Ceasca de cultura

Autor: Olariu Oana

  • Mă întorc pentru a lupta şi nu vreau să mă las dominat

    Abuz in serviciu, conflict de interese si aderare la un grup infractional organizat. Sint capetele de acuzare de care rectorul Universitatii de Medicina si Farmacie „Grigore T Popa” din Iasi (UMF), profesor universitar doctor Vasile As­taras­toae, nu se nelinisteste. A devenit energic si optimist. S-ar zice ca-i prind chiar bine, precum un proces inchizitoriu, unuia care nu vrea sa se lepede. Vorbeste entuziast si increzator, convins pe deplin ca oamenii il sustin si bucurindu-se, fireste, pentru asta. S-ar crede ca procesul aproape ca nici nu exista, fiindca el ii retrage sensul si prioritatea: „Nu-mi va influenta deloc comportamentul”, imi spune, iar cuvintele au siguranta celui care-a descoperit cheia libertatii.
    Acum trei ani, i­na­inte sa fiti rector, spuneati ca regretati maturitatea fiindca face luptele prea usoare, lipsindu-le rebeliunea. Vi s-au desteptat inapoi instinctele?
    Ca sa pa­rafrez, in acest moment mi-am regasit cizmele cu care s-a facut campania in Ita­lia. Da. Nu m-am asteptat sa existe a­se­menea interese subterane care sa contribuie la blocaje institutionale. Pa­ra­do­xal, pe de o parte, a existat in cadrul U­ni­ver­sitatii o sustinere pentru programele si proiectele pe care le-am initiat, ca do­va­da, rezultatul Universitatii. Ma mindresc cu acest lucru si este rezultatul echipei de ma­nagement pe care am condus-o. De a­ceea nu ma dezic de oamenii cu care am lu­crat. Pe de alta parte insa, exista un nucleu care si-a vazut distruse privilegiile si care se gindeste ca daca nu voi mai fi rec­tor, vor putea sa intoarca Universitatea din drum. Si-au facut insa, niste socoteli gresite. Pe de o parte, pentru ca oamenii din Universitate si-au dorit aceasta schim­bare. De unde este clar ca nu exista in acest moment posibilitatea intoarcerii la punctul initial. Pe de alta parte, so­co­telile au fost gresite si pentru ca nu m-au cu­noscut, intr-adevar. Eu nu voiam sa mai candidez ca rector, fiindca-mi do­ream sa cochetez din nou cu politica si sa candidez pentru un post de senator de Iasi, considerind ca este momentul sa facem si legi bune pentru Romania. Dar acest eveniment m-a convins ca trebuie sa candidez si anul acesta ca rector tocmai pentru ca drumul sa fie, intr-adevar, i­re­vocabil, iar toate masurile sa fie puse in practica intr-o asemenea maniera incit ni­meni sa nu mai poata in veci sa intoarca Universitatea din drum.
    La ce va referiti cind po­me­niti de „interese subterane”?
    Cel mai mult au deranjat noua mo­­dalitate de evaluare si mai ales in­ten­ti­ile viitoare. Iar aceste intentii s-ar fi fac­tualizat foarte curind. Am fost im­pie­di­cat, dar nu este timpul pierdut. Iar aceste in­tentii se refera la externalizarea e­xa­mi­na­ri­lor. Am luat legatura cu firma Pro­me­tric, cea care se ocupa de evaluarile Toefel si Step in America si-am semnat un pre-con­tract, astfel incit din sesiunea din va­ra, pe baza acestei platforme de e-lear­ning, ei sa organizeze examenele. Cu alte cuvinte, vreau ca noi doar sa instruim studentii, dar evaluarea sa fie facuta de o institutie internationala, recunoscu­ta, care sa puna notele pentru pregatirea te­oretica. Acesta a fost punctul culminant in care, cei care se opun acestei mo­da­li­tati de evaluare au reactionat.
    ______________________________________________________________________
    Peste 90% dintre cadrele didactice de la UMF ma sustin
    ______________________________________________________________________
    Intelegeti acest proces ca pe o reactie la planurile interne de organizare a evaluarii la UMF?
    Vreau sa spun ca, desi se opun unii, acest program se va realiza oricum. La toate disciplinele preclinice, evaluarea se face in aceasta forma obiectiva. Ast­fel, si clasificarea studentilor se face usor, pentru ca nu vor mai exista diferente in functie de serii. Pentru ca e posibil ca la unele serii sa existe un cadru di­dac­tic mai sever, la altele, unul mai in­dul­gent si atunci aveam mari probleme la in­sasi clasificarea studentilor. La UMF se intimpla ca in invatamintul preuniversitar, unde o nota de 8 la liceul Negruzzi, de pilda, echivaleaza cu o nota de 10 la un alt liceu, rural sau industrial. 
    Acest program reprezinta sin­gurul motiv pentru care sinteti a­cum persona non grata?
    Nu numai, dar si din acest motiv. De asemenea, faptul ca am introdus anumite masuri de evaluare a ca­dre­lor didactice si am impus anumite stan­darde de calitate a deranjat. In momentul in care a venit Legea Edu­ca­tiei Na­tio­na­le, multe dintre lucrurile men­tionate acolo la noi erau deja istorie, fiindca le pusesem demult in practica. In unele do­menii, am fost un pas inapoi, dar am re­usit sa modificam in asa fel incit sa mer­gem inainte. Toate aceste lucruri au tre­zit reactii, fireste, dar in final toata lumea a inteles. Iar in acest moment, peste 90% dintre cadrele didactice de la UMF ma sustin si sint cu siguranta alaturi de mine.
    Cum ati ajuns la acest procent?
    Prin mai multe modalitati. In pri­mul rind, mi-am dat seama prin me­sajele pe care le-am primit pe telefon. In al doilea rind, am vazut atunci cind profesorul Ciuce de la Cluj a initiat o petitie de sustinere. Si mai mult decit atit, vad asta din felul in care sint primit. Fiindca poti sa vezi cind cineva iti spune ca e a­laturi de tine din complezenta, dar e cu totul altceva cind oamenii au emotii pentru tine. 
    ______________________________________________________________________
    M-a impresionat greutatea numelor celor care cred in mine
    ______________________________________________________________________
    Sinteti dezamagit de cei care se indoiesc de dumneavoastra?
    Nu-i condamn. Nu cred ca sint ei vinovati, ci aceia care arunca laturi. Da­­ca este o campanie de denigrare bine pusa la punct, oricine poate avea un mo­ment de indoiala. Dar nu sint vinovati, fiind­ca nu ei sint cei care au initiat tot scan­dalul asta. Ei nu s-au ridicat impotriva mea si a politicilor pe care le-am ini­tiat. 
    Credeti in aceasta petitie?
