Autor: Comandaşu Cristina

O călătorie în lumea lui Rahmaninov cu pianistul Daniil Trifonov

Un pianist care astazi are 28 ani si un renume de invidiat, la nivel global. La editia 2017 a festivalului Enescu l-am putut admira si noi pe scena Salii Palatului. Este Daniil Trifonov, pianistul care vine din marea traditie pianistica rusa, considerat de multi un talent iesit din comun, unul dintre cei mai importanti pianisti ai zilelor noastre.
Evident, intre un pianist rus si lucrarile lui Serghei Rahmaninov – acesta din urma, nu doar un exceptional compozitor, ci si un pianist de geniu – nu putea exista decat o potrivire perfecta. Primul disc inregistrat de Daniil Trifonov cu o lucrare concertanta de Rahmaninov a aparut in 2015 – Rapsodia pe o tema de Paganini. In 2018, Trifonov a propus primul disc din seria integralei concertelor pentru pian si orchestra: Rachmaninov – Departure, continand concertele cu numerele 2 si 4. In 11 octombrie 2019 a aparut al doilea disc si ultimul din aceasta integrala: Rachmaninov – Arrival, cu inregistrarile concertelor numerele 1 si 3 de Serghei Rahmaninov. Parteneri i-au fost lui Trifonov in intreaga lui calatorie Orchestra Simfonica din Philadelphia, condusa de directorul ei muzical, Yannick Nezet Seguin. Nu intamplator, as spune, aceasta orchestra fiind cea alaturi de care Rahmaninov insusi a cantat cel mai des in America, dupa ce a fost nevoit sa paraseasca Rusia bolsevica. Iar amintirea acelor concerte, a experientei de a canta muzica lui Rahmaninov chiar alaturi de compozitor, a ramas, parca, in ADN-ul acestui ansamblu, chiar si astazi, la peste 80 ani de la acele concerte.

E interesant de stiu ca Trifonov nu este doar un exceptional pianist, ci si compozitor – a studiat compozitia tot la Institutul de muzica din Cleveland, unde s-a perfectionat ca pianist, sub indrumarea lui Serghei Babayan. Pe discurile sale, Trifonov simte nevoia sa-si exprime ambele vocatii, intr-o forma sau alta. Pentru seria Rahmaninov, a ales sa transcrie din piesele romanticului rus, in versiuni pentru pian, de o sensibilitate iesita din comun.

Iata continutul complet al discului Rachmaninov-Arrival: partea I din Simfonia op. 35 “Clopotele”, in transcriptie pentru pian, Concertul nr. 1 op. 1 pentru pian si orchestra, Vocaliza op. 34 nr. 14 si Concertul nr. 3 op. 30 pentru pian si orchestra. E o calatorie, cu adevarat, in inima pianisticii lui Rahmaninov, dar si spre biografia acestuia, care se deschide cu evocarea celui mai important simbol de sorginte muzicala al Rusiei, clopotele. Trifonov remarca in bookletul CD-ului ca in Rusia, clopotele bisericesti sunt, practic, omniprezente in viata oamenilor, in momente de bucurie si de tristete; o realitate, de altfel, pentru toate popoarele ortodoxe.

Apoi, Trifonov ne poarta in lumea Rusiei anului 1891, cu acest minunat Concert nr. 1, mult mai rar cantat decat celebrele concerte numerele 2 si 3 de Rahmaninov. In 1891, Rahmaninov, pe atunci in varsta de 18 ani, inca nu cunoscuse drama destramarii lumii in care se nascuse, cea a aristocratiei ruse; concertul poarta amprenta avantului si tineretii creatorului sau, mai ales in partea a treia, navalnica si cu numeroase provocari de ordin tehnic pentru pianistul solist. Rahmaninov a revenit asupra partiturii sale in 1917, si acea versiune revizuita este interpretata astazi; caracterul muzicii, insa, a ramas acelasi, iar Trifonov, care a inregistrat aceasta partitura in 2016, la 25 ani, straluceste prin virtuozitate.

Ajungem apoi in anul 1912, cand Rahmaninov a scris binecunoscuta sa Vocaliza op. 34 nr. 14. Aceasta muzica plina de melancolie subliniaza atmosfera acelei epoci; Rusia tarista se destrama si odata cu ea, si o lume, cea in care traia Rahmaninov.

Evident, atentia oricui s-ar indrepta in primul rand catre Concertul nr. 3 de Serghei Rahmaninov, ultimul de pe acest disc. Pentru ca este unul dintre cele mai dificile concerte pentru pian si orchestra din intreaga literatura pianistica, nu doar din cea a lui Rahmaninov, iar problemele pe care le pune nu sunt doar de ordin strict tehnic pentru solist. Pentru ca acest concert nr. 3 este, de fapt, mai mult despre Rusia, decat despre Rahmaninov, solicitand o paleta expresiva foarte larga, perfect dozata si pe deplin inteleasa. Iar aici, putem vorbi despre cat de important este bagajul cultural pentru un muzician. Trifonov si Orchestra Simfonica din Philadelphia au inregistrat sub conducerea lui Yannick Nezet Seguin acest concert intr-un eveniment live din 2018 – o uimitoare evolutie live, as marca. Iar Trifonov stapaneste perfect aceasta partitura – inger si demon – cu treceri bruste de la o stare la alta. Este o versiune rusa, venita din marea traditie pianistica deschisa de Rahmaninov, cu verva si, in acelasi timp, echilibrul cerebral care sunt specifice prezentului. O mare interpretare, memorabila pentru secolul XXI!

Albumul Rachmaninov-Arrival poate fi ascultat la Radio Romania Muzical luni, 21 octombrie, de la ora 19.00 si este disponibil pe site-urile de streaming on demand (ex. Spotify) si in format fizic pe site-ul casei producatoare, Deutsche Grammophon.

30 octombrie 2019
Across the stars – între Starwars și La dolce vita

Un septembrie plin de muzica buna, gratie festivalului Enescu, dens prin repertoriile propuse, cu mari nume. Mari nume pe care, altfel, nu le putem asculta in Romania decat in inregistrarile care apar la nivel international, difuzate la radio sau gustate de pe un disc sau platforme de streaming online, in intimitatea propriei case. Marea batalie a tuturor producatorilor de muzica culta din lume este sa castige un nou public, mai tanar, si sa vina cu proiecte pentru un public cat mai larg, asa ca la mari branduri precum Deutsche Grammophon sau Decca nu mai intalnim numai Bach, Beethoven, Mahler, etc., ci si alte repertorii, interpretate de nume dintre cele mai mari. Asa cum sunt violonista Anne Sophie Mutter si dirijorul Riccardo Chailly.

Cu Anne Sophie Mutter si John Williams printre stele

In 30 august, casa Deutsche Grammophon a lansat un album pe care, personal, il consider unul dintre cele mai bune ale anului 2019, din mai multe motive. Avem odata doua nume legendare pe coperta: violonista Anne Sophie Mutter si compozitorul John Williams. Avem un repertoriu cu adevarat pentru un public foarte larg – teme din coloanele sonore compuse de John Williams, inclusiv pentru mari succese, cum sunt seriile “Star wars” si “Harry Potter”. Si mai ales, avem un profesionalismal interpretei si al compozitorului pe care nu pot decat sa le numesc impresionante. John Williams, care si dirijeaza The Recording Arts Orchestra of Los Angeles, nu doar ca a pus in pagina propriile teme, ci le-a rescris si orchestrat, pentru a realiza adevarate parafraze pentru vioara si orchestra, in care momentele de virtuozitate sunt la loc de cinste. Iar Anne Sophie Mutter este cu adevarat o mare interpreta, stralucind intr-un repertoriu pe care se vede ca il gusta; este practic imposibil sa nu iubesti muzica lui John Williams, unul dintre cei mai inspirati melodisti ai celei de a doua jumatati a secolului XX si un remarcabil orchestrator. Si sa fim cinstiti: ascultand acest album ne dam seama ca John Williams, pe care-l vedem ca pe un compozitor comercial, este de fapt, un mare simfonist, care stapaneste foarte bine toate tehnicile orchestrale si care se dovedeste si extraordinar de inventiv. Iar daca mesajul muzicii sale bune ajunge la cat mai multi oameni, cu atat mai bine!

John Williams are in prezent 87 ani, iar energia sa este inca inepuizabila: in perioada cand a inregistrat albumul “Across the stars” lucra si la partea a IX-a din seria “Star wars” care va avea premiera in decembrie 2019 – o premiera foarte asteptata, de altfel, si care ne asteptam sa fie un mare succes, cum au fost toate episoadele din “Star wars”. Anne Sophie Mutter marturisea ca nu s-a mai simtit atat de rasfatata atunci cand inregistra un album – mentionind aspectele profesionale implicate in realizarea unei inregistrari – de cand inregistra alaturi de Karajan, adica in urma cu 40 ani!

