un cuvânt, o privire sau un gest din partea unui dăscăl să se regăsească și astăzi în ființa dvs.?

Fiecare dintre noi e legat cumva de un profesor care l-a inspirat sau pur și simplu l-a îndrumat. Numai că, pe parcurs, dacă ești într-o continuă „fierbere” căutând drumul tău ca scriitor, îți pot apărea în cale, datorită împrejurărilor, profesori care nu profesează, dar de la care ai multe de învățat. Așa i-am cunoscut pe Ștefan Augustin Doinaș, Fănuș Neagu, Ion Gheorghe, Grigore Hagiu etc. Pe de altă parte, noi ne ignorăm, în foarte multe împrejurări, primii învățători, care, în realitate, sunt chiar părinții noștri. Motivele? Am auzit povestea unei scriitoare chineze care s-a născut în Anglia, dar mama ei, care venise acolo destul de târziu și nu reușise să învețe limba locală, reprezenta pentru ea o povară. Adică fata se simțea foarte jenată când cineva trecea pe la ei. Cât mai târziu, aceeași ființă a scris o carte în care personajul principal era o mamă (care se chinuia să învețe limba locală), făcându-și în felul acesta, din câte am înțeles, debutul cu un roman foarte bun.

Dacă ar fi să descrieți anii copilăriei și să vă opriți la un moment asupra căruia merită să se întoarcă timpul…

Bine ar fi ca timpul să se întoarcă… Și să mă aflu din nou în același cătun sărac din inima Bărăganului, de care mi-e dor. Sigur, poate să pară curios, dar șansele învățării unei limbi străine, a cititului unor cărți bune sau a aflării unor lucruri care ar fi putut, mai târziu, să-mi fie de folos erau inexistente. Așa că au fost suplinite cu scăldatul, în timpul verii, în gârla din apropiere sau cu datul cu patinele pe gheață, iarna. Lucru pe care, de altfel, nu-l regret. Primele povești mi-au fost citite de cineva mai mare, seara, în jurul focului, unde, practic, ne adunam toți copiii de pe stradă și ascultam. Pentru noi era o adevărată sărbătoare. Mai mult chiar, acele jocuri de umbre care erau proiectate de limbile focului peste tot din jur, măreau într-un fel atmosfera basmului pe care-l ascultam. Credeam în tot ce ni se citea. Ca să nu mai spun că într-o zi am decis să întrebăm pe cineva cum se numește locul unde apune soarele. Iar omul ne-a spus că e o baltă mare. Dar, auzind că vrem să mergem acolo, ne-a sugerat, râzând, că nu-i nevoie, fiindcă se vede și de la câțiva km. Numai că noi ne-am hotărât s-o luăm peste câmp, ca să scurtăm drumul și să vedem evenimentul chiar la fața locului. Și-am mers noi… Ni se părea că ne apropiem și că soarele merge tot mai încet, de parcă ar fi vrut să ne aștepte. Dar ne era sete și ne uitam după un puț cu cumpănă pe care, după ce l-am reparat și ne-am apropiat de el, am constatat că nu avea ce trebuie ca să scoatem apă. Și, cum nu mai puteam nici să pășim bine prin țărâna fierbinte după câteva ore de mers, am hotărât, deși bântuiți de regret, să ne întoarcem.

Ați debutat cu poezie în Tribuna Ialomiței când aveați 18 ani. A fost aceasta prima încercare literară? Când a apărut dorința de a scrie?

Tribuna Ialomiței avea un supliment literar care apărea o dată pe lună. Iar ca să ajungi să publici în acel supliment, trebuia să treci pe la cenaclul redacției care se ținea și el o dată pe lună. Acolo erau discutate poeziile de scriitori consacrați, iar selectarea lor pentru următoarele numere ale acelui supliment era făcută de redactorul care răspundea de pagina literară. Pentru mine a fost o surpriză, pentru că nu mi s-a spus că o să fiu publicat. Vestea mi-a adus-o regretatul poet Marin Lupșanu, consăteanul meu.

Presupun că ați urmat o facultate de factură umanistă. Ce a contat la alegerea acestui pas? Ce activități și ce preocupări v-au adus anii studenției? A existat vreodată dorința de a fi la catedră?