    Pe mine m-a sustinut moral si cred foarte tare in ea. Fiindca daca ma luam dupa ce scrie presa despre mine, as fi fost paria societatii. Dar cei care ma sustin, spre deosebire de cei care ma condamna, nu s-au ascuns in spatele anonimatului. De asemenea, m-a impresionat greutatea numelor celor care ma sustin si cred in mine. In acelasi timp, am vazut cum aceasta petitie a creat un sentiment de comuniune, dincolo de persoana mea. Fiindca cei care si-au scris numele, chiar daca nu se cunoseau intre ei, dintr-o data au vazut ca nu sint singuri, ca alaturi de ei mai sint si altii care gindesc la fel, iar aceasta comuniune de idei si valori este importanta. Pentru mine a fost un element de declic care m-a intors la realitate. 
    S-a vrut ca prin acest proces sa ma abat de la agenda mea
    Care este realitatea pentru dumneavoastra?
    Eu imi propusesem sa ma re­trag de peste tot si-mi ziceam ca n-are nici un rost sa mai lupti in tara asta. Chiar ma gindeam sa emigrez. Imi pot permite. Nu am ascuns niciodata ca am cistigat bine in mod legal. Eu am fost singurul rector din tara care si-a pus declaratia de avere pe site cind inca nu era obligatoriu. Intr-o tara normala n-ar exista acest po­pu­­lism gretos si-aceasta demagogie prin care preocuparea este fata de cuantum si nu fata de caracterul legal sau ilicit. Se doreste la virf sa fim un popor de oameni saraci. Se doreste sa avem o cultura ba­za­ta pe frica si pe absenta dialogului, pe in­vi­die, ura, egoism si orgoliu. In 21 de ani nu am fost acuzat niciodata de acest lucru si nici acum nu sint acuzat ca as fi tras fo­loa­se materiale ilicite. Ma asteptam insa sa apara astfel de false acuze, iar pe mine, personal, nu m-au afectat. Mi-au afectat fa­mi­lia, intr-adevar, dar lucrurile astea se vor rezolva mai tirziu.
    Pot fi rezolvate? Care-i miza acestui proces?
    Intr-adevar, procesele dureaza mult pina sa se ajunga la verdict, iar miza a­cestuia este sa mi se distruga credibilitatea. Daca mi-as fi pierdut intr-adevar cre­dibilitatea, luarile mele de pozitie ar fi putut fi usor indepartate printr-un: „uite cine vorbeste!”. In acelasi timp, faptul ca eu nu am o inregimentare de partid, de­ran­jeaza. Luarile mele de pozitie in public sint inatacabile, pentru ca nu se poate spu­ne ca apar interesele unui partid. Atacul acesta este exclusiv la adresa cre­di­bilitatii mele. Eu am anuntat ca vreau sa ma implic mai mult in politica si s-a vrut, in felul acesta, sa fiu determinat sa ma preocup de alte lucruri si sa ma abat de la agenda mea. Dar eu ma voi implica in mod sigur in politica, continuindu-mi propria agenda, fiindca nu vreau sa ma las dominat. Voi introduce in societatea româneasca si aceasta cultura a dialogului. Adica o platforma unde mai multe forte politice, indiferent de interesele de partid, sa poata sustine anumite politici. 
    ______________________________________________________________________
    Ce se asteapta sa fac? Sa-mi las familia aici si sa ma refugiez intr-o tara cu care Romania nu are tratate de extradare? Sau am sa las aici ca nu­me­le sa-mi fie murdarit, cind singura avere re­ala este numele meu de care e legata o­nes­­titatea?
    ______________________________________________________________________
    Credeti in utopii?
    Numai la prima vedere pare o idee utopica. Dar eu am rabdare si am inceput multe proiecte care pareau u­to­pice. Cind am devenit rector la UMF mi s-a spus ca e utopic sa incerc sa intorc din drumul pe care-l avea aceasta institutie. Dar eu veneam din interior si stiam citi oa­meni de valoare si de inalta calitate umana exista aici. Am pus un pariu si-am spus ca daca regulile institutionale vor fi cit mai putine, dar ferme, voi reusi. Au trecut trei ani si citeva luni. Aceleasi persoane sint si acum mirate ca a fost posibil. Mi-au zis: „Noi ne gindeam ca numai in sapte, opt ani asa ceva s-ar putea in­tim­pla”. De aceea, mie imi plac proiectele care par imposibile si voi reusi si in acest plan politic. Oricum, pe mine m-au iubit mereu partidele din opozitie si nu m-au iubit – nu spun ca m-au urit – cele aflate la putere. 
    Sa inteleg ca nu considerati ca ati fost decredibilizat.
    Nu. Pentru ca dupa cum spu­neam, cei care-mi arunca laturi in cap si-au facut planul gresit. Nu s-au gindit la ci­ne anume ma voteaza pe mine, acolo unde candidez. in UMF, sint cadrele di­dac­tice si studentii. Asa ca am sanse.
    Sinteti atit de sigur de procentul acela de 90%?
    Da. Iar la Colegiul Medicilor, sint colegii mei, medicii. Pe care nu-i in­te­reseaza ce scrie in presa, fiindca ma cunosc si au incredere-n mine. Exista, de­si­gur, o sansa de 1% sa ma insel, dar nu mai mare de atit. De altfel, problema nu este aceasta. Numai cei care sint frustrati si nerealizati se supara cind pierd ale­ge­ri­le. Nu zic ca e o mare bucurie cind pierzi, dar imi spun ca eu, chiar daca as pierde – desi sansa, va spun, nu-i mai mare de 1% sa pierd – tot as face parte dintre membrii Colegiului si voi avea un numar semnificiativ de voturi care ma vor sustine si pe aceia ii voi reprezenta.
    Sustinere de 90% la UMF, de 99% la Colegiul Medicilor. Va exprimati ca oamenii lui Camus, care spun ca ciuma nu exista si se asteapta sa nu moara nimeni. Procesul acesta se des­fa­soara in perioada alegerilor.
    Da, nu neg, dar in orice proces electoral exista acest risc, de-a fi batjocorit fara sa poti reactiona, gratie marilor reforme facute de aceasta doamna, Mo­nica Macovei. Eu am ajuns la conclu­zia ca aceste procese nu slujesc decit spre de­­turnarea proiectelor pe care ti le-ai pro­­pus. Este adica, o pierdere de timp ca­re nu merita efortul, fiindca te indepartezi de adevaratele planuri, cele importante si semnificative fara sa recistigi nimic, pina la urma. Nu trebuie decit sa rezisti la san­taje si la balacareli.
    ______________________________________________________________________
    Eu, prin gena mea infractionala, am aderat la un grup infractional
    ______________________________________________________________________
    Ati inaintat si ipoteza ca acest proces ar fi rezultatul unui santaj po­li­tic.
    Asa este, iar miza e Institutul de Oncologie. Acesta era pe punctul de a disparea a doua oara din Iasi. In anii ’80, profesorul Chiricuta a venit cu finantare, avind sustinerea PCR-ului. S-a intimplat acelasi lucru atunci, ca si acum: a fost alungat de cei din lumea medicala. Astfel ca el s-a dus la Cluj si asa Clujul are a­cum un institut de oncologie performant, care ar fi trebuit sa fie al Iasului. Ac­tualul institut era iarasi pe punctul de a disparea, din cauza unui troc politic. Fap­tul ca eu m-am opus sa se repete istoria a avut drept consecinta amenintarea, aver­tis­­mentul ca am sa fiu distrus. Mi s-a spus asta in toate felurile, voalat, direct, pe filiere, in tot felul. Si am spus: nu se poate acest lucru. Printr-o coincidenta stra­nie, scandalul a aparut dupa ce m-am opus si cind am anuntat alegerile la Co­le­giu si la rectorat. E o coincidenta stranie. 