Sa exploram putin repertoriul: avem tema lui Ray din partea VII-a a seriei Star wars (una dintre cele mai reusite din toata seria, dupa parerea mea), dar si alte teme din Star wars – Yoda, Across the stars, Luke si Leia. Cap de afis este si tema lui Hedwig din seria Harry Potter, la fel cunoscute fiind si tema principala din “Lista lui Schindler” si tema lui Sayuri din “Memoriile unei gheise”. Insa avem si teme mai putin cunoscute, din filme mai vechi ale lui John Williams: “Far and away”, “Dracula”, “Sabrina”,”Tintin”, “Cinderella liberty”. Un univers sonor eminamente simfonic: o experienta sonora de neratat.
Discul a fost difuzat de Radio Romania Muzical si poate fi ascultat aici. http://www.romania-muzical.ro/info/discul-anului-2019/disc.htm?a=2371631&c=5901&g=2

In format fizic, se poate cumpara de la getmusic.ro. https://www.getmusic.ro/produse/CD/p23185-Anne-Sophie-Mutter-The-Recording-Arts-Orchestra-of-Los-Angeles-John-Williams-Across-The-Stars.html

Nino Rota cu Orchestra Teatrului Scala din Milano, dirijor Riccardo Chailly

Ca nu e doar un moft sa incerci sa gasesti repertorii care sunt mai aproape de publicul larg, o demonstreaza si cel mai recent disc semnat de mult-aplaudata Filarmonica della Scala, orchestra unuia dintre cele mai exclusiviste teatre de opera din lume, sub bagheta directorului sau, Riccardo Chailly. Pe 7 iunie, casa Decca lansa sub semnatura acestora un album cu muzica de film apartinand unei alte legende a muzicii de film a secolului XX, italianul Nino Rota.

Sigur, inaintea unor luni de vara, in care multi se indreapta catre insorita Italie, ce putea fi mai potrivit decat coloana sonora perfecta pentru Italia, muzica lui Nino Rota, de la moartea caruia se implinesc 40 ani, ceea ce i-a si determinat pe muzicienii de la Scala din Milano sa realizeze acest album-omagiu. Nino Rota a trait intre 1911 si 1979; la varsta de 11 ani a scris primul sau oratoriu! Da, era considerat un copil-minune in epoca sa, remarcat de Arturo Toscanini, care i-a recomandat sa studieze in Statele Unite ale Americii. Desi a scris si muzica culta, Nino Rota s-a simtit cel mai bine in repertoriul muzicii de film: aici a gasit implinirea: folosindu-se de tehnicile muzicii culte, sa creioneze atmosfera, sa dea un plus de valoare intr-un gen sincretic. Si chiar s-a spus de multe ori, ca multe dintre filmele pentru care a compus Nino Rota ar fi fost un esec, daca nu ar fi fost muzica lui.

Nino Rota a lucrat cu marii regizori italieni ai secolului XX: Federico Fellini, Luchino Visconti, Franco Zefirelli, dar si americani, mai ales cu Francis Ford Coppola. Sunt filme de neuitat pe care le-au realizat impreuna, printre ele, neuitatul “La dolce vita”.

In 2019, muzica lui Nino Rota isi dovedeste perenitatea: am ascultat cu interes si nostalgie suitele extrase din filmele Amarcord, Otto e mezzo, La dolce vita, Casanova, I clowns. E acolo o Italie frumoasa a secolului XX, cu frenezia, melodicitatea, nonconformismul ei. Sunt sonoritati colorate, uneori cu o tusa de jazz, admirabil interpretate de o orchestra de mare calibru care chiar intelege si traieste aceasta muzica, transmitand si ascultatorului entuziasmul ei.

Nu intamplator, albumul a primit deja un Diapason d’or din partea revistei franceze Diapason, o autoritate in domeniu.
Asa ca, nu doar pentru o seara de vara, ci pentru oricare seara in care aveti nevoie de tot ce are mai frumos Italia, ascultati acest album cu muzica lui Nino Rota pentru filmele lui Federico Fellini.
Am prezentat acest album la Radio Romania Muzical si puteti reasculta oricand aici. http://www.romania-muzical.ro/info/discul-anului-2019/disc.htm?a=2357041&c=5901&g=2

27 septembrie 2019
Extraordinarul Andris Nelsons

Are 40 ani; este, in acelasi timp, directorul muzical a doua dintre cele mai importante orchestre de dincolo si de dincoace de Ocean – Orchestra Simfonica. Boston si Orchestra Gewandhaus din Leipzig; si inregistreaza, in acelasi timp, 3 proiecte discografice dintre cele mai ambitioase: integrala simfoniilor de Sostakovici cu Orchestra Simfonica din Boston, integrala simfoniilor de Bruckner cu Orchestra Gewandhaus din Leipzig si integrala simfoniilor de Beethoven cu Orchestra Filarmonicii din Viena, in cadrul unui contract semnat cu Deutsche Grammophon in aceeasi zi. Nici Herbert von Karajan, recunoscut drept un campion al inregistrarilor, nu a avut in paralel asemenea proiecte discografice!
Si nu face deloc superficial ceea ce face; proiectul Sostakovici, in cadrul caruia au aparut deja 4 albume, detine un adevarat record de premii Grammy – 4 pentru 3 discuri, ultimele premii obtinute in 2019 pentru cea mai buna interpretare orchestrala si cel mai bun sunet. Al patrulea album din serie a aparut in 22 februarie 2019, deci inca nici nu a avut sansa de a lua vreun premiu Grammy, insa timpul nu e pierdut!

Andris Nelsons s-a nascut in noiembrie 1978 la Riga, in Letonia. La 5 ani a fost fascinat de o reprezentatie cu opera Tannhauser de Wagner, un moment care a ramas una dintre amintirile cele mai puternice din copilaria lui. A studiat pianul si trompeta, a cantat si intr-un cor. A studiat dirijatul la Sankt Petersburg si a fost discipolul celebrului Mariss Jansons. Cariera sa dirijorala a inceput in anul 2003, cand a devenit dirijor al Orchestrei Operei Letone; au urmat angajamente la City of Birmingham Symphony Orchestra, in calitate de dirijor principal, intre 2007 si 2015; in 2014 a devenit directorul muzical al Orchestrei Simfonice din Boston si in 2018, capelmaistru al Orchestrei Gewandhaus din Leipzig. In tot acest timp, a dirijat in calitate de invitat cele mai importante orchestre ale lumii, de la Filarmonica din Berlin la Concertgebouw din Amsterdam. Andris Nelsons este, cu siguranta, unul dintre staturile incontestabile ale artei dirijorale contemporane; l-am putut admira si la Bucuresti, in cadrul editiei din 2015.

Cum se explica succesul lui fulminant? O tehnica dirijorala impecabila, venita din traditia rusa de cea mai buna calitate si trebuie sa recunoastem ca scoala rusa de dirijat ramane una dintre cele mai bune din lume. Un simt muzical iesit din comun, capacitatea de a comunica cu muzicienii din orchestra, dar si cu publicul; energie, viziune si o tusa personala pe care o aduce oricarei partituri pe care o abordeaza. Plus o experienta de viata care ii permite sa inteleaga o partitura dincolo de tot ceea ce e scris pe hartie.

Simfoniile a VI-a si VII-a de Dmitri Sostakovici

Cred ca acest din urma aspect, legat de experienta de viata, este crucial in succesul pe care-l au discurile care au aparut in seria integralei simfoniilor de Dmitri Sostakovici. Pentru ca nu poti intelege cu adevarat muzica lui sostakovici daca nu ai trait ceva din ce a insemnat comunismul, in special cel stalinist. Initial, proiectul lui Nelsons s-a intitulat “Sostakovici in umbra lui Stalin” si trebuia sa cuprinda simfoniile de la a cincea la a zecea, compuse intre 1936 si 1953 cand Sostakovici a avut o relatie extrem de tensionata cu regimul stalinist si cu Stalin insusi. Succesul primului disc (2015), cu Simfonia a X-a, care a luat un premiu Grammy in 2016, a facut ca seria sa fie extinsa la integrala celor 15 simfonii de sostakovici. Pana in prezent, au mai aparut inregistrarile simfoniilor cu numerele 5,8,9 (2016), 4 si 11 (2018); in 22 februarie 2019 au aparut Simfoniile cu numerele 6 si 7.

Simfonia a VII-a, Leningrad, este unul dintre cele mai cunoscute opusuri simfonice ale lui Dmitri sostakovici. O simfonie scrisa intre 1939 si 1941, evocand razboiul trait la propriu de sostakovici: primele trei parti au fost scrise chiar in Leningradul asediat de trupele naziste, ultima, dupa evacuarea la Samara. 500.000 de oameni au murit in Leningradul asediat, iar simfonia, chiar daca insusita de propaganda sovietica drept o descriere a victoriei sovieticilor in fata nazistilor, este mai curand un omagiu adus acestor victime. Da, este vorba despre victorie, dar victoria este foarte amara! in plus, exista o interpretare inca mai extinsa asupra intentiilor pe care le-a avut sostakovici cu aceasta partitura, care vorbeste despre impactul dezastruos pe care oricare forma de totalitarism il poate avea pentru societate: si nazismul, dar si comunismul. De altfel, aceasta dubla cheie de interpretare este caracteristica pentru multe dintre lucrarile lui Sostakovici, care aveau un dublu sens: unul al propagandei si altul, al muzicii in sine.

Iata si cazul simfoniei a VI-a, scrisa in 1939. Vine dupa simfonia a cincea, cu care sostakovici s-a realibilitat in fata regimului stalinist care-l trimisese in dizgratie dupa premiera operei Lady Macbeth din Mtensk; iar dizgratia nu insemna doar ca era denigrat in Pravda, ziarul partidului comunist, ci si ca un an intreg, sostakovici a dormit cu bagajul la usa, asteptand sa fie ridicat de NKVD si trimis in Siberia. Totusi, prestigiul sau a contat foarte mult si dupa premiera simfoniei a cincea, a fost considerat reabilitat. Intr-un interviu din 1939, Sostakovici declara ca isi doreste ca simfonia sa a sasea sa fie mai senina decat a cincea, insa istoria a schimbat planurile initiale: in 1939 a izbucnit al doilea razboi mondial, s-a semnat pactul Ribbentrop-Molotov, iar toate aceste tensiuni se regasesc in aceasta simfonie neobisnuita in trei parti, din care prima si a treia sunt lente.