Nu, n-am făcut o facultate de factură umanistă. Cineva a scris cândva acest lucru. Deși nu știu de unde a luat informația. Despre scriitor, însă, poți spune că e întotdeauna și student, și profesor. Pentru că trebuie mereu să-și contureze mai bine stilul, să fie la zi cu ce se mai publică, să aprofundeze lucrurile dintr-o altă perspectivă dacă trece de la poezie la teatru sau de la teatru la roman, sau să încerce să aducă, în lumea artei, informații din domenii foarte îndepărtate, care trebuie filtrate astfel încât să poată fi acceptate. În cele din urmă, ești și dincolo de stadiul de student sau profesor, pentru că, indiferent cât de citit ai fi, nu poți produce ceva de calitate dacă nu ți-e dată starea necesară scrierii unei lucrări.

Aprecierile venite din partea lui Constantin Noica au contat foarte mult pentru dvs., constituindu-se în esențiale resorturi lăuntrice. Cum l-ați cunoscut? Ce ați învățat citindu-l pe filozoful Constantin Noica? Care sunt ideile filozofice pe care le-ați interiorizat ulterior?

Nu, nu l-am cunoscut personal pe Constantin Noica. De citit, da, l-am citit. Cu înțelesul… Nu trebuie să ne grăbim să-l afirmăm, ca să nu demolăm ce-a fost deja spus sau, din contră, să arătăm puținul din noi. Însă aș vrea să vă povestesc ceva care are un farmec aparte. A fost o perioadă în care Noica a început să spună că la noi se scrie prea mult și că temele mari, în poezie, sunt abandonate. Dacă nu greșesc, foarte multă lume a crezut că asta n-ar fi fost treaba lui. Eu însă m-am gândit că e bine să-i scriu și le-am spus câtorva scriitori. Ei au râs, considerând că Noica, ajuns deja în vârful piramidei, n-ar avea cum să-mi răspundă. După ce am primit răspunsul de la el, aceiași oameni mi-au spus că Noica e un bătrân care nu știe ce face. O întâmplare asemănătoare am trăit-o în Australia, când, proaspăt ajuns acolo, i-am cerut unui traducător român adresa Ministerului Culturii. Spunându-i de ce-mi trebuie acea adresă, omul a izbucnit în râs: „Păi, pentru asta ai venit dumneata aici, domnule? Vrei să le trimiți ăstora poezii cu iz patriotic? Păi, dumneata ești Eliade sau Cioran?” După ce, la scurt timp, acea instituție m-a invitat la un festival internațional de literatură, alături de Cees Nooteboom din Olanda, care se mira că nu-s cunoscut în Europa, același om a venit să-mi spună că australienii au procedat așa fiindcă le-a fost milă de mine. Aceste întâmplări peculiare (la care aș putea să mai adaug câteva zeci) au, totuși, o importanță aparte. Pentru că, în viață, nu învățăm numai din ideile marilor filozofi și nu ne ajută să trecem dincolo de marile obstacole numai ce-am dobândit de la dăscălii din școli. În lumea literelor, practic, trebuie să înveți să „înoți” ca să nu te îneci în valurile pe care, în marea lor majoritate, cei care alcătuiesc această breaslă au grijă să le facă fără rost.

Cine a fost persoana căreia i-ați confesat și care v-a încurajat atunci când aveți cea mai mare nevoie?

Cu confesiunile e mai greu. Nu e ceva care să mă caracterizeze. Încerc să-mi rezolv ceea ce ține de mine, așa cum cred că e mai bine. În copilărie, da, am avut prieteni pe care m-am putut baza. Ne apăram reciproc indiferent de împrejurare. Dar odată plecat de-acasă și intrând într-o lume pe care încercam s-o cunosc, a trebuit să învăț și să mă apăr.

Ce rol au, pentru dvs., obstacolele?

Unul pe care n-aș fi vrut să-l știu. Dar, dacă tot am avut mai multe obstacole decât mi-aș fi putut imagina că o să am, am încercat să scot ceva din ele. Dacă am reușit… e altceva. Ele apar în ceea ce scriu, ca: „exil”, „poarta cu patru fețe”, „suava otravă a gândurilor”… Sau, pur și simplu, sugerând că ar fi o formă de invidie din partea celor care cred că, odată ajuns dincolo de poarta exilului, aș deține un adevăr la care ei n-au acces. Formele literare absorb foarte ușor aceste lucruri și pot justifica, până la un punct, nedreptățile pe care ființa umană le suportă. Însă, un lucru vă pot spune cu certitudine: n-am scris mai bine în lagăr decât am scris înainte de a pleca din țară. Da, sigur, pot spune că despărțirea de părinți sau prieteni, ca obstacol, a fost importantă pentru mine, dacă e să mă refer la un subiect pe care aș vrea să-l încadrez într-o carte. Dar nu mai mult.

Ce a descoperit Nicolae Sirius despre el în scris și prin intenția reușită de a face literatură?