    Este si un proces, nu doar un scandal.
    Da. Iar procesul va dura foarte mult. Va trebui sa ma apar, dar anumite acuzatii vor disparea cu siguranta. Cum ar fi cea de aderare la un grup in­frac­tio­nal, fara nici un fel de motiv. Adica eu, prin gena mea infractionala, fara sa am nici un motiv, fara sa am nici un rol, am auzit ca s-a infiintat un grup infractional si hop si eu la el! Fiindca vedeti ca nu exista probe pentru alte capete de a­cu­zare, precum dare sau luare de mita, tra­fic de influenta sau atragere de foloase ne­cu­venite. Asemenea acuzatii nu doar ca nu pot fi sustinute, dar ar trezi o reactie civica foarte puternica fiindca pe mine ma cunosc mii si mii de oameni.
    Cum va simtiti ca membru onorific al unui grup infractional?
    Sa nu fiu ipocrit. In primele patru sau cinci zile am fost socat. Cre­deam ca traiesc in tara absurdului. Nu ma miram ca Urmuz si absurdul isi afla ra­da­ci­nile in Romania. Dupa care m-am gin­dit daca nu cumva, la mii si mii de sem­na­­turi, n-oi fi gresit vreodata. Dar atit timp cit am constiinta impacata, am doua op­­­tiuni: sa ramin incremenit intr-o a­gen­da impusa de ceilalti si sa ma preocup nu­mai de asta sau sa-mi fac agenda mea. Si am luat decizia ca intr-o tara pe care eu mi-o doresc, unde exista libertatea autentica, trebuie sa-mi fac eu agenda. incit a­cest proces e ca o durere de masea. Ma in­teapa, ma siciie, dar nu-mi voi schimba com­portamentul. Aceasta este decizia mea: sa nu-mi schimb comportamentul! Nu ma voi abate de la proiectele pe care le-am inceput.
    La ce fel de presiuni va refe­riti?
    De exemplu, eu nu inteleg de ce nu am voie sa parasesc tara. Oricum voi pleca. Voi face o cerere si vreau sa vad care va fi motivatia in cazul in care s-ar impotrivi. Adica ce se asteapta sa fac? Sa-mi las familia aici si sa ma refugiez intr-o tara cu care Romania nu are tratate de extradare? Sau am sa las aici ca nu­me­le sa-mi fie murdarit, cind singura avere re­ala este numele meu de care e legata o­nes­­titatea? Sau am sa ma ascund in munti? Sau am sa ma duc sa pun pistolul la tim­pla martorilor? Adica aceasta ma­su­ra este luata numai ca sa se insinueze publicului ca, dom’le, asta nu-i chiar asa negru, da’ ceva tot exista de-s necesare asemenea ma­suri de siguranta.
    Va ginditi sa o contestati?
    Nu m-am decis inca fiindca am in vedere timpul pe care l-as pierde, cu atit mai mult cu cit eu nu sint un globtrotter in strainatate, ci numai in tara. In strainatate plec numai de vreo doua ori, maxim de vreo patru ori pe an, cind n-am cum sa refuz. Ati vazut ca de regula invit si vin la Iasi marile personalitati, nu ma duc eu la ele. Nu ma duc nici cu capul umil si cu caciula in mina, ci mereu de pe o pozitie ferma, fiindca stiu valoarea tarii mele…
    Faptul ca se extinde aceasta telenovela si la persoana mea mi se pare fortat
    Care-i tara absurdului. Ce cre­deti despre existenta acestui grup or­ganizat?
    M-a mirat, dar deocamdata to­tul se afla in prima faza de intelegere. Pro­babil ca in mintea anchetatorilor, ei chiar cred in aceasta constructie. Eu stiu ca pentru a adera e nevoie de o anumita mo­tivatie. De asemenea, trebuie sa ai un rol. Ori care-i rolul meu? Adica eu am aderat avind rolul de fraier, nu? Cred ca iarasi ar trebui sa ma simt dominat. Eu am sa ma apar in instante nationale, internationale, dar, repet: nu doresc sa fiu do­minat numai de acest dosar! Acest dosar va fi  doar durerea mea de masea pe care o va trata stomatologul care trebuie.
    Deci credeti in realitatea acestui grup?
    Tot timpul mi s-a spus – n-am apucat sa analizez prea multe –, ca trebuie sa-i cred, ca s-a format un grup in­frac­tional organizat. Pe ceea ce am vazut, dar la unul singur am vazut, deci, repet, pe ceea ce am vazut, mi se pare ilar sa consideri ca a cere o sponsorizare pentru Universitate ca sa dai burse la studenti si la rezidenti, incheind contract de sponsorizare, ar insemna luare de mita. De­o­cam­data, deci in acest moment, pe ceea ce am vazut, nu sint convins ca exista un grup organizat. De fapt, e o telenovela un­de doi soti se cearta si vine sotia si-si toar­na sotul, et caetera. Faptul ca se extinde aceasta telenovela si la persoana mea si se analizeaza acum lucruri legate de familia mea sau alte proiecte care nu fac obiectul acestei anchete, iarasi mi se pare fortat. Dar astea sint deja lucruri juridice pe care le vor rezolva specialistii. Eu am spus, repet, ma intorc pentru a lupta pentru proiectele pe care le-am anuntat si nu vreau sa ma las dominat numai prin: „ce-i cu dosarul ala?” Dosarul ala sa-l rezolve cine se pricepe.
    Adrian Ciureanu si Daniela Dru­gus vorbeau despre dumneavoastra folosind termeni precum „magister”. Nu bagati mina in foc pentru ei?
    Intr-adevar, doua lucruri m-au atins. Adica eu am cicatrici din lupte pe care le-am dus si chiar daca sint un sentimental si-un emotiv, sint, zic eu, o fire su­ficient de puternica. Si, mai ales, antrenata in batalii. M-au durut cele doua elemente: familia care mi-a fost balacarita si sa-mi vad colaboratorii mei purtind ca­tuse. Aici pot sa spun: „touché”, m-au lovit. Dar orice-ar fi, eu nu pot sa nu le re­cunosc meritele, fiindca nu am fost singur. Tot ce am facut, a fost cu ajutorul Se­na­tului, al echipei de management, al ce­lorlalti. Viata m-a invatat ca orice se poa­te intimpla. Imaginea asta din presa, care le-a fost creata, pe mine nu ma con­vinge. Daca au fost actori atit de buni, de Oscar, incit sa nu-mi fi dat seama toti anii astia… Nu stiu. E greu. Fiecare se va apara. 
    ______________________________________________________________________
    Ei sint treptele pe care se doreste sa se ajunga la mine
    ______________________________________________________________________
    V-ati indignat cind ati fost audiat?
    N-a fost cazul. Pe persoanele care se aflau acolo, le cunosteam. Eu am trecut de faza de indignare. Cind am fost audiat, eram deja intelept. Am zis ca n-are rost sa ma indignez, fiindca atunci cind esti furios, poti sa faci si greseli. Eu sint mai periculos cind sint calm. Iar acum, ati vazut, am luat deja niste decizii. Re­pet: nu vreau sa blochez proiectele pe ca­re le-am inceput. Si-asa au fost blocate timp de doua saptamini. Cind esti bat­jo­co­­rit, nu te simti bine. Dar am stat, m-am gindit si-am zis ca Iov, ca in viata sint ce­le sapte vaci grase si sapte vaci slabe. A­cum au venit si cele slabe. Totul tine insa de constiinta interioara. Cit timp te simti ne­vinovat, gasesti forta sa te aperi. 