Lectura lui Andris Nelsons asupra acestor simfonii, a sasea si a saptea, este entuziasmanta, cu atat mai mult cu cat inregistrarile au fost realizate in timpul unor concerte live din 2017: nu doar ca are la dispozitie extraordinarul aparat orchestral care este Orchestra Simfonica din Boston, dar avem imagini, istorie vie in aceste interpretari in care niciun detaliu nu este lasat deoparte si in care regasim nu doar drama unui popor, ci a unei lumi intregi care a cunoscut in prima jumatate a secolului XX ororile a doua razboaie mondiale si ale totalitarismului. Mai ales pentru cei mai tineri, auditia simfoniilor de Sostakovici este o lectie: aceea ca pacea si bunastarea nu sunt un dat, ci un lux al societatii in care traim astazi si ca totul se poate narui, oricand.

Simfoniile a sasea si a saptea de Sostakovici cu Andris Nelsons au fost difuzate de Radio Romania Muzical si pot fi reascultate aici. http://www.romania-muzical.ro/info/discul-anului-2019/disc.htm?a=2171731&c=5901&g=2

Simfoniile a VI-a si a IX-a de Bruckner cu Andris Nelsons

In 2018, Orchestra Gewandhaus din Leipzig a aniversat 275 ani de existenta. Si cum din februarie 2018, noul capelmaistru al venerabilei orchestre germane, al 21-lea, a devenit Andris Nelsons, au fost gandite mai multe proiecte menite sa marcheze atat aniversarea, cat si noul directorat. Au fost concerte, dar si un proiect discografic: integrala simfoniilor de Bruckner din care au aparut Simfoniile nr. 3 (2017), nr. 4 (2018), nr. 7 (2018) si nr. 6 si 9 (2019), toate, inregistrari din concerte live.

Fiecare dintre simfoniile bruckneriene este insotita si de o lucrare wagneriana; e simplu de explicat aceasta asociere, odata prin legatura lui Wagner cu Leipzig si Gewandhaus (Wagner s-a nascut la Leipzig si prima lui lucrare lucrare simfonica a fost cantata in premiera de Orchestra Gewandhaus), apoi, prin prisma experientei personale a lui Nelsons, care a ales sa devina muzician dupa ce a vazut opera Tannhauser de Wagner.
Anton Bruckner este vazut in general ca un compozitor mai dificil, mai curand prin semnificatiile muzicii sale, decat prin sonoritati, care sunt vadit romantice. Ca si la Mahler sau Sostakovici, intalnim dimensiuni foarte mari la simfonii (in jur de o ora sau peste o ora), desigur, mai greu de urmarit decat o piesa pop de astazi, care are in medie cam 3 minute….

Anton Bruckner a fost un om foarte credincios, iar acest lucru transpare din ethosul simfoniilor sale; ultima sa simfonie, a noua, pe care a lasat-o neterminata in 1896, cand s-a stins din viata, este dedicata “iubitului sau Dumnezeu”. Ca a fost o intamplare sau nu, Simfonia a IX-a are trei parti finalizate, care se si canta astazi, doua parti lente incadrand un scherzo viguros, prevalenta partilor lente venind si mai mult in sprijinul dedicatiei lui Bruckner.

In interpretarea simfoniei a IX-a de Bruckner, despre care cronicari internationali deja au scris ca este una dintre cele mai bune realizate in secolul XXI, Nelsons pune accent pe majestuozitatea partiturii si a constructiei acelor coloane sonore specifice muzicii bruckneriene. Este servit de o formidabila orchestra, recunoscuta, de altfel, pentru calitatea exceptionala a muzicienilor de la partidele instrumentelor de suflat si de coarde. Gewandhaus are o indelungata istorie in interpretarea muzicii bruckneriene, iar acest lucru se simte; de altfel, unul dintre argumentele alegerii proiectului Bruckner a fost acela ca Simfonia a VII-a de Bruckner a fost interpretata in premiera de Orchestra Gewandhaus si a fost cel mai mare succes pe care l-a cunoscut Bruckner in viata sa de compozitor.

Pentru Simfonia a VI-a de Bruckner, Nelsons mizeaza pe urmarirea detaliilor in tempo-uri mai lente decat se abordeaza in mod obisnuit; discursul sau este minutios construit, desi imaginea generala poate avea, uneori de suferit. In orice caz, o auditie de neratat, asa cum este intregul proiect Bruckner, mai ales pentru cei care vor sa-si educe gustul artistic, atentia si… rabdarea. Da, e un curaj pentru o casa de discuri sa lanseze o integrala Bruckner, insa conteaza mult numele lui Nelsons si faima Orchestrei Gewandhaus, asa ca va invit sa ascultati Simfonia a IX-a la Radio Romania Muzical, luni, 1 iulie, de la ora 19.00, si intregul album, pe site-ul proiectului Discurile anului 2019. http://www.romania-muzical.ro/info/discul-anului-2019/disc.htm?a=2307941&c=5901&g=2

7 septembrie 2019
Cristian Măcelaru dirijează Wynton Marsalis

Intr-un interviu pe care mi l-a acordat pentru Radio Romania Muzical la inceputul lunii august, celebrul dirijor Lawrence Foster, unul dintre cei mai influenti si activi promotori ai muzicii lui Enescu peste hotare, mi-l descria pe Cristian Macelaru drept “acel mare dirijor roman al momentului; cel mai probabil, va avea statura lui Sergiu Celibidache.”. Cristian Macelaru (39 ani) este un nume cunoscut melomanilor bucuresteni; din 2012 a venit regulat in Romania pentru a dirija orchestre din Bucuresti si din tara. A fost dirijor asistent al unei celebre orchestre americane, cea din Philadelphia, iar de anul trecut a fost numit dirijor sef al Orchestrei Radiodifuziunii Germane WDR din Köln. Va sustine primul sau concert cu aceasta orchestra, in calitate de dirijor sef, pe 6 septembrie 2019. Inainte, va marca o noua premiera in cariera sa artistica: pe 24 august conduce primul sau concert in cadrul celui mai mare festival de muzica clasica din lume, BBC Proms. De la ora 21.30 a Romaniei, Cristian Macelaru dirijeaza Orchestra Simfonica BBC, intr-un program ce reuneste lucrari de Constantin Silvestri (un alt mare dirijor roman si compozitor, legat de viata britanica prin Orchestra Simfonica din Bournemouth pe care a condus-o intre anii 1962 si 1969, transformand-o intr-un ansamblu de elita la nivel mondial), Prokofiev si Rahmaninov. Acest concert din 24 august poate fi ascultat in direct la Radio Romania Muzical.

O alta premiera din viata artistica a lui Cristian Macelaru a avut loc pe 12 iulie 2019, cand a fost lansat un disc cu lucrari de Wynton Marsalis pe care apare si numele dirijorului roman, album aparut la celebra casa britanica Decca, una dintre cele mai importante din lume. De altfel, am putea numara pe degete numele romanesti ale muzicienilor protagonisti la Decca – printre cele mai pregnante, Radu Lupu si Angela Gheorghiu.

Wynton Marsalis, celebrul trompetist de jazz, dar si compozitor, este o mai veche cunostinta a lui Cristian Macelaru; in turneul din ianuarie 2019, al Orchestrei Romane de Tineret, conduse de Cristian Macelaru, in Statele Unite ale Americii, de asemenea a fost interpretata o lucrare de Wynton Marsalis. Marsalis apare frecvent si in cadrul festivalului de muzica contemporana Cabrillo (SUA), unde Cristian Macelaru este director artistic din 2017.

Macelaru si Benedetti

Pe discul aparut la casa Decca, violonista Nicola Benedetti si Orchestra Simfonica din Philadelphia, condusa de Cristian Macelaru, au inregistrat Concertul pentru vioara si orchestra de Wynton Marsalis (2015), una dintre putinele lucrari pe care le semneaza in care Marsalis insusi nu este implicat ca interpret, in calitate de trompetist. Ca si in celelalte opusuri ale sale, intalnim un limbaj complex, cu influente venind din lumea jazzului, dar si accente din lumea muzicii culte contemporane. Sunt partituri dificile pentru interpreti, in special din punct de vedere ritmic, impregnate de un mod american de a face muzica pe care Cristian Macelaru l-a inteles foarte bine. Evident, orchestra cu care a inregistrat, Orchestra Simfonica din Philadelphia, este o garantie a calitatii in sine; Cristian Macelaru a lucrat cu aceasta orchestra inca din 2011, mai intai ca dirijor asistent, apoi ca dirijor asociat si dirijor in rezidenta. Inregistrarea concertului, realizata la finalul anului 2017, a presupus un indelung dialog intre compozitor, solista si dirijor, tocmai pentru a intelege toate intentiile compozitorului, multe dintre ele, nenotate in partitura. Inaintea inregistrarii, concertul a mai fost interpretat de 5-6 ori, cu imbunatatiri de la o versiune la alta.

Cred ca e de ascultat neaparat aceasta lucrare cu parfum de vara, cu alura ei jazzy, pentru a vedea in actiune un mare dirijor, cu o orchestra pe masura si o solista foarte talenta, intr-o partitura proaspata a unui creator pe care Macelaru l-a numit “un geniu”. Discul a fost difuzat de Radio Romania Muzical pe 15 iulie si poate fi reascultat oricand aici. http://www.romania-muzical.ro/info/discul-anului-2019/disc.htm?a=2315991&c=5901&g=2, insotit de un interviu cu Cristian Macelaru.

In partea a doua a albumului, violonista Nicola Benedetti propune Fiddle Dance Suite pentru vioara solo de Wynton Marsalis, o alta lucrare ce i-a fost dedicata, cu influente venind din folclorul american.

