Cine nu întoarce capul atunci când aude râsete de copii? E un instinct care se naște odată cu noi, acela de a reacționa la puritate, la inocență, de a lepăda orice mască în fața unui om care se construiește, care învață să meargă, să spună alfabetul, să facă diferența între zi și noapte, între fericire și nefericire. Dacă ignori un râs de copil, e ca și cum ți-ai refuza bucuria de a-ți privi în ochi mama, de a gusta prima dată din zăpadă cu acea curiozitate care devorează tot ce prinde, de a pronunța clar și răspicat primul cuvânt din viața ta și de a-l repeta, apoi, până își pierde sensul pe care, oricum, încă nu l-ai prins decât de un picior.
Copilăria este un soi de viață în stare pură, un sâmbure de prezent continuu, un univers care conține elementele celorlalte universuri prin care trecem în viață, cel al adolescenței, cel al tinereții și cel al bătrâneții. Când ești copil, îți permiți să râzi și să plângi din orice, să visezi oricând și să însuflețești obiecte fără ca cineva să te acuze de nebunie incipientă sau în stare avansată, poți să privești un purice cum îți sare pe picior și să îți provoci contracții musculare de prea mult hohotit, în loc să te umpli de nervi, poți să împodobești cu un cap de balaur sau cu o aură de înger un adult, poți să crezi în magie și în formule magice, în existența zmeilor și a feților-frumoși, la fel cum crezi în existența ta, a mamei sau a tatălui, poți să te hrănești cu povești la nesfârșit fără ca stomacul imaginației să sufere de indigestie. De aceea, când pierzi, uneori cu anii, contactul cu această lume a tuturor posibilităților, orice regăsire cu tine-copil nu poate decât să te însenineze. Kajtuś, vrăjitorul, spectacolul pe care Teatrul Luceafărul din Iași, în colaborare cu Institutul Polonez din București și Institutul Cărții din Cracovia a ales să îl pună în scenă la început de 2014, mijlocește o astfel de regăsire.
Inspirat de romanul lui Janusz Korczak, Kajtuś, vrăjitorul și gândit, inițial, pentru aniversarea scriitorului în cadrul „Anului Janusz Korczak 2012”, spectacolul la care actorii ieșeni au lucrat cu o echipă din Polonia, regizorul Konrad Dworakowski, scenograful Marika Wojciechowska, Piotr Klimek, responsabilul de fondul muzical, coregraful Jacek Owczarek și Michał Zielony, autorul conceptului video este ca un joc pe repede înainte și pe repede înapoi de-a numerele de magie, joc a cărui singură regulă este dictată de îndrăzneală. Rezumatul textului care stă la baza punerii în scenă ar suna cam așa: “Kajtuś e un băiat care vrea să devină vrăjitor și descoperă cu surprindere că poate rosti formule magice și schimba realitatea. După o serie de încurcături, puterile magice ale lui Kajtuś declanșează un mic haos în Varșovia, iar puștiul decide să ducă o viață dublă: va călători în jurul lumii, iar acasă, în locul său va lăsa o dublură.” Însă, adevărata experiență a spectatorului care alege să își găsească un loc în Sala Mare a Teatrului Luceafărul din Iași nu este aceea de a afla povestea lui Kajtuś cu toate coordonatele sale factice, ci de a desluși înțelesuri, de a-și aminti, de a se pierde de mâna mamei-rațiuni și de a nimeri braț la braț cu feciorelnica emoție, de a prinde din zbor mișcări de mâini și de picioare și de a le executa în gând printr-un exercițiu de imitație îndrăzneț, reflectat într-o oglindă care nu arată toate imperfecțiunile, ci, dimpotrivă, perfecțiunea, bucuria până la miez.