    Va simtiti vinovat pentru arestarea celor doi directori?
    Da. De asta am zis ca am fost lovit. Fiindca daca actiunea ar fi indreptata catre ei si strict impotriva lor – desi nu sint detinatorul adevararului absolut si s-ar putea chiar asa sa fie – atunci… Dar mi s-a spus ca sint si „victime colate­rale”. Ei sint treptele pe care se doreste sa se ajunga la mine.
    Exista numai o mica posibilitate sa fiu arestat
    Va mai asteptati sa fiti a­res­tat?
    Nu cred ca se va intimpla. A­dica reactia ar fi in acest caz foarte… Nu cred ca ar face asa ceva. Nu cred ca se va ajunge la asta pentru ca atunci inclusiv reactia opiniei publice ar fi…
    Inainte sa fiti audiat, erati sigur ca veti fi arestat.
    Da. Eram convins vazind cum, nu mi s-a spus in mod direct, dar totusi mi s-a spus: „Daca mai dati si pe altii…” Iar la modalitatea in care se sustine si exista legea in Romania, pentru ca ima­gi­nea Justitiei nu este cea mai favorabila in Romania – desi eu nu cred acest lucru – orice este posibil in viata. Exista numai o mica probabilitate sa fiu arestat. Dar, desigur, e posibil sa se trezeasca cineva dimineata suparat, sa spuna ca vorbesc prea mult si sa ramin macar 26 de… Sau se poate considera ca, avind in vedere au­dien­ta atinsa si imaginea mea, anumite struc­turi din justitie sa considere ca sint pe­riculos fiindca generez un curent de o­pi­nie publica. Orice se poate intimpla. 
    ______________________________________________________________________
    Toate deciziile au fost duse la indeplinire, pe acest curent de simpatie, mult mai repede decit ma asteptam
    ______________________________________________________________________
    Oricum, spuneati ca miza pro­cesului e credibilitatea, iar nu in­chi­soarea.
    Sa fim realisti. Sigur ca in rin­dul anchetatorilor sint si oameni care cred in dreptate. Dar in acelasi timp, sint si persoane din toate structurile, care fo­lo­sesc acest mijloc ca sa dispara o voce credibila. „E bine sa avem un mijloc de presiune si de santaj”, isi zic. Si sint persoane direct afectate, care au pierdut foarte mult si care, dind acest mesaj, ca „oricind noi sintem cei puternici”, vor sa in­toarca o institutie din drum. Dupa cum, de ce sa nu punem si invers problema, sint si oameni carora acest context le-a per­mis sa se afirme. 
    Cum ar fi?
    Cum ar fi cei care-au semnat pe­titia. Aici a fost strict manifestarea in­cre­derii in ceva, a increderii in cineva, prin care oamenii au protestat impotriva po­sibilitatii de-a murdari totul.
    Deci le-ati dat o cauza. Sinteti convins ca va iubeste toata lumea?
    Da. Nu toata lumea, dar multi. Pen­­tru ca nu i-a obligat nimeni pe oa­me­nii aceia sa semneze. N-a fost un co­mu­ni­cat pe care sa-l fi preluat presa si sa-l fi mediatizat. Faptul ca au semnat, e un me­saj foarte clar: „Orice s-ar spune, avem in­credere in el”. Sigur ca si pe mine m-au o­norat, dar mai ales s-au onorat pe ei fiindca nu au venit cu „uite, si el e asa!” ci cu „noua nu ne este frica sa avem in­cre­dere in el. Avem speranta si mergem inainte”, indiferent de planurile si calcu­lele altora.
    Va simtiti aparat de iubirea lor?
    Nu sint intangibil. Dar ma ajuta sa am control asupra mea. Pot functiona. Si Universitatea a functionat, chiar si fara mine. Nimeni nu mi-a pus la indoiala ca­li­tatea de rector. Ma bucur ca nu s-a creat un vid de putere, ba chiar toate deciziile pe care le-am luat in aceasta perioada au fost duse la indeplinire, pe acest curent de simpatie, mult mai repede decit ma as­teptam. Oamenii au vazut si in asta o mo­da­litate de a-si exprima sustinerea. Cind e­xista trei oameni care au incredere in tine se cheama c-ai facut ceva in viata. in mo­mentul in care sint insa mii, ai intr-a­de­var o alta abordare. 
    Stiti de ancheta din februa­ri­e, de la inceputul anului. Ce masuri de pre­cautie v-ati luat?
    Am mai verificat o data actele, raportul de audit, am vazut ca este ok. Deci am citit in raportul DLAF cind am fost audiat: in acest raport nu apare nu­me­le meu decit in final. Desigur, vom contesta dosarul. Dar acolo, numele de As­tarastoae nu apare decit o singura da­ta, in concluzii, la final. In rest, sint o mul­time de persoane, unele pe care nici nu le cunosc. De la Ministerul Comuni­ca­tiilor sint o multime. Cum s-ar spune, la acest proiect, toata lumea s-a decis s-o faca lata.
    Toata lumea, mai putin dumneavoastra.
    Pai da, ca eu n-am inteles concluzia. Au vorbit acolo despre o multime de oameni, iar la final m-au bagat si pe mi­ne. A, fiindca sint rector si manager de proiect. Singurul pericol real e ca exista posibilitatea ca Universitatea sa fie trecu­ta pe-o lista neagra la finantare. Avan­ta­jul e ca fondurile structurale oricum s-au in­che­iat. Dar cel mai rau e ca oamenii vor fi demoralizati sa se mai implice in scri­e­rea de proiecte europene. 
    Cu ce tare sinteti pregatit sa traiti?
    Acest dosar va fi ridicat de fie­ca­re data cind voi avea o pozitie publica. Nu-mi va modifica comportamentul. Va fi, repet, o durere de masea siciitoare.
    Lupta aceasta va face orgolios?
    Sint si eu om, desigur, dar me­reu am cautat sa-mi tin in friu orgoliul. A­dica sint crestin iar trufia, mindria sint pa­cate capitale. Eu sint convins ca divinitatea vede ceea ce e-n inima, nu ceea ce e aparent. Vreau sa spun ca atunci cind am primit premiul acela, de cetatean de o­noa­re, creierul meu era curatat. N-aveam nimic pregatit si era un moment de tensiune. Iar atunci, amintindu-mi de slujba religioasa, am vorbit ca si cum cineva mi-ar fi dictat. Iar acel discurs cred ca a fostul unul dintre cele mai emotionante pe care le-am tinut in viata mea. Faptul ca 400 de oameni, crema Iasului, prieteni si adversari, s-au ridicat in picioare si m-au aplaudat minute in sir a fost, cred, un semn ca trebuie sa-mi tin in friu orgoliul.
    De ce anume va temeti acum?
    Singurul lucru de care ma tem este ca nu pot controla chiar totul. De e­xemplu, starea mea de sanatate. Dar sint con­vins ca lupta mea va fi dusa pina la ca­pat fie ca am sa exist, sau nu.
     