7 septembrie 2019
Vacanța – timpul pentru a fi căuta paradisul la ceas de seară

A sosit vara, calduri mari: unii au deja concediu, altii viseaza la el, altii dau examene. Eu visez deja la vacanta la mare si la acel moment preferat al zilei, cand soarele apune si ziua se ingana cu noaptea, acea ora albastra cand gandurile au o vibratie speciala si este potrivit, de ce nu, sa-ti imaginezi cum ar arata paradisul. Doua idei care reunesc tematic doua albume muzicale pe care le-am ascultat in ultimul timp: Blue hour cu clarinetistul Andreas Ottensamer, pianista Yuja Wang si Orchestra Filarmonicii din Berlin, dirijor Mariss Jansons si Longing for paradise cu oboistul Albrecht Mayer si Orchestra Simfonica din Bamberg, dirijor Jakub Hrusa.

Sunt si alte lucruri in comun: si Andreas Ottensamer, si Albrecht Mayer sunt membri ai extraordinarei filarmonici din Berlin care in 31 august si 1 septembrie va concerta la Bucuresti, in cadrul festivalului Enescu; de altfel, si pianista Yuja Wang este invitata festivalului Enescu din acest an, asa ca aceste figuri care ne par atat de indepartate cand le privim pe coperta unui CD, vor prinde viata. Faptul ca doi membri ai unei orchestre au atat de importante cariere solistice, cu discuri aparute la una dintre cele mai titrate case din lume – Deutsche Grammophom – spune multe, inca o data, despre calitatea Orchestrei Filarmonicii din Berlin.

Blue hour cu Andreas Ottensamer

Cand il vezi, este inevitabil sa nu-l asociezi cu un model pentru defilarile de moda. Cand il asculti cantand, iti dai seama ca este unul dintre cei mai buni clarinetisti la nivel mondial: Andreas Ottensamer este la cei 30 ani impliniti in aprilie 2019 o adevarata super-vedeta. Nu este deloc ceva obisnuit ca la 21 ani sa devii membru al celebrei si exigentei orchestre a Filarmonicii din Berlin, nici sa ai pana la 30 ani 6 albume de autor aparute sub sigla uneia dintre cele mai prestigioase case la nivel mondial, cu atat mai mult cu cat nu canti la un instrument solist prin excelenta, cum sunt pianul sau vioara. Andreas Ottensamer este unul dintre putinii muzicieni care au pus clarinetul pe harta marilor valori solistice si nu numai prin tehnica si estetica interpretarii, ci si prin proiectele inteligente desfasurate.

Iata, de exemplu, Blue hour. Avem aici Concertul nr. 1 pentru clarinet si orchestra de Carl Maria von Weber, inregistrare dintr-un concert live ce a avut loc in 27 aprilie 2017, dar si o serie de piese romantice pentru clarinet si pian scrise de compozitori romantici: Brahms, din nou Weber si Mendelssohn. Cineva cu o imaginatie mai putin vie ar fi dat CD-ului un titlu de tipul “capodopere romantice”; Ottensamer propune acest concept al orei albastre – Blue hour – acel timp de la crepuscul, cand totul e in penumbra, dar nu inca cu totul intunecat de noapte. Eu, care iubesc acest moment din zi, ii inteleg perfect semnificatia si rezonez cu ideea de a asocia acestui moment o semnificatie muzicala.

27 aprilie 2017 a avut o semnificatie speciala si in agenda Orchestrei Filarmonicii din Berlin: alaturi de Mariss Jansons, a fost interpretat Concertul nr. 1 pentru clarinet si orchestra de Carl Maria Weber, dupa 79 ani de cand aceasta partitura, dintre cele mai cunoscute pentru clarinet si orchestra, nu mai aparuse pe afisele filarmonicii din Berlin! si daca mai adaugam ca acest concert mai fusese interpretat in programul filarmonicii din Berlin doar de doua ori anterior, adica in 1887 si 1938, putem spune ca a fost un adevarat eveniment. Si a fost intr-adevar, o interpretare foarte profesionista a acestui concert, unul dintre reperele pentru acest inceput de secol XXI, iar Andreas Ottensamer, solistul, si-a etalat inca o data calitatile care l-au propulsat printre cei mai buni clarinesti ai lumii: o uimitoare tehnica instrumentala, dar si o traire emotionala foarte intensa.

Vad insa ca centrul de greutate al albumului Blue hour nu sta in inregistrarea acelui concert, ci in acele piese pentru clarinet si pian care il incadreaza: o transcriptie dupa Intermezzo op. 118 nr. 2 de Johannes Brahms in original pentru pian, Grand Duo concertant op. 48 de Carl Maria von Weber si 7 cantece fara cuvinte de Felix Mendelssohn, acestea din urma transcrise dupa originalul pentru pian solo chiar de Andreas Ottensamer, care isi dovedeste astfel si calitatea de creator, pentru ca descoperim multa inventivitate in modul cum Ottensamer realizeaza aceste transcriptii.

Avem aici o combinatie incendiara: Andreas Ottensamer si Yuja Wang. Ambii, super-vedete ale muzicii culte cu varste in jur de 30 ani, cu o cariera de invidiat in spate, si care au mai evoluat impreuna la festivaluri europene si asiatice. Nu trebuie sa fi fost simplu pentru Ottensamer sa cante alaturi de Yuja Wang, o pianista specializata in repertoriul concertistic, cu o personalitate foarte pregnanta, care a venit cu propriile idei asupra modul cum trebuie abordat repertoriul de pe acest disc. Insa rezultatul este unul spectaculos: pianul completeaza, comenteaza sau este in prim plan acolo unde partitura o cere, in special in Gran Duo op. 48 de Weber conceput pentru pian si clarinet, subliniere care demonstreaza rolul preponderent al pianului din partitura.

Un album minunat, excelent interpretat, cu o idee generatoare foarte interesanta: un album pentru relaxarea din vacanta sau pentru linistea de acasa, atunci cand nervii sunt prea incinsi – Blue hour cu Andreas Ottensamer, album lansat pe 8 martie la casa Deutsche Grammophon, pe care-l puteti asculta pe site-ul Radio Romania Muzical. http://www.romania-muzical.ro/info/discul-anului-2019/disc.htm?a=2196021&c=5901&g=2

Longing for paradise cu oboistul Albrecht Mayer

Tot pentru aceste momente de liniste, din vacanta sau acasa, mi se pare la fel de potrivit cel mai nou album al oboistului-vedeta din Orchestra Filarmonicii din Berlin: Albrecht Mayer. Tanjind dupa paradis – o colectie de concerte si lucrari concertante scrise in prima jumatate a secolului XX, in legatura cu cele doua razboaie mondiale care au distrus paradisul unei vieti, fie si obisnuite, pentru sute de milioane de oameni. Dar si o ocazie de asculta lucrari foarte rar cantate, care sunt insa deosebit de frumoase: Soliloquy de Edward Elgar, Concertul in Re major de Richard Strauss, Concertul intr-o miscare de Eugene Goossens, alaturi de mai cunoscutul Mormant al lui Couperin de Maurice Ravel.

Sigur, este si sansa de a asculta un mare muzician: oboistul Albrecht Mayer, care la 54 ani este o adevarata autoritate prin interpretii la instrumente de suflat din contemporaneitate. O cariera desfasurata in cadrul Orchestrei Filarmonicii din Berlin, dar si una solistica, jalonata de 9 albume solo aparute la Deutsche Grammophon – este o performanta greu de egalat.

Albumul se deschide cu o delicata parte a doua, intitulata Soliloquy, dintr-o proiectata suita semnata de Edward Elgar din care a fost finalizata doar aceasta parte, in 1930. Suita fusese o comanda a unui celebru oboist englez, Leon Goossens, si a ramas in arhiva acestuia pana in 1967, cand a fost interpretata in premiera.

Urmeaza piesa de rezistenta a albumului: frumosul, dar foarte dificilul concert pentru oboi si orchestra mica de Richard Strauss, o partitura pe care Albrecht Mayer a ajuns sa o inregistreze abia acum, la deplina maturitate. Este o partitura cu o poveste legata de cel de al doilea razboi mondial: in perioada cand se retrasese la Garmisch, langa Munchen, Richard Strauss a fost vizitat de la militar american, care era si oboist in Orchestra Simfonica din Pittsburgh, care l-a intrebat pe compozitor daca are de gand sa scrie vreodata un concert pentru oboi si orchestra. Strauss a fost ferm, spunand ca nu s-a gandit niciodata la asta; insa la cateva luni dupa aceea, in septembrie 1945, Richard Strauss finaliza partitura unicului sau concert pentru oboi si orchestra, care a fost prezentat in premiera in 1946. O muzica in care regasim si drama celui de al doilea razboi mondial, dar si speranta intr-un viitor cu lumina – o muzica exceptional interpretata de Albrecht Mayer si membrii Orchestrei Simfonice din Bamberg, dirijor Jacob Hrusa.

In 1927, compozitorul si dirijorul Eugene Goossens scria un concert intr-o miscare pentru oboi si orchestra, lucrare interpretata in prima auditie de fratele compozitorului, oboistul Leon Goossens, acelasi care prezentase si in premiera britanica concertul lui Richard Strauss. Este lucrarea cu limbajul cel mai avansat prezenta pe acest disc: tuselor romantice se alatura nuante venind dinspre Stravinski si Copland, influente usor de explicat. Eugene Goossens este cel care a dirijat premiera britanica a Ritualului primaverii de Stravinski, dar si multe partituri de compozitori americani, cu care a avut stranse legaturi.
Personal, am vazut interpretarea suitei Mormantul lui Couperin de Ravel, lucrare compusa in timpul primului razboi mondial in care compozitorul chiar a luptat, ca un semnal de alarma: ca paradisul pacii poate fi oricand pierdut si ca bunastarea nu este un dat, asa cum pare dupa 70 ani de pace.

