Iată textul despre marele actor Florin Piersic, corectat cu toate diacriticele limbii române și aranjat pentru o lectură plăcută:
Florin Piersic s-a născut la 27 ianuarie 1936, la Cluj-Napoca. Este căsătorit și are doi copii din două căsnicii anterioare. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București (1957) și a debutat în același an în filmul Ciulinii Bărăganului, cu care a participat la Festivalul de la Cannes.
A fost actor al Teatrului Național din București, unde a jucat până în 1990.
De-a lungul timpului a jucat în peste 1000 de reprezentații teatrale și peste 50 de filme. Printre primele sale roluri remarcabile s-au numărat cel din filmul De-aș fi Harap Alb (1965, regia Ion Popescu-Gopo) și rolul Mărgelatul din filmele Masca de argint (1985, regia Gheorghe Vitanidis), Colierul de turcoaze (1985, regia Gheorghe Vitanidis), Totul se plătește (1986, regia Mircea Moldovan).
În anii ’60, Florin Piersic se căsătorește cu actrița Tatiana Iekel, care i-a dăruit și primul copil, pe Florin Jr. A doua soție a fost tot o actriță, Anna Széles, alături de care a devenit tată pentru a doua oară. În 1985, Anna Széles a cerut și a obținut divorțul și s-a mutat în Ungaria, luându-l cu ea și pe fiul lor, Daniel. În 1993, după o relație de 7 ani, Florin Piersic s-a căsătorit cu Anna Török, de asemenea originară din Cluj. (Sursa: Wikipedia.org)
Florin Piersic a debutat pe scena Teatrului Național din București la doi ani după absolvire, el obținând rolul titular în Discipolul diavolului. Prestațiile sale din Tragedia optimistă, Oameni și șoareci sau Orfeu în Infern au reușit să stârnească admirație și ropote de aplauze.
Într-o carieră de peste 50 de ani, Florin Piersic a apărut în peste 40 de lungmetraje, printre care se numără: Aproape de soare, Neamul Șoimăreștilor, Răscoala, Mihai Viteazul, Frații Jderi, Cuibul salamandrelor, Rug și flacără, Trandafirul galben și Fix Alert.
Florin Piersic a primit numeroase distincții, printre care premiul pentru întreaga carieră la Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF), în 2009, și Medalia de Aur a Artelor Transilvane, în același an. În Cluj-Napoca, din ianuarie 2011, privitorii pot merge să urmărească spectacole la fostul cinematograf Republica, acum „Florin Piersic” – un alt omagiu pe care concitadinii au decis să-l aducă marelui actor.
Gânduri și confesiuni
„Mă copleșesc amintirile — văd ulițele satului Corlata cum se împletesc cu străzile Clujului acelor ani, drumurile mele, iar dorul de dragii mei care mi-au dat viață urcă până la cer. Iubirea, bunătatea lor fără margini, generozitatea, dragostea de frumos, zilele bune și zilele rele, bucuriile, apoi tristețile neînchipuite, toate mi-au modelat sufletul și mintea și m-au marcat definitiv. Aș zice că rețeta iubirii de oameni și a bucuriei de a trăi mi-a fost pusă în leagăn de ursitoare. Mă trezesc cu ea dimineața și cu ea adorm.”
„Anii au trecut pe repede înainte, înfășurați, învolburați într-o tornadă copleșitoare; ca să mă regăsesc apoi, singur, în noaptea rece de ianuarie. «Cinematograful Florin Piersic» scrie, strălucitor, cu lumină albă, de firmă, pe caldarâmul umed al piațetei pustii. Am lacrimi în suflet — înțeleg, iar, că viața nu mai poate fi întoarsă înapoi; am lacrimi în suflet pentru că părinții mei n-au trăit ca să-mi fie alături în toată această revărsare de iubire și apreciere pe care mi-o transmite publicul, și să fie fericiți cu și pentru mine. Câteodată am senzația că e de ajuns să apăs butonul soneriei, ca ușa să se deschidă și ei să mă primească, zâmbind, în prag, cu o dragoste și o bucurie unice. Asta ar însemna însă ca trecutul să fie un prezent minunat, în care i-aș avea pe amândoi în viață.”