Un lucru pe care, poate, altfel nici nu l-aș fi bănuit. Și asta pentru că, atunci când scrii teatru și te prinzi să analizezi fiecare personaj în parte, descoperi implicit și lucruri despre care n-ai știut că sunt ascunse în tine. Sigur, poți fi lăudat dacă ai scris despre un despot, pentru că se crede că tu ești sau ai fost întotdeauna opusul lui. Și poate chiar așa e. Dar nu trebuie uitat că omul urăște uneori chiar și pe ființa pe care a iubit-o.

Scrieți din plăcere, așa cum ați mărturisit în repetate rânduri. Receptați și transmiteți subtil, în compoziția cuvintelor, o dimensiune ludică. Cărțile dvs., Exilul și Amintirile unui însingurat și, implicit, titlurile lor, sunt impregnate și ele de un strop de ludic, la nivelul discursului diegetic?

Da. Iar unul dintre motive e însăși faptul că poezia, ca și romanul, s-a diversificat. Practic, scriitorul zilelor noastre are de lucru mai mult ca să iasă la lumină cu ceva foarte bun. Așa că, atunci când iei tematica pe care vrei s-o adopți, o întorci pe toate părțile înainte de a o scrie. Cu atât mai mult, prin tematica pe care o abordezi, încerci să creezi și o punte de legătură cu o legendă sau cu un concept filozofic. Pentru că un concept filozofic bine cunoscut trebuie filtrat până când cedează, spre a putea fi încorporat într-un vers, așa cum un mit pe care îl folosești pentru o anumită comparație sau îl interpretezi din varii motive trebuie să apară în ceea ce scrii, în așa fel încât cititorul să creadă că s-ar fi căzut să fie acolo.

Ce poveste spun, în accepția dvs., „Amintirile unui însingurat”?

Amintirile unui însingurat? O înlănțuire de povești de dragoste, unele asemeni unui labirint, altele pasagere sau impregnate de durere, frustrare, dezamăgire, revanșă într-o lume traumatizată, neputincioasă, dar care, încă, încearcă măcar prin umor sau puterea disimulării să nu se lase definitiv îngenuncheată. Deși, te poți, desigur, întreba dacă nu cumva acesta este un simplu joc al destinului.

În iunie 2014 a avut premiera radiofonică una dintre piesele de teatru a cărei semnătură v-o poartă și care se numește „Insomniile lui Gregor”. Adaptarea radiofonică a fost realizată de Pușa Roth, iar regia artistică a fost asigurată de binecunoscutul Vasile Manta. Din distribuție au făcut parte îndrăgiții actori: Dorel Vișan, Virgil Ogășanu, Mihai Constantin, Maia Morgenstern, Petre Lupu, Mihai Niculescu, Daniela Ioniță. Redactorul a fost Costin Tuchilă. De muzică și de regia muzicală s-a ocupat George Marcu, iar la vioară a fost Marian Grigore. Regia de montaj poartă numele: Danei Lupu și Florinei Istodor, iar regia de studio, pe cel al Janinei Dicu. Cum a fost această experiență? Dar întâlnirea cu maestrul Dorel Vișan (care a interpretat rolul împăratului Gregor)?

Spre regretul meu, n-am avut șansa să merg la București când s-a făcut înregistrarea. Prin intermediul redactorilor Costin Tuchilă și Pușa Roth, le-am transmis actorilor gândurile mele de bucurie și respect.

Cum s-a născut această colaborare cu Teatrul Național Radiofonic?

Simplu. Mai simplu decât m-aș fi așteptat. I-am trimis textul doamnei Pușa Roth, despre care știam că lucrează la radio. Dumneaei a citit piesa și mi-a spus că i-a plăcut și că dorește s-o propună pentru înregistrare la radio. După aceea, piesa a fost citită de domnul Costin Tuchilă, de la secția de teatru radiofonic, și de regizorul Vasile Manta. După ce a fost acceptată, s-a trecut la formarea trupei. Iar, în cele din urmă, la găsirea unui sponsor. Cu studioul de Radiodifuziune am avut cea mai frumoasă colaborare.

Ce cărți și ce autori v-au modelat personalitatea atât etic, cât și estetic?

Eminescu, Blaga, Noica, Whitman, Kafka, Tolstoi, Marquez și mulți alții. De la fiecare mare scriitor poți învăța ceva. Mai întâi, tehnica de lucru, pentru că aceasta e ceea ce te interesează cel mai mult. Dar dacă artistul e și un exemplu de omenie, atunci poate să-ți devină model dacă, firește, tu însuți ești interesat de așa ceva.