Un album cu un repertoriu rar abordat, cu interpretari luxuriante, intrebari si raspunsuri: Longing for paradise, album lansat pe 17 mai inclus de Radio Romania Muzical in cadrul proiectului Discurile anului 2019. http://www.romania-muzical.ro/info/discul-anului-2019/disc.htm?a=2275291&c=5901&g=2

Albumele prezentate pot fi achizitionate de pe site-ul Deutsche Grammophon si sunt disponibile pentru ascultare pe platformele de streaming.

11 august 2019
The Piano Book cu Lang Lang

O super-vedeta a muzicii clasice, pianistul chinez Lang Lang nu a mai cantat prea des in ultimii 2-3 ani, cum de altfel, nici nu a mai inregistrat niciun disc nou. Muzicianul a suferit o tendinita la mana stanga si a fost nevoit sa ia o pauza de la pian.
Asa ca s-a dedicat cu precadere profesoratului. Lang Lang se ocupa, de altfel, de o fundatie ce-i poarta numele si care are in vedere promovarea tinerilor talente: organizeaza cursuri, organizeaza evenimente dedicate strangerii de fonduri pentru sustinerea muzicii culte, desfasoara actiuni menite sa-i ajute pe copiii bolnavi sau sa aduca muzica culta in comunitati defavorizate, mai ales din zone rurale.

Lang Lang este implicat direct in actiunile fundatiei sale; exista numeroase filmari pe youtube cu Lang Lang predand pianul unor tineri muzicieni (in care putem remarca si ca nu-si mai folosea mana stanga deloc in ultimii ani).

Lang Lang va implini pe 14 iunie 36 de ani; viata sa s-a desfasurat intr-un ritm ametitor pana astazi, s-ar putea spune ca a trait deja doua vieti cand te uiti la realizarile sale.

A inceput studiul pianului la 3 ani; nu avea decat 5 ani cand a participat la primul concurs si a sustinut primul recital. La 9 ani a dat concurs de admitere la Conservatorul din Beijing, dar a fost respins, pe motiv ca nu are talent! Nu s-a descurajat (a contribuit mult la asta si o partitura de Mozart pe care o indragea in mod deosebit). De la 12 ani, incepe sa devina cunoscut la nivel national in China, la 15 ani isi paraseste tara natala, pentru a studia la celebrul institut Curtis din Philadelphia. Iar la 17 ani si-a inceput cariera internationala de cel mai inalt nivel: concerte pe cele mai importante scene, cu orchestrele de renume ale lumii, discuri premiate, isterie in randul fanilor, in special in Asia. Unii l-au privit cu neincredere: era neverosimil sa existe un pianist asiatic cu asemenea succes. Nu am avut sansa sa-l ascultam in Romania, ar fi trebuit sa vina la editia din 2017 a festivalului Enescu, insa starea mainii sale stangi l-a facut sa anuleze acel recital. Eu l-am ascultat in cadrul unui concert transmis live in cinematografe din intreaga lume si am inteles pe deplin care este sursa magnetismului sau: nu doar o tehnica impecabila, care parca depaseste limitele obisnuitului uman, dar si o traire exploziva a muzicii. Lang Lang stie sa transmita emotie, iar pentru publicul de astazi, acest lucru este primordial; as spune ca intotdeauna a fost primordial ca artistul sa trezeasca emotie in publicul sau, pentru ca dincolo de orice, muzica este, in primul rand, emotie.

Din cauza tendinitei de la mana stanga, Lang Lang nu a mai inregistrat niciun disc nou in ultimii trei ani – ultimul sau disc, “New York Rhapsody”, aparuse in 2016 la casa Sony. Intre timp, Lang Lang a ales sa renunte la colaborarea cu casa Sony si a revenit din 2017 la Deutsche Grammophon, de unde plecase in 2010.

Iar in 29 martie 2019, a aparut primul disc rezultat in urma noii colaborari dintre Lang Lang si Deutsche Grammophon: The Piano Book, album cu doua discuri, difuzat in premiera la Radio Romania Muzical pe 1 aprilie 2019.

The Piano Book este o marturie despre anii cand Lang Lang nu a putut canta la pian si s-a dedicat profesoratului: cuprinde o colectie de miniaturi care sunt abordate, de obicei, de micii pianisti sau pe care Lang Lang le sugereaza elevilor sai sa le abordeze. Este un album pe care Lang Lang il dedica tuturor pianistilor – mai mici si mai mari, parte dintre piese l-au inspirat pe insusi Lang Lang sa se faca pianist.

Intr-o lume in care rolul educatiei de calitate mi se pare ca este din ce in ce mai mare, albumul lui Lang Lang mi se pare un cadou pretios. A pleda pentru educatia de calitate este primordial si ma bucur ca Lang Lang a inteles perfect cat de important este pentru toti profesionistii din muzica clasica sa actioneze pentru a convinge si generatiile viitoare ca acest tezaur al umanitatii, muzica clasica, trebuie sa fie protejat. si nu poate fi protejat decat pregatind temeinic noi generatii de interpreti, compozitori si ascultatori.

Ce se poate asculta pe acest album? Piese celebre, dar si piese pe care nu prea le gasim, de obicei, pe discuri, pentru ca sunt abordate in faza de invatare a pianului. Muzica clasica, dar si extrase din coloane sonore ale unor filme recente si muzici traditionale. Piese care au intrat aproape in folclor, cum sunt Variatiunile de Mozart pe tema Ah, vous dirai-je, maman, piese care emotioneaza pana la lacrimi, cum este o transcriptie dupa Nimrod din Variatiunile Enigma de Elgar. Nu lipsesc nici Fur Elise de Beethoven, nici Preludiul in Do major din caietul I al Clavecinului bine temperat de Bach.

Regasim si un Lang Lang un pic schimbat fata de cum il stiam: inca mai atent la detalii, cu mai multa maturitate in interpretare. La fel de impetuos si sensibil, cu sufletul pus pe tava.

Daca vreti sa va apucati sa cantati la pian, daca aveti copii care studiaza pianul sau daca, pur si simplu, aveti nevoie de un playlist de aproape 2 ore cu muzica de pian inspiratoare, The Piano Book cu Lang Lang este o recomandare de neratat. Un mare pianist si o deviza care ar trebui sa ne anime pe cat mai multi: “Muzica ne face viata mai frumoasa. Vindeca, uneste, inspira si ne face oameni mai buni. Muzica este puternica. Vreau ca fiecare copil sa aiba acces la experiente muzicale inspiratoare”.

The Piano Book poate fi ascultat pe site-ul Radio Romania Muzical (http://www.romania-muzical.ro/info/discul-anului-2019/disc.htm?a=2212201&c=5901&g=2), pe platformele de streaming (de tip Spotify). in format fizic, se poate comanda pe site-ul www.deutschegrammophon.com.

30 mai 2019
Laureați ai marilor concursuri internaționale de muzică clasică și industria discografică

In 25 mai 2019, unul dintre cele mai importante si dificile concursuri la nivel international, Regina Elisabetha de la Bruxelles, si-a anuntat castigatorii. Printre cei 6 laureati se numara si violonista Ioana Cristina Goicea (25 ani); este o mare performanta pentru violonista romana cu studii in Germania, care de curand a devenit si cetatean german, incununare a unei munci intinse pe aproape 20 ani de cand studiaza vioara, la cel mai inalt nivel. Este in acelasi timp o performanta notabila si pentru Romania: din 1993, cand premiul al doilea la concursul Regina Elisabetha i-a revenit lui Liviu Prunaru, niciun alt violonist roman nu a mai fost laureat al acestei competitii foarte dificile, cu numeroase etape care pleaca de la preselectia din 400-500 de candidati, pana la finala in care cei 12 finalisti trebuie sa interpreteze un concert si o piesa in prima auditie pentru care au un ragaz de doar cateva zile de studiu, complet izolati de restul lumii. Puteti asculta evolutia Ioanei Cristina Goicea in inregistrarea din finala difuzata de Radio Romania Muzical vineri, 31 mai, de la ora 15.30; iar marti, 4 iunie, de la ora 21.00, tot la Radio Romania Muzical poate fi ascultata in direct gala laureatilor pentru castigatorii locurilor 4, 5 si 6. Iar la Bucuresti, o puteti asculta live pe Ioana Cristina Goicea la Sala Radio pe 12 octombrie, invitata in cadrul proiectului “Mostenitorii Romaniei muzicale”.

Este un moment de reflectie asupra a cat de mult conteaza sa fii laureat al unei competitii cu adevarat relevante la nivel international. Desigur, o reusita la un moment nu este o garantie 100% pentru o cariera de succes ulterioara, dar expunerea mediatica, angajamentele de concerte, intrarea in atentia unor impresari dedicati sau a unei de case de discuri influente sunt avantaje care pot aparea odata cu reusita la un concurs international.

Rafal Blechacz

Uitandu-ne spre un alt concurs international de talia celui dela Bruxelles – de data aceasta ma refer la Concursul Chopin de la Varsovia, regasim laureati, pianisti care s-au impus in marea lume de concert. In 2005 (concursul se organizeaza odata la 5 ani), marele premiu, dar si toate celelalte premii pentru interpretare (a unui concert, poloneze, mazurci si sonate de Chopin) a revenit polonezului Rafal Blechacz, atunci in varsta de 20 ani. Urmarind evolutia ulterioara a acestui extrem de talentat pianist (in 2005, la concursul Chopin nici nu s-a acordat premiul al doilea, tocmai pentru a marca diferenta foarte mare intre restul candidatilor si primul clasat), vedem confirmarea sperantelor puse atunci in el: concerte pe marile scene ale lumii, cronici entuziaste, discuri aparute la una dintre cele mai importante case la nivel mondial.