„Oameni și șoareci s-a jucat în peste o mie trei sute de reprezentații. După un spectacol la Viena, în cea mai prestigioasă publicație a lor a apărut o cronică cu titlul: «Este o mândrie pentru un teatru să aibă asemenea actor. Florin Piersic în Oameni și șoareci». Dar, cum adică?! Să-l uit pe Ioviță al lui Paul Everac? Un om cu «O» mare, cinstit și drept până la sacrificiu, un caracter fără egal, o forță interioară de neînduplecat. Rolul acesta m-a maturizat. Mi-am dat seama că sunt responsabil de tot ce este și va urma în viața mea. El este, poate, singurul personaj care m-a făcut să înțeleg că, de multe ori, în viață pierzi pentru a câștiga.”
„Cu toate personajele pe care le-am interpretat m-am identificat în măsura în care și publicul m-a «cumpărat», m-a crezut, m-a acceptat. Marele scriitor român Marin Preda, într-un interviu pe care l-a oferit revistei Teatru, spunea: «Am fost la Teatrul Național bucureștean patru seri la rând. Marți, la dramatizarea Idiotului lui Dostoievski, pusă în scenă de maestrul Alexandru Finți, cu Piersic în rolul Prințului Mîșkin; miercuri, la piesa Orfeu în Infern a lui Tennessee Williams, pusă în scenă de Moni Ghelerter — în rolul lui Val Xavier, același Florin Piersic. Joi, la piesa Din jale se întrupează Electra a lui O’Neill, pusă de Alexandru Finți, cu Piersic în rolul lui Orin. Vineri, la piesa Oameni și șoareci a lui Steinbeck, regizată de același Alexandru Finți, tot cu Piersic în rolul lui Lennie. Sâmbătă, încărcat de tot ce văzusem și auzisem, am declarat: patru seri, patru roluri total diferite, interpretate excelent de cel care de astăzi e actorul sufletului meu».”
„Nu-mi place această împărțire… «România înainte și după…». Viața ne oferă și ne va oferi mereu și bune și rele, în orice vremuri am trăi. Eu, dincolo de toate schimbările mai bune sau mai puțin bune, m-am încăpățânat să cred, cu riscul de a fi catalogat drept naiv, că oamenii au rămas buni, în nevoia lor permanentă de a primi dovezi de iubire de la cei apropiați. Am mai spus asta: cred că suntem făcuți din iubire, trăim pentru a primi și a dărui iubire. Din păcate însă, am cam ajuns să ne trăim viața pe «repede înainte».”
„Îmi plac florile de piersic. Dar sunt supărat pe fructul de piersic. E un fruct pe care eu nu-l mănânc, nu din cauza că are prea multă zeamă, dar risc să-mi stric dinții ăștia, care sunt chiar ai mei. Sâmburele piersicului e atât de tare că, dacă cumva greșești și muști sâmburele, ești un om nenorocit.”
Iată continuarea gândurilor maestrului Florin Piersic, corectată cu atenție pentru a include toate diacriticele și pentru a păstra cadența sa inconfundabilă:
„Poate pentru unii, aritmetica vârstei reprezintă un motiv de pesimism, de reflecție. În cazul meu, socoteala asta nu se potrivește, pentru că niciodată n-am făcut astfel de calcule. Nu am avut timp. Întreaga mea viață actoricească — vedeți că n-am zis «carieră» —, este un mare INEDIT! Nicio zi n-a semănat cu alta. Și chiar niciunul și același spectacol, jucat de sute și sute de ori, n-a fost același, seară de seară. Și nici partenerii mei n-au suferit de «boala» monotoniei, a repetiției cenușii, care, în mod evident, este raiul călduț al mediocrității. Sigur că unele întâmplări, sărite din firesc, pot reprezenta un condiment, o culoare, dar semnificația lor nu satisface ineditul, pentru că întotdeauna destinul are grijă să nu ne lase să oftăm plictisiți.”
„Eu nu mi-am așezat niciodată viața în niște etape. Norocul meu a fost că am avut dascăli extraordinari, care au știut ce să-mi ceară, pentru a putea să dau ceea ce trebuia, și că am avut colegi de excepție, dintre care unii se află acum, din păcate, în stele. Nu cred că a existat o zi anume când să spun: «Uite, acum sunt un actor recunoscut, o personalitate, un cineva!». Trebuie să mă credeți că și acum învăț și continui să mă mir de puținul științei mele despre om și sufletul său. Există un milion de rețete de succes, ba chiar și o literatură a succesului, care te învață cum să ajungi milionar peste noapte, stea de cinema, sau mai știu eu ce cometă, într-un anume timp. Nu știu cât funcționează ele în realitate. Ceea ce știu și cred eu este că artiștii reprezintă un unicat și urma lor — în timp — rămâne. Dar nu din meritul lor exclusiv. Urma aceasta a lor s-ar duce într-o uitare colectivă, dacă dincolo de aplauze n-ar exista și sufletul spectatorului.”