Ați trăit șase luni într-un lagăr din Austria. Ce avem de învățat din această experiență de prizonierat? Celor care nu știu cum arată un lagăr, le puteți oferi o descriere succintă, astfel încât să poată vizualiza un astfel de loc cu ochii minții?

Lagărul din Austria avea un centru în apropiere de Viena, pe unde trebuia să treacă oricine încerca să emigreze. Era un complex de clădiri folosite cândva de armată. Și, firește, erau păzite de poliție. Acolo aveau un grup de specialiști care voiau să afle din ce motive dorești să emigrezi și un grup de traducători pentru întocmirea documentelor pe care intenționai să le trimiți unei ambasade a cărei țară sperai să-ți aprobe emigrarea. Când trebuia să fii chemat la interviu, nu știai. Așteptai. În primul rând, era foarte aglomerat. Veneau continuu oameni din toate țările fostului sistem comunist. Pentru buna desfășurare a lucrurilor, se cerea ca ordinea să fie respectată cu strictețe. Altfel, puteai fi expulzat. Dar problema cea mai grea, în lagăr, era cea psihologică, legată de faptul că nu știai dacă cererea de emigrare ar fi putut să-ți fie acceptată. Sau când ar fi fost posibil să se întâmple acel lucru? Erau acolo de doi ani, fără nicio confirmare de acceptare din partea niciuneia dintre cele două țări. Pe de altă parte, se dusese vestea că e cu putință să fim trimiși de unde venisem, ceea ce s-ar fi încheiat cu câțiva ani de pușcărie și „onoarea” de a fi pe lista neagră. Așa că fiecare încerca să găsească pe cineva care i-ar fi dat o informație cât de cât corectă. Eu am aflat adresa criticului de artă, Marin Nicolau-Golfin, care locuia în Elveția. Criticul/scriitorul a fost foarte bucuros că i-am scris și a încercat să mă încurajeze, dându-mi, în același timp, sfaturi despre cum să mă feresc de anumite persoane, printre care era și un agent care se ocupa de artiști. Individul cu pricina probabil că fusese înlocuit, pentru că m-a căutat după ce am ajuns în Australia – unde a locuit până la evenimentele din decembrie 1989. Numai că întâmplarea făcuse să întâlnesc, puțin mai din vreme, un spion român – care lucrase sub acoperire prin țările arabe, dar fugise atunci când a plecat Pacepa – și mi-a soptit câteva lucruri despre cei pe care îi știa că lucrează pentru serviciile secrete de la noi. Și nu erau numai dintre cei care îmbrățișau comunismul; erau și din garda veche, care se opuseseră împotriva aceluiași sistem. Așa că, dacă vrem ca lucrurile acestea să nu se mai repete, trebuie să ne aducem și noi contribuția la buna funcționare a societății.

Biografie Nicolae Sirius (sursă: http://www.poezie.ro/)

Nicolae Sirius (n. 1950, Lupșanu, Călărași) este poet și dramaturg. A părăsit România în 1986. A trăit șase luni într-un lagăr din Austria. Devine cetățean australian din 1988. În 1995, ajunge în Germania, împreună cu soția, Hiroko Minakami, o valoroasă pianistă japoneză. Câțiva ani mai târziu (1990), se stabilește în Japonia, unde trăiește în prezent, alături de soție și de cele două fetițe ale lor. A debutat cu poezie în Tribuna Ialomiței (1968), publicând apoi versuri în Luceafărul (1974) și în Caietul Debutantului (Editura Albatros, 1979). Consiliul Australian de Cultură și Artă i-a oferit două burse guvernamentale (1989, 1990). Piesa de teatru Ultimul dictator, Cain, Abel și Dumnezeu a fost jucată în limba engleză de La Mama Theatre, în colaborare cu Melbourne International Festival (1990), iar Court House din Melbourne a pus în scenă Castelul (1993). Balada timpului ce plânge, piesă de teatru scrisă în lagăr, în 1986, a fost publicată în română și, sub titlul Times weeps, în engleză (ambele volume au apărut la AMB, 2000). În România, a publicat volumul „Poezii fără țară” (Editura Proteus, 1995). În Japonia, poemele sale din Secolul alb (traduse în engleză de dr. Walter Tonetto de la Waseda University) iau forma unui text electronic destinat cercetării literare (1996). Cel mai recent volum al scriitorului, Poeme vechi și noi, este în curs de apariție în limba japoneză. Din anul 1991, Nicolae Sirius este membru al Uniunii Scriitorilor din Australia. În iunie 2014 a avut premiera radiofonică piesa de teatru care îi poartă semnătura: „Insomniile lui Gregor”.