Rafal Blechacz a publicat din 2007 pana in prezent sapte discuri la casa Deutsche Grammophon: 5 discuri de recital, unul cu cele doua concerte pentru pian si orchestra de Frederic Chopin si, ultimul dintre ele, un disc cu sonate pentru vioara si pian inregistrate in compania violonistei sud-coreene Bomsori Kim. Ce gasim pe acest disc, primul cu muzica de camera pentru Rafal Blechacz? Sonata nr. 1 de Gabriel Fauré, Sonata in sol minor de Claude Debussy, Sonata op. 9 de Karol Szymanowski si o transcriptie de Nathan Milstein dupa Nocturna nr. 20 de Frédéric Chopin. si de ce tocmai Bomsori Kim, un nume practic necunoscut in Romania, cel putin? Sigur, a contat mult CV-ul violonistei in varsta de 29 ani, in care regasim premii la concursuri dintre cele mai prestigioase, precum ARD de la München, Regina Elisabetha de la Bruxelles sau Ceaikovski de la Moscova. Insa pana la urma, ca mai intotdeauna, a fost o doza de noroc si neprevazut in ceea ce priveste inceputul colaborarii celor doi. in 2016, Bomsori Kim a obtinut premiul al doilea si premiul publicului la Concursul Wieniawski din Polonia. Rafal Blechacz a urmarit concursul la televiziunea poloneza; Bomsori Kim a fost candidata lui favorita, asa ca la putin timp dupa incheierea concursului, i-a scris un mail in care isi exprima dorinta de a colabora. Evident, Bomsori Kim a fost surprinsa si impresionata de aceasta oferta; in 25 ianuarie 2019 a fost lansat la Deutsche Grammophon primul lor disc.

Alegerea repertoriului de pe disc este usor de descifrat: lucrari din repertoriul polonez, abordate cu precadere de Rafal Blechacz, dar si din Franta, tara de adoptie a celui mai important compozitor polonez, Chopin. Si in plus, o unitate prin perioada in care au fost compuse majoritatea acestor lucrari si caracterul lor: un final de secol al XIX-lea si inceput de secol XX in care recunoastem si framantarile care au condus la primul razboi mondial, dar si poezia unui paradis pierdut.

O interpretare scanteietoare, cu mult lirism si rafinament, atentie pentru detaliu si un suflu tineresc; interpretari care pot fi repere pentru aceste lucrari, in secolul XXI – o auditie potrivita pentru o zi linistita de vacanta, intr-un decor Art Nouveau.
Albumul poate fi ascultat pe site-ul Radio Romania Muzical. http://www.romania-muzical.ro/info/discul-anului-2019/disc.htm?a=2156811&c=5901&g=2

Jan Lisiecki

Daca Rafal Blechacz si Bomsori Kim sunt tineri muzicieni lansati datorita marilor concursuri internationale, iata si un caz special, al unui pianist care a ajuns in atentia lumii internationale de concert datorita inregistrarilor sale, inca de la o varsta foarte frageda. Este vorba despre Jan Lisiecki, pianist canadian nascut din parinti polonezi, astazi in varsta de 23 ani.

In 2010, Institutul Chopin de la Varsovia edita un disc cu cele doua concerte pentru pian si orchestra de Chopin, inregistrate live de Jan Lisiecki si Sinfonia Varsovia, dirijor Howard Shelley – Jan Lisiecki avea la momentul inregistrarii 14 ani. Discul a avut efectul unei adevarate bombe mediatice: a primit numeroase premii si toata lumea muzicala a inceput sa vorbeasca despre acest atat de tanar pianist care realizase unele dintre cele mai bune versiuni ale concertelor chopiniene din contemporaneitate. In 2011, Jan Lisiecki semna un contract de exclusivitate cu Deutsche Grammophon, asigurandu-si astfel o promovare la nivel global, in paralel cu o intensa viata de concert – avea doar 15 ani!

Insa adevarul este ca Jan Lisiecki este un talent cu totul iesit din comun. Primul disc pe care i l-am ascultat, cu integrala studiilor de Chopin, l-a inregistrat la 17 ani; mie nu mi-a venit, pur si simplu, sa cred ca un pianist atat de tanar poate sa fie nu foarte bun, ci absolut zguduitor intr-un repertoriu atat de dificil.

Are totul: tehnica impecabila cu o manualitate iesita din comun, dar si o muzicalitate rezervata doar celor alesi. in plus, o personalitate calda si lipsita de ego unei vedete capricioase: asa incat in interpretarile sale nu personalitatea lui, ci mai ales, partitura compozitorului este suverana.

Jan Lisiecki a inregistrat cinci discuri la Deutsche Grammophon, concerte de Mozart, Concertul de Robert Schumann, lucrari de Chopin (mai putin concertele pentru pian si orchestra). Cel mai recent disc a aparut pe 1 februarie 2019 si cuprinde cele doua concerte pentru pian si orchestra de Felix Mendelssohn, alaturi alte piese pentru pian solo ale aceluiasi compozitor german. O alegere interesanta, pentru ca cele doua concerte de Mendessohn sunt mai rar abordate, probabil din cauza dimensiunilor mai scurte decat standardul de 30-40 minute; insa o muzica deosebit de frumoasa care merita sa fie ascultata mai des.

Discul reuneste inregistrari din concerte live si inregistrari de studio. In 22 august 2018, Jan Lisiecki si Orchestra de Camera Orpheus din New York evoluau la Varsovia in cadrul festivalului “Chopin si Europa sa” (un foarte important festival european). In program au figurat cele doua concerte de Mendelssohn, pe care Lisiecki le-a abordat nu pe un pian clasic, ci pe fortepiano, un parinte al pianului cu un sunet diferit. Radiodifuziunea poloneza a inregistrat aceasta evolutie si tot in studiourile Radiodifuziunii Poloneze, a doua zi, in 23 august, Jan Lisiecki a inregistrat si celelalte piese care se regasesc pe discul Mendelssohn: Variatiunile serioase op. 54, Rondo capriccioso op. 14 si Gondola venetiana din ciclul “Cantece fara cuvinte”.

Orchestra de Camera “Orpheus” este un ansamblu american care canta fara dirijor; intotdeauna precizia atacului este o problema in cazul orchestrelor fara dirijori, ceea ce in unele momente se simte si in inregistrarea concertelor de Mendelssohn cu Jan Lisiecki solist, tinand cont si ca acestea sunt inregistrari live. insa ceea ce trebuie neaparat urmarit este evolutia pianistului care este inca mai bun decat era in urma cu cativa ani; o interpretare plina de maturitate, inteligenta, stralucitoare, intr-un cuvant, impresionanta.

Jan Lisiecki nu a mai avut nevoie de confirmarea concursurilor internationale pentru a razbate in marea lume de concert; insa, ca si talentul lui, este una dintre foarte putinele situatii de acest tip, in universul atat de concurential al muzicii clasice de azi.

Discul Mendelssohn semnat de Jan Lisiecki poate fi ascultat, de asemenea, pe site-ul Radio Romania Muzical. http://www.romania-muzical.ro/info/discul-anului-2019/disc.htm?a=2163741&c=5901&g=2.

30 mai 2019
Vivaldi (din nou) cu Cecilia Bartoli

Mezzosoprana Cecilia Bartoli este una dintre cele mai spectaculoase si iubite cantarete de opera ale timpurilor noastre, cu un succes care se reflecta si in cantitatea impresionanta de discuri pe care publicul de pe intregul mapamond le-a cumparat. O voce iesita din comun: mezzosoprana de coloratura, cu posibilitati tehnice cu totul speciale, o minte stralucita, mereu in cautare de noi posibilitati de expresie, recunoscuta pentru redescoperirea unor repertorii uitate – aceasta este Cecilia Bartoli, fascinanta in lumina reflectoarelor, de peste 30 ani. Nu este de mirare ca orice prilej de a genera evenimente care o au in centru pe Cecilia Bartoli este exploatat, asa cum este si aniversarea a 30 ani de colaborare exclusiva intre Bartoli si casa Decca. O aniversare marcata cu aparitia unei colectii Gioachino Rossini, prilejuita si de comemorarea celebrului compozitor la 150 de la moarte; apoi, cu lansarea unui nou disc Vivaldi si cu un disc inregistrat de tenorul Javier Camarena, cu Bartoli mentor al proiectului. Pentru ca aceasta este Bartoli: specialista in repertoriul belcanto, reprezentat de Rossini, in repertoriul baroc, reprezentat de Vivaldi, dar si deschizatoare de drumuri pentru artisti mai tineri, pe care i-a promovat si in cadrul festivalului de Pasti de Salzburg, pe care-l conduce din 2012.

Daca pe 15 discuri si 6 DVD-uri, colectia Rossini propune inregistrari mai vechi ale Ceciliei Bartoli, pentru discul Vivaldi avem o serie noua de inregistrari, realizate de mezzosoprana alaturi de ansamblul francez Matheus, condus de Jean Christophe Spinosi. De ce Vivaldi in acest context aniversar? E foarte simplu: primul disc cu care Bartoli s-a consacrat definitiv la nivel mondial a fost unul tot cu muzica de Vivaldi. A aparut in 1999 si a reprezentat un succes de proportii deosebite; in sase tari a fost disc de aur, conform vanzarilor-record: in total, albumul a fost cumparat in 700.000 de exemplare. Dar mai mult decat atat, acest disc Vivaldi a deschis o poarta catre lumea neexplorata suficient a muzicii baroce pentru voce si orchestra, o cale pe care au mers apoi si Bartoli insasi, dar si alti cantareti mai tineri.