  • Beatrice Rancea: Îmi pare bine dacă unii dintre angajați resimt că aici e-o mână de fier

    Dupa ce a absolvit Liceul de Coregrafie, a urcat pe scena Operi Nationale din Bucuresti. In timpul unui spectacol, piciorul i s-a prins intr-o scandura, iar pirueta i s-a intors impotriva ei insesi. De atunci, dansul i s-a inmuiat in tehnica odata cu ligamentele, sporind mai cu seama in expresivitate. La 30 de ani, a inceput Facultatea de Coregrafie la Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica, “Ion Luca Caragiale”, din capitala. Dupa un an, s-a transferat la “Regie”. Cu un premiu UNITER pentru debut castigat in 1993, Beatrice Rancea a montat in tara, ca si-n Ungaria sau Statele Unite ale Americii. A transformat in spectacole de teatru, regizand si dramatizand totodata, povestile romanelor “Maestul si Margareta” si “Cocosatul de la Notre-Dame”. Din 2005 si pana in 2007, a fost director interimar la Teatrul National din Constanta, iar din 2011 conduce Opera ieseana. Inainte sa ajunga aici, a fost avertizata ca locul aceste o va ofili. Cu mai mult de trei procese deschise de fosti angajati si cu o sesizare la DNA, artistul cuprins in birou, imi inchipui ca trebuie sa traga adanc aer in piept, sa nu se stearga ca intr-o groapa. In facultate, colegii ii spuneau ca le era si frica sa o salute, de cata distanta impunea spontan. Dar cand incepe sa-ti vorbeasca, numai cu greu te-ai putea scutura de-o vraja ca de Rhin, ce nu-ti lasa loc de-ndoiala. “Cu totii avem un destin. Niciodata nu nimeresti intamplator”, imi spune. 