În Kajtuś, vrăjitorul trupul și expresivitatea sa dețin controlul poveștii, al firului narativ, iar cuvântul este doar un supus care știe exact când să intervină și când să iasă pe ușă cu capul plecat. Fiecare personaj, ținut în grijă de câte unul dintre actorii George Cocoș, Beatrice Volbea, Liliana Mavriș Vârlan, Aurelian Diaconu, Ionela Arvinte, Ionuț Gînju, Ioana Iordache, Carmen Mihalache, Dumitru Georgescu, cutreieră scena ca și cum ar fi un teritoriu limitat doar de lipsa de imaginație. Un amestec de muzică, dans, pantomimă și poveste spusă de o voce din umbră, spectacolul Teatrului Luceafărul din Iași apelează la mijloace de expresie artistică dintre cele mai moderne, imaginea video, muzica, efectele speciale, textul rostit din off și nu lasă loc culorii, ci se joacă cu albul și cu negrul, exact ca într-un număr de magie, cu joben negru, mănuși albe și iepure la fel de alb, ei, hai, poate cu o pată neagră pe nas.
În Kajtuś, vrăjitorul orice detaliu te introduce într-o secvență din filmul care rulează în mintea unui copil. Idolii copilăriei, bunicii și părinții, jocurile cele mai populare, mirarea în fața a tot ceea ce este nou, miracolul unei alte vieți, respirația în ceafa animalului care te face să înțelegi și existența de dincolo de grai, iubirea, celălalt sex, toate îi servesc piticului-vrăjitor pentru a modela prezentul, concretul, împrejurul după indicațiile propriilor dorințe. Vietățile care îi populează imaginația, fațete ale binelui și ale răului, îl ajută să se înțeleagă pe sine și lumea în care trăiește. Micuțul cu puteri supranaturale poate oricând să iasă din propriul azi și să se refugieze într-un mâine mai îngăduitor, să construiască orice după principiul lui “cu susul în jos”, să asocieze vocea mamei cu entitatea tatălui și vocea tatălui cu isteria mamei, să vorbească cu o bunică pe care o mai poate ciupi doar în lumea spiritelor.
Într-un decor care jonglează cu figurile geometrice în alb și negru, ca pe o tablă de șah, cu obiectele într-o continuă mișcare și transformare, Kajtuś, fiu adoptiv al hocus-pocus-ului, însuflețit pe scena Teatrului Luceafărul din Iași de către actorul George Cocoș, mixează visul cu realitatea, realitatea cu visarea și lansează o provocare căreia cu greu îi poți face față: „trebuie să cunoaștem puterea propriilor dorințe și să învățăm să le acceptăm limitele”. Partenerii săi de călătorie inițiatică în lumea supranaturalului, atât mama, tatăl, bunica, prima iubire, cât și prelungiri ale sistemului nervos central al întunericului și al luminii, al ceasului cu cuc din casa bunicii, al fricii sau al curajului, aliați ai succesului, dar și ai eșecului, rotițe ale mecanismului de funcționare al unei personalități de copil poartă pe umeri și pe față misterul, îi asigură continuitatea și libera desfășurare. Beatrice Volbea, Ioana Iordache, Ionuț Gînju, Dumitru Georgescu, Ionela Arvinte își preiau identitățile și dansează cu ele, se angrenează în lupte corp la corp, se dau de trei ori peste cap, le storc de gesturi pentru închegarea poveștii lui Kajtuś, vrăjitorul. Și o fac cu expresivitate, cu mult curaj și stăpânire a normelor coregrafice, un soi de norme gramaticale ale mișcării.
De la un capăt la celălalt, spectacolul Kajtuś, vrăjitorul expune visul și venele care fac să circule viața prin el, copilăria cu monștrii și îngerii săi, magia care se ascunde doar în imaginația unui copil, dorința lipsită de orice urmă de îndoială și ipocrizie, bucuria și tristețea ca început și sfârșit. Nu este un spectacol pentru copii, dar nici un spectacol pentru adulții aceia scorțoși care au uitat să întoarcă capul când aud râsete de copii. Este un spectacol care se digeră cu sufletul și cu memoria afectivă, un spectacol-colaj, un spectacol care îmbină forța de redare a unor idei, a unor stări pe care teatrul o posedă, cu cea a filmului și a dansului.