Daca nu ar fi fost Bartoli, prea putini dintre melomanii de astazi ar fi stiut de opere vivaldiene precum Argippo, Catone in Utica, Tito Manlio, Orlando furioso, La Silvia, Il Giustino ale caror nume apar pe albumul Vivaldi lansat pe 23 noiembrie 2018 la casa Decca. Este un univers cu o muzica incantatoare, de o calitate comparabila cu cea a concertelor instrumentale vivaldiene, care ne sunt mult mai apropiate. O muzica in care regasim virtuozitatea specifica muzicii preclasice, in care vocea trebuie sa aiba calitati aproape instrumentale, dar si lirism si liniile ample de sustinere din piesele mai lente. Nu poti, de exemplu, sa nu fi impresionat de vocea care imita o pasare din opera La Silvia sau de atat sensibila arie din opera Vedro il mio diletto, pe care Bartoli a folosit-o si pentru promovarea discului, intr-un clip video cu imagini din Venetia, postat pe pagina ei de facebook. https://www.facebook.com/bartolicecilia/. Evident, asocierea cu Venetia nu este deloc intamplatoare, nu doar pentru ca Vivaldi insusi si-a trait cea mai mare parte din viata acolo, dar si pentru ca spiritul dulce-amar al acestui oras unic se reflecta in muzica lui Vivaldi; practic, nu-ti poti imagina Venetia decat insotita de muzica lui Vivaldi. Sau cel putin, eu asta am simtit…

Este aproape miraculos ca la 52 ani, vocea Ceciliei Bartoli nu a pierdut nimic din amplitudinea, supletea, agilitatea pe care le avea in urma cu 30 ani; a castigat insa in experienta si insotita de un ansamblu de calibru, specializat in interpretarea pe instrumente de epoca, face cu adevarat minuni.

In prag de Craciun, sa asculti acest album Vivaldi propus de Cecilia Bartoli este un cadou foarte potrivit pentru sine sau pentru cei mai dragi. Noul album al Ceciliei Bartoli va fi difuzat de Radio Romania Muzical luni, 3 decembrie, de ora 19.00 si poate fi reascultat oricand pe pagina proiectului Discurile anului 2018. http://www.romania-muzical.ro/info/discul-anului-2018/

Albumul este disponibil pentru ascultare pe platformele de streaming (de exemplu, Spotify) si se poate comanda in format CD si Vinyl pe getmusic.ro. https://www.getmusic.ro/produse/CD/p22737-Cecilia-Bartoli-Ensemble-Matheus-Jean-Christophe-Spinosi-Antonio-Vivaldi.html

6 ianuarie 2019
De ascultat la final de an

Muzici spectaculoase, repertorii celebre. Dar si mai putin cunoscute, nume care atrag un public larg – sunt doar cateva propuneri pentru cei care prefera care in timpul liber sa asculte, printre altele, si o muzica de calitate.
Berlin Recital cu pianista Yuja Wang

Am vazut-o si la festivalul Enescu; unii au fost fermecati, altii au comentat ca rochia ei era prea scurta si tocurile prea lungi. Insa adevarul e ca pianista Yuja Wang este o pianista exceptionala, iar ultimul ei disc, care imortalizeaza un recital pe care l-a sustinut la Berlin in vara aceasta, o demonstreaza cu prisosinta. In 1 iunie 2018, Yuja Wang a aparut pe scena Filarmonicii din Berlin in rochii lungi, viu colorate, potrivite pentru repertoriul foarte matur si solicitant pe care si l-a ales: muzica rusa romantica si moderna, un univers sonor cu lucrari de Rahmaninov, Skriabin, Prokofiev, opusuri mai rar abordate in recitaluri, poate si pentru ca nu reprezinta cele mai accesibile lucrari pentru publicul de astazi. Au fost preludii si studii-tablou de Rahmaninov, Sonata a X-a de Aleksandr Skriabin si Sonata a VIII-a de Serghei Prokofiev, alaturi de 3 studii pentru pian de Gyorgy Ligeti, cantate cu virtuozitatea cunoscuta ce o caracterizeaza, printre altele, pe Yuja Wang, dar si cu o traire care nu a putut decat sa-i entuziasmeze pe cei din public: Yuja Wang a oferit apoi nu mai putin de 4 bisuri.

Poate canta bine muzica rusa o pianista chineza? Poate, daca are experienta de viata a Yujei Wang: mama ei, balerina, asculta des acasa “Lacul lebedelor” de Ceaikovski – este una dintre primele amintiri ale pianistei. In China comunista in care a Yuja si-a trait primii ani de viata, compozitorii rusi erau des abordati – firesc, mai ales din ratiuni politice. La 14 ani, Yuja Wang a parasit China pentru a studia peste ocean, iar la Institutul Curtis din Philadelphia a lucrat cu profesori care proveneau din scoala rusa de pian. Semnificativ, cariera Yujei Wang a capatat alta semnificatie dupa ce a inlocuit-o pe Martha Argerich, intr-un program ce includea Concertul nr. 1 pentru pian si orchestra de Ceaikovski. si mai e ceva: Yuja Wang chiar iubeste muzica rusa, care pune atat de mult accent pe traire si sentiment.

Asa ca recitalul de Berlin, transpus de Deutsche Grammophon pe un disc aparut pe 23 noiembrie 2018, nu putea fi decat exploziv. Timpul a trecut si pentru Yuja Wang: astazi are 31 ani, o experienta de scena pe care altii au strans-o intr-o viata si a atins un nivel de maturitate interpretativa care o recomanda, cu adevarat, drept unul dintre cei mai relevanti pianisti ai timpurilor noastre. si nu, nu e vorba numai de tehnica aici: ascultati cu atentie acest recital si veti intelege foarte bine Rusia in care au trait Rahmaninov, Skriabin si Prokofiev, lumini si umbre intr-o lume atat de zbuciumata, perfect inteleasa de o pianista mai mult decat doar talentata.

Puteti asculta acest nou disc pe site-ul proiectului Radio Romania Muzical Discurile anului 2018. http://www.romania-muzical.ro/info/discul-anului-2018/disc.htm?a=2073591&c=4631&g=2

Baika si violonistul Nemanja Radulovic

Violonistul sarb acum stabilit in Franta, Nemanja Radulovic, este cunoscut pentru proiectele si aparitia sa de scena nonconformiste, menite sa atraga un public tanar catre muzica clasica. Mi-au placut foarte mult discurile sale anteriore, Journey East si Bach; nu am apreciat in aceeasi masura discul sau cu Concertul pentru vioara si orchestra de Ceaikovski, in care subiectivul interpretului mi se parea ca vine uneori in conflict cu obiectivul din partitura.

Insa ultimul album al lui Nemanja Radulovic, Baika, aparut pe 9 noiembrie 2018, este un nou prilej de a-l aprecia pozitiv pe acest violonist care in urma cu 17 ani, cand avea 16 ani, cucerea premiul I la Concursul Enescu de la Bucuresti. Regasim pe acest album lucrari cu influente din zona de Est a Marii Negre: Concertul in re minor pentru vioara si orchestra de Aram Haciaturian, un trio al aceluiasi Haciaturian, seherazada de Nikolai Rimski-Korsakov intr-o transcriere de Alexandre Sedlar pentru vioara, pian si ansamblu de coarde, alaturi de o miniatura pe teme culese in zona Marii Negre a aceluiasi Alexandre Sedlar.

Sigur, piesa de rezistenta a albumului este Concertul in re minor pentru vioara si orchestra de Aram Haciaturian, un concert destul de rar abordat, pentru ca partitura este foarte dificila, atat pentru vioara, cat si pentru orchestra. Radulovic a inregistrat acest concert alaturi de Orchestra Filarmonicii Borusan din Istanbul, care a devenit sub conducerea lui Sascha Goetzel, in ultimii ani, un ansamblu surprinzator de performant. Asa ca interpretarea concertului lui Haciaturian este o revelatie din toate punctele de vedere: tehnic, dar mai ales artistic, pentru ca si solistul, si orchestra inteleg foarte bine sensurile si inflexiunile acestei muzici in care se reunesc traditii armenesti si orientale. Mi se pare o versiune de referinta pentru secolul XXI, inventiva, supla, pe alocuri plina de umor si, bineinteles, de o virtuozitate care iti taie rasuflarea.

Foarte rar abordat este Trio-ul pentru clarinet, vioara si pian de Aram Haciaturian, pe care-l descoperim pe acest album, Baika (in limba sarba, Baika se traduce “basm”). Alaturi de clarinetistul Andreas Ottensamer si pianista Laure Favre Kahn, Nemanja Radulovic exploreaza aceasta lucrare pe care Haciaturian a scris-o cu 8 ani inainte de concertul sau pentru vioara si orchestra, dar care se inspira din aceeasi lume a muzicilor traditionale din zona Armeniei si a tarilor invecinate.