    beatrice-rancea-685983l-poza

    Ati repetat de foarte multe ori ca sunteti regizor, artist, iar nu birocrat, semnatar de hartii. Simtiti ca va risipiti ca director de Opera?
    Orice creator sau artist, daca este coborat de pe scena si pus la un birou, unde are de facut numai lucruri administrative de dimineata pana seara, traieste frustrarea la un moment dat. In definitiv, in primul rand, suntem artisti. 
    Spuneati ca una dintre lectiile memorabile pe care le-ati invatat in facultate este ca regizorul e responsabil pentru tot: pentru becul care se sparge, ca si pentru jocul actorilor. Simtiti, ca manager de Opera, o responsabilitate similara?
    Mult mai mare! Un manager reprezinta imaginea institutiei, reprezinta becurile care ard sau nu in institutie, sau reclamele care exista sau nu in oras. Este responsabil de tot ce se intampla administrativ si artistic. Mai ales artistic! Dar partea artistica nu poate functiona daca segmentul administrativ, cu toata birocratia in care ne-am ingropat, nu functioneaza bine. 
    Ati precizat la un moment dat ca starea in care ati gasit Opera din Iasi, niciun regizor important nu ar fi acceptat sa monteze aici, daca nu s-ar fi aflat intr-o relatie de prietenie cu dumneavoastra. V-ati gandit ca aceasta supra-responsabilitate se poate transforma usor in nevoie de putere ori de control?
    Nu. Astea sunt niste obligatii pe care le avem ca manageri: sa ne implicam in tot ceea ce inseamna institutie. De asta s-a si inventat acest cuvant, “manager”, care nu mai este un simplu director general. El trebuie sa se priceapa la toate si ideal ar fi sa se priceapa si la partea artistica. Managerul este un om care stie foarte bine sa administreze imaginea si fondurile unei institutii. Repet, de asta s-a inventat acest cuvant, “manager”, care nu inseamna simplu director. Cu atat mai mult aici, in Iasi, unde erau atat de multe lucruri nerezolvate, unde nu era nici macar un pas facut inaintea mea, pe care sa-l urmez, unde nu existase nicio incercare de a rezolva niste probleme, cu atat mai mult este nevoie de sederea mea zilnica aici. 
    ________________________________________________________________

    Cand o sa plec, inseamna ca pentru mine s-a tras o linie 

    ________________________________________________________________

    In 2011, cand ati preluat conducerea Operei din Iasi ati spus ca va propuneti sa-i redati stralucirea si nimeni nu va va putea pacali. Intr-un interviu, la Radio Nord-Est, ziceati ca cel mai mare defect al dumneavoastra e ca acordati oamenilor prea multa incredere si gresiti. Va este frica de faptul ca oamenii incearca sa va traga pe sfoara?
    S-a incercat sa fiu trasa pe sfoara. Incepand cu vechea conducere si contabilitatea. Atunci cand managerul nu are un contabil sef pe care sa se poata baza, iar situatia financiar-administrativa nu este foarte bine tinuta sub control, totul devine periculos pentru toata lumea. Iar primul lucru care s-a incercat a fost sa mi se aduca sa semnez hartii strecurate printre multe altele, pe care, daca n-as fi fost atenta, as fi putut sa le semnez si as fi comis, fara sa stiu, ilegalitati. 
    Ati fost avertizata sau erati constienta sa va preocupati in primul rand de lucrurile astea?
    Eram constienta fiindca asta e avantajul noilor reglementari legislative, ca managerul isi poate crea o echipa, in care cel mai important loc il ocupa contabilul-sef. De asta, perioada de directorat de la Constanta, de dinainte sa vin in Iasi, mi-a prins foarte bine. Pentru mine a fost stresant fiindca avand incredere in oameni, risti sa crezi ca nimeni nu-ti vrea raul si pe urma, cand iti dai seama ca lucrile nu stau chiar asa cum ti le-ai inchipuit, trebuie sa te gandesti cu frica la ce-ai facut de-ai ajuns sa te inseli. Nici o secunda, din momentul in care am preluat Opera, nu mi-am imaginat c-o sa am asemenea piedici si ca exista persoane – ma refer la vechea conducere – care si-au dat termen, ca pana in septembrie o sa ma faca sa plec singura. 
    Ziceati ca Tudor Marascu v-a sfatuit sa nu va legati la cap cu ce nu va merita, referindu-se la Opera. Credeti ca, pana la urma, totusi va merita?
    Da! De asta sunt in continuare aici. Ai clipe in care te gandesti de ce trebuie sa patesti atatea lucruri, cand, normal, ai cele mai bune intentii. Daca n-as fi avut cele mai bune intentii, nu as fi avut de ce sa raman aici. Imi doresc sa montez, imi doresc sa fiu acasa, cu familia, sa stau cu cateii mei, imi doresc viata personala pe care o are oricine cand pleaca de la birou si pe care, eu, aici, n-o am. Dar nu-mi pare rau si nu ma plang fiindca, in continuare, mi se pare ca merita. Cand voi pleca, nu cred ca va trebui sa explic de ce am plecat – inseamna ca pentru mine, s-a tras linie. 
    ________________________________________________________________