„Mi-a plăcut și-mi place viața în mișcare, colorată, originală, neașteptată, puternică… Dar fără excese! Recunosc, am făcut de multe ori mai multe lucruri deodată și n-am trăit niciodată cu încetinitorul. Tocmai de aceea mor de râs când mulți îmi spun că m-am păstrat tânăr. De parcă aș fi un produs la conservă, cu termen de expirare. Ca să-l citez pe un favorit al meu, excepțional scriitor și minunat om, Geo Bogza: «Tinerețea este o noțiune, biologia un adevăr. Ele împreună dau dimensiunea existenței».”
„Am fost și eu de câteva ori la DNA, pentru a răspunde la aceste întrebări. Vorbesc despre Dragostea Nesfârșită pentru Artă, căci acesta este DNA-ul unde mă duc eu să răspund la întrebări care conțin răspunsul în sine. Cariera unui artist depinde, în procente diferite, de pasiune, talent, pregătire, sănătate, și de acel altceva, care înseamnă șansa, norocul, recunoașterea, momentul… Nu există o rețetă anume sau un manual prin care să ți se ofere ajutor în realizarea ta ca artist și ca om. Fiecare își scrie această «carte» pentru sine și lasă loc liber pentru completările ivite din cauza pasiunii, a talentului, a pregătirii și — repet — a norocului. Apoi… orice călător, mai ales artist fiind, după drumuri lungi, se întoarce întotdeauna acasă, la familie. Bineînțeles, dacă acolo îl așteaptă cineva care știe să asculte. Și tot acolo, zic eu, se găsesc și amintirile! Iar viitorul… și el locuiește în aceeași casă. Fiecare clipă înseamnă mai puțină energie în baterii și un rid în plus.”
„Băieții mei, Florin Jr. și Daniel, sunt motivele mele de mândrie, alături stându-le cei trei drăgălași nepoți ai mei! În ceea ce privește prietenii… nu pot să mă plâng! Am lângă mine vreo câțiva, care seamănă și uneori chiar se confundă cu vorbele celui care mi-a marcat poezia sufletului, prietenul unic, «prințul» Nichita Stănescu, care spunea: «Un prieten adevărat e mai prețios ca un înger»…”
„Credința? Credința, într-un fel foarte intim, ca și iubirea, este în fiecare din noi. Nu-mi place să mă dedau la excese publice pe tema asta. Am acolo, în suflet, o mănăstire slujită de un călugăr, care-mi seamănă și, foarte des, mă opresc și stau de vorbă cu mine însumi, cu glas tare, ca să fiu auzit de Dumnezeu, căruia însă nu mai îndrăznesc să-i cer nimic, pentru că am primit deja din belșug. Vedeți, legătura mea cu Cerul este veche, de când există neamul piersicanilor. Mama mea, fiica preotului Pașcanu, din Valea Moldovei, într-o duminică, după slujbă, a plecat singură pe ulița satului. Avea cinci anișori. Luase de acasă o batistuță în care avea un boțuleț de mămăligă. Bunicul meu a întrebat: «Unde e Veruța?». I s-a răspuns: «A luat-o-ncolo, Părinte». Atunci el a fugit, a ajuns-o din urmă și a întrebat-o: «Unde te duci, fetița tatii?». La care mama mea a răspuns: «La Ierusalim!».”
„Inima mea este dilatată de iubire. Oamenii, spectatorii mei, știu deja despre iubirea pe care le-o port și despre faptul că rațiunea mea de a fi, ca om și artist, sunt ei. De aceea, n-am să accept niciodată să mă aflu pe o insulă pustie, în așteptarea lui Vineri, chiar dacă asta s-ar putea întâmpla într-o joi… Mergem împreună mai departe, actor și spectatori, fără a premedita vreun gând de pauză sau finalul piesei.”