Si pentru cei care nu ar asculta Suita seherazada in versiunea originala, pentru ca nu au timp sau rabdare, pe acest album exista o versiune mai scurta (de la originalul de 45 minute, la aproximativ 20 minute), un aranjament realizat pe temele cele mai cunoscute, in care vioara are un rol solistic. Nu sunt deloc fana acestor abordari, dar nu pot sa nu remarc ca transcriptia este una in spirit clasic, care pune foarte frumos in lumina frumusetea muzicii originale a lui Rimski-Korsakov. Putea fi un kitsch, insa nu este. si inteleg la fel de bine interesul tinerilor interpreti de a promova muzica clasica, in oricare fel li se pare mai percutant, pentru publicul de varsta lor. in fond, aceasta este marea miza: ca si peste 20-30-50 ani, aceasta arta, printre cele mai valoroase creatii ale omenirii, sa mai aiba un public care sa o poate aprecia si gusta.

Puteti asculta noul album al lui Nemanja Radulovic, aici. http://www.romania-muzical.ro/info/discul-anului-2018/disc.htm?a=2055781&c=4631&g=2

De Craciun am ascultat si doua albume noi cu tematica de sarbatoare, pe care vi le recomand fara rezerve: “Feliz Navidad” semnat de tenorul mexican Rollando Villazon – splendide aranjamente ale unor piese clasice de Craciun alese din repertorii traditionale de pe intregul mapamond si muzica baletului “Spargatorul de nuci” de Piotr Ilici Ceaikovski, cu Orchestra Filarmonicii din Los Angeles, condusa de Gustavo Dudamel – interpretare foarte inspirata, plina de nerv, asa cum ne-a obisnuit acest dirijor de origine venezueleana.

Anul 2019 vine cu noi surprize muzicale: vor aparea albume, deja anuntate, semnate de Rafal Blechacz, Jan Lisiecki, Avi Avital, Andris Nelsons, Valentina Lisitsa, Andreas Ottensamer: sunt artisti tineri, de o valoare exceptionala. Cu ei, muzica clasica are sigur un viitor. Cu ei, si cu toti cei care studiaza, dar si apreciaza aceasta arta fara de care omenirea ar fi infinit mai saraca.

Albumele prezentate pot fi ascultate pe platformele de streaming online (de exemplu, Spotify) si pot fi achizitionate in format fizic de pe www.getmusic.ro.

6 ianuarie 2019
333 ani cu Johann Sebastian Bach

Nu e o cifra rotunda, dar e o cifra iesita din comun. Unii ar spune chiar magica – pe 31 martie 2018 s-au implinit 333 ani de la nasterea lui Johann Sebastian Bach, cel care ramane cel mai mare sau, in orice caz, unul dintre cei mai mari compozitori ai tuturor timpurilor.

Bach 333

Cifra 3 avea o importanta foarte mare pentru Bach, reprezentand Treimea – Tatal, Fiul si Sfantul Duh: simbolistica numarului 333 este, de aceea, cu atat mai puternica. Probabil ca ar fi trecut neobservata, daca doua binecunoscute case de discuri nu s-ar fi gandit sa marcheze aceasta aniversare cu cea mai mare colectie de discuri dedicata unui singur compozitor: 222 de discuri si un DVD, pe care se regaseste nu doar creatia lui Bach, ci si re-interpretari, compozitori care l-au influentat in diferitele etape ale vietii, etc. 16.926 de minute de muzica, dintre care 600 inregistrate special pentru acest proiect, incluzand unele inregistrari in premiera mondiala – un proiect la care au lucrat timp de 2 ani de specialisti de la Deutsche Grammophon si Decca Classics, si care reuneste inregistrari provenind si de la alte 30 case de discuri: este cel mai mare proiect de acest tip, chiar mai mare decat cel dedicat lui Mozart, in urma cu 2 ani.

Pe amazon.com, aceasta colectie se poate achizitiona la pretul de 550 dolari – iar cei care au facut acest lucru mentioneaza ca merita investitia si ca tot ce ai dori sa afli si sa asculti vreodata din Bach se regaseste in aceasta colectie.

Proiectul Bach 333 exploateaza o evidenta: aceea ca muzica lui Bach, la aproape 300 ani de la disparitia compozitorului, inca fascineaza publicul, chiar si pe acest public contemporan care poate alege atat de usor sa nu asculte Bach. Sigur, exista si fascinatia interpretilor si a compozitorilor contemporani pentru muzica lui Bach: oricare mare violonist, de exemplu, canta aproape zilnic Bach, si sunt atatia compozitori contemporani care au ales sa scrie inspirati de muzica lui Bach (pe unii dintre ei ii gasiti chiar in colectia Bach 333, pe discul New colours of Bach).

Bach cu violonista Hilary Hahn

Iata si cazul violonistei americane Hilary Hahn, care pe 5 octombrie a lansat la casa Decca un disc integral Bach (nicio legatura cu proiectul Bach 333). Pe acest disc: Partita nr. 1 si Sonatele nr. 1 si 2 pentru vioara solo de Johann Sebastian Bach.

In 1997, Hilary Hahn publica primul ei disc din cariera (avea doar 17 ani!), facand o alegere surprinzatoare: trei lucrari pentru vioara solo de Bach, adica Partitele nr. 2 si 3 si Sonata nr. 3. Declara atunci ca e foarte sigura ca primul ei disc trebuia sa fie cu muzica de Bach, compozitorul care o acompania zilnic inca din copilarie. Hilary Hahn spune ca prima lucrare muzicala de care-si aminteste este o inventiune la doua voci de Bach, pe care tatal ei o canta la pian, cand ea era inca foarte mica.

Au trecut 20 ani de la acel debut discografic fulminant al lui Hilary Hahn, cu muzica lui Bach, despre care cronicarii au scris atunci laudativ, la unison. A fost intrebata des cand avea sa revina ca sa-si completeze discografia cu ultimele trei lucrari pentru vioara solo de Bach, insa mereu a amanat. 20 ani mai tarziu, iata ca duce la bun sfarsit aceasta integrala; 20 ani in care a devenit una dintre cele mai apreciate violoniste contemporane la nivel mondial, in care a castigat trei premii Grammy, in care s-a casatorit si a nascut doi copii. Abia acum, a ales constient sa revina la Bach pentru vioara solo.

Evident, Hilary Hahn canta acum Bach altfel decat o facea in urma cu 20 ani; si probabil cea mai importanta schimbare ne intampina chiar de pe coperta discului: daca pe discul de debut aveam o Hilary Hahn serioasa si concentrata, in poza de pe discul aparut in 5 octombrie 2018, Hilary Hahn zambeste.

Cred ca lucrarile pentru vioara solo de Bach sunt printre cele mai dificile, ideatic si tehnic, din creatia lui Bach – chiar incercarea de a transforma un instrument prin excelenta monodic intr-unul polifonic, este cu adevarat indrazneata. Hilary Hahn deschide pentru ascultator o lume care poate parea ermetica, colorand-o, dandu-i viata, facand-o perfect inteligibila pentru oricine iubeste (macar un pic) muzica culta si cauta in ea evadarea din tumultul vietii cotidiene. Este o mare realizare a unei mari violoniste a timpurilor noastre, o auditie numai potrivita pentru zilele de dinaintea Craciunului.

Discul a fost difuzat de Radio Romania Muzical si poate fi reascultat aici. http://www.romania-muzical.ro/info/discul-anului-2018/disc.htm?a=2032001&c=4631&g=2

Bach cu pianistul Vikingur Olafsson

Ai putea spune ca Bach e… Bach: insa doar auditia in succesiune a discurilor cu muzica lui Bach, semnate de Hilary Hahn si Vikingur Olafsson, ne demonstreaza ca Bach e mai mult decat… Bach, e o lume cu fatete nenumarate. Indicatiile pentru interpret din partitura lui Bach sunt minimale, daca nu inexistente; cateodata, autorul nu a notat nici pentru ce instrumente si-a gandit lucrarea. Ceea ce permite ca interpretii, de 300 ani incoace, sa-l interpreteze in propria maniera, fara a se considera ca ies din stilistica muzicii bachiene.

De la caldura si culoarea din interpretarea lui Hilary Hahn, iata acum opusul: pianistul islandez Vikingur Olafsson, care s-a lansat pe orbita stelelor internationale dupa un album cu muzica mininalistului contemporan Philipp Glass, propune pe un disc lansat in 7 septembrie 2018, la casa Deutsche Grammophon, o versiune care ne evoca un Bach al nordului, nu inghetat, ci incarcat de stralucirea albului si a zapezii. Un Bach cu fiecare sunet gandit la milimetru, cu ireale nuante de piano, intr-un spectacol al feericului: poate fi un album surprinzator din partea unui artist cunoscut mai curand pentru o latura neconventionala, insa chiar Olafsson remarca: “daca Glass este minimal, Bach este maximal! Toata muzica scrisa vreodata se regaseste in muzica lui Bach!”

Generos ca timp (aproape 80 de minute de muzica), discul reuneste preludii si fugi din Clavecinul bine temperat, inventiuni la doua voci, preludii de coral – adica opusuri cunoscute – dar si lucrari mai rar cantate, precum flamboaianta Fantezie si fuga BWV 904. Punctul de climax il reprezinta Concertul in re minor dupa Marcello, cu aproape ireala sa parte lenta.
O reusita indubitabila pentru pianistul islandez de 34 ani, Vikingur Olafsson, un disc pe care-l puteti asculta aici.
http://www.romania-muzical.ro/info/discul-anului-2018/disc.htm?a=2035041&c=4631&g=2

In Romania, discul lui Hilary Hahn poate fi achizitionat ca LP. https://www.getmusic.ro/produse/Vinyl/p22744-Hilary-Hahn-Hilary-Hahn-plays-Bach-Violin-Sonatas-Nos-1-2-Partita-No-1.html.

Discul lui Olafsson poate fi comandat direct pe site-ul casei Deutsche Grammophon https://www.deutschegrammophon.com/en/cat/4835022.

28 noiembrie 2018