    Nu-mi place sa ma iubeasca lumea!

    ________________________________________________________________

    Ati precizat la un moment dat ca v-ati prezentat la un concurs fara sa stie mama dumneavoastra, fiindca n-ar fi fost de acord. Cu toate sfaturile astea, ati ajuns sa va ganditi ca aici v-ati rata sau, dimpotriva, v-au accentuat ambitia?
    Eu am avut ambitia – daca “ambitie” ii putem spune – de a aduce institutia acolo unde cred ca merita sa fie datorita oamenilor ei. Fiindca, am mai spus-o, marea majoritate au o calitate umana, nu numai artistica sau profesionala, deosebita si asta e motivul pentru care ma aflu aici. 
    Dupa trei procese va mai este drag acest colectiv?
    In mare parte, da. Am mai multe procese. Am ajuns si la Directia Nationala Anticoruptie (DNA), sa dau cu subsemnatul pe mai mult de opt pagini. La inceput, mi s-a parut amuzant, dar dupa aceea m-am gandit: “oare chiar merita?”. Sau, cum sa spun, cand apari in ziare si mama primeste la Bucuresti stirile astea si vede ca sunt in atentia DNA-ului pentru cat am furat eu din Opera, iar apoi primesc un telefon din care aflu ca a luat-o salvarea, fiidnca a facut un preinfarct, lucrurile astea inceteaza de-a mai fi amuzante. Cat mai poti merge cu ideea ca merita ceea ce faci?
    Credeti ca va iubesc oamenii de-aici?
    Cred ca ma iubesc. Bine, nu cred ca exista vreun om care sa fie iubit de toata lumea. Dar cred ca pentru marea majoritate insemn ceva. Nu-mi doresc sa fiu iubita. Cred ca cel mai important este sa respecti un om si sa-i intelegi demersurile. Deci, nici nu-mi place sa ma iubeasca lumea! Pentru ca exista in asta un risc de a te relaxa. Iti spui: uite, ma iubeste lumea, nu mi se poate intampla nimic si-apoi te trezesti ca lucrurile nu stau chiar asa. 
    Adica, daca v-ati inchipui ca sunteti iubita, ati avea incredere in oameni si-ar fi periculos.
    Da, pentru ca in momentul in care esti cu garda jos, atunci primesti cele mai multe lovituri, fiindca-ti inchipui ca nu ti se poate intampla nimic venind dinspre prieteni. Dar tot timpul ti se poate intampla ceva, mai ales de la prieteni! 
    ________________________________________________________________

    E clar ca-i nevoie de-o autoritate dubla aici, fata de cea normala

    ________________________________________________________________

    Stiti ca unii angajati se refera la Opera ca la o Bastilie in care nu exista alte sisteme de ierarhie si toata lumea se simte somata sa raspunda numai in fata dumneavoastra?
    Nu. Sincer. Eu n-am auzit astfel de replici si nu stiu sa se vorbeasca despre asa ceva. 
    Atunci stiti ca inspirati frica unora dintre angajatii dumneavoastra?
    In momentul in care te consideri, sa nu spun vinovat, dar stii ca ai niste probleme, atunci, intr-adevar, ti-e frica. Oamenii care lucreaza cu mine, eu stiu ca-si fac treaba foarte bine. Asta e motivul pentru care nu are de ce sa-ti fie frica. 
    Deci nu va recunoasteti in profilul directorului autoritar?
    Trebuie sa ai o autoritate. Este imposibil sa ia peste 250 de angajati si sa faca fiecare ce vrea. Normal ca trebuie sa ai o autoritate, dar nu una aberanta. 
    Atunci nu va recunoasteti ca avand o “mana de fier”. 
    Ba da, cred ca am o mana de fier! Pentru ca o institutie precum Opera pe care am preluat-o eu, unde nimeni nu avea o fisa a postului, unde nimeni nu stia care-i sunt atributiile si facea fiecare cum voia, era nevoie de asta. Opera – cred ca este unica in Romania, a fost institutie pe care am preluat-o fara inventar. Deci, in conditiile astea, e clar ca-i nevoie de-o autoritate dubla fata de cea normala, care-ar functiona intr-o institutie in care lucrurile sunt bine echilibrate si grupate, unde oamenii isi stiu locul. 
    ________________________________________________________________

    Fac echipa foarte buna cu oricine isi vede de treaba 

    ________________________________________________________________

    Procesele pe care le-ati pierdut v-au dat de gandit?
    Nu! Procesele se castiga sau se pierd in baza unor legi care sunt foarte usor de interpretat. De exemplu, in contractul dintre mine si Minister, exista un paragraf de felul urmator «managerul are dreptul sa monteze un spectacol pe an, in institutia pe care o conduce». Dar vine, apoi, Codul Muncii. Care spune ca daca un manager monteaza in institutia pe care o conduce, apare un conflict de interese si poti sa intri in penal, fiindca nu ai dreptul sa te platesti tu, pe tine. Dar lucrurile astea nu sunt clare. Norocul meu este ca dintre toti managerii din ultimii cinci ani, eu si Mihai Maniutiu, cred, ca suntem singurii care nu am montat si nu ne-am remunerat noi, pe noi, in institutiile pe care le conducem. Iar aici, la Opera din Iasi, au fost in mod intentionat lasate lucrurile in asa fel, incat sa se profite de ambiguitatea legilor. Dirijorul de cor a castigat procesul (n.r. Valeriu Gidei). Dar el nu avea studii, nu avea o diploma de dirijat cor. Deci orice om din cor, daca este fratale directorului (n.r. Dan Gidei, director adjunct) poate sa ajunga sa dirijeze corul, nu? Pentru ca dansul asa dirija corul, pentru ca era fratele directorului. Bun. Eu am pastrat pe niste state de functii si de plata in felul urmator: intr-o parte, ca maestru de cor, in alta parte, ca dirijor de cor. Depinde ce lege-i venea. Si asa a castigat procesul. Daca-i spuneam ca n-are diploma de dirijor, putea iesi cu: “stati putin, dar eu sunt maestru de cor!”. Oricum o dadeai, ar fi iesit bine pentru el. Eu am cerut pur si simplu ca cei care nu au functii de raspundere sau se implica in activitatile specifice sefilor de departamente sa aiba studii superioare. 
    Avea o experienta de 30 de ani. I-ati pus la indoiala competentele?
    Nu, dar vreau ca oamenii care lucreaza aici sa fie scoliti. Regizorii care monteaza, vreau sa aiba o diploma de regie, iar dirijorii sa aiba o diploma de dirijat orchestra, nu oricum. De asta am adus aici si unii dintre cei mai buni dirijori din tara. Vreau ca oamenii sa fie foarte bine pregatiti cand ajung aici. Imi pare bine daca unii dintre angajati resimt asta, ca aici e-o mana de fier care-i determina sa-si faca griji. Fiindca aceia se simt descoperiti. Va spun, eu fac echipa foarte bune cu oricine isi vede de treaba. 
    ________________________________________________________________

    Niciodata nu mi-am pus problema ca sunt uitata 

    ________________________________________________________________

    Zvonul “Bastiliei” a aparut si in urma faptului ca oamenii par sa se simta tinuti in lant de Opera, fiind fortati direct sau indirect sa renunte la colaborarile personale cu alte institutii sau organizatii. 
    Va arat toate hartiile de colaborari! Nici una nu cred sa fi fost respinsa! Cereti absolut toate hartiile de la Registratura. Atat am spus: ca-n orice institutie, si aici se face o cerere: “lasati-ma sa colaborez cu nu-stiu-cine”. Acum am cativa oameni plecati in strainatate, fiindca mi se pare normal sa-i las sa-si faca rost de niste bani. Am avut doua luni, in vara, in care aproape toata trupa de balet si-a luat invoiri si-a plecat in Italia sau pe vase de croaziera ori in alta parte. Saptamana trecuta, chiar, au fost interpreti care au colaborat cu Filarmonica. Acum sunt interpreti care se afla la Galati si colaboreaza cu Teatrul Muzical de acolo. Deci, ce pot eu sa va spun e ca nu cred ca o sa gasiti nici macar o cerere a unui angajat, din orice compartiment, care sa nu fi fost aprobata. Opis Band-ul a plecat in Bucuresti. Mi-a parut foarte bine pentru ei! Le-am dat absolut tot. Toate instrumentele de care au avut nevoie. Au plecat pana si cu masina institutiei. Nici o secunda nu a fost vorba ca un angajat sa-si doreasca sa plece, iaer eu nu doar sa-l las, dar sa-l si ajut cat pot! De exemplu, la spectacolul «Don Giovanni», a fost si domnul Holender. Mi-a spus: «cum ati putut sa faceti ce-ati facut?» – cu o interpreta. Zic: «Pai, ce-am facut?» «Daca era la mine in institutie, avea de ales: la Opera sau la Filarmonica. Nu avea cum sa le faca pe amandoua bine.» Textual mi-a spus: «le-a facut pe amandoua nu foarte bine si a cantat mai prost, evident, la Opera, care era casa ei, fiindca era obosita dupa Filarmonica. La mine in institutie niciodata nu ar fi avut voie sa se duca sa interpreteze, la diferenta de numai o zi, doua roluri foarte grele!». Eu am lasat-o sa plece, cu amendamentul ca repetitiile de la Filarmonica sa nu impiedice repetitiile Operei, evident! A plecat la Filarmonica, a cantat prost la noi in spectacol, sub privirile domnului Holender, iar dansul mi-a zis clar. Daca eu o opream, n-ar fi zis ca am ceva cu ea, in mod individual?!
    Va intrebam mai devreme daca simtiti ca va ingropati aici fiindca, de exemplu, pe afisele Operei din Bucuresti nu apare numele managerului. Simtiti nevoia sa nu vi se stearga numele din memoria publicului?
    Nu, e un tipic. Eu stiu ca-n toata tara si-n toata lumea, pe afis trebuie sa apara numele managerului si stagiunea, fiindca afisele raman undeva, intr-o arhiva. Eu l-am invatat si pe fostul manager sa-si puna numele. 
    Deci nu va e frica sa nu intrati cumva, intr-un con de umbra.
    Nu, dimpotriva! Eu, si din pacate, si spre bucuria mea, sunt o persoana publica. Nu numai ca manager, dar am fost implicata in viata publica de cand eram mica. N-am lucrat numai opera, ci si balet, am lucrat prezentari de moda, am avut si o emisiune de televiziune, am fost la Protectia Animalelor, am fost la Camera Deputatilor ca sa salvam cateii… Uneori imi pun ochelari de soare si sapca sperand ca nu voi fi remarcata. Amuzamentul e in Piata Obor, unde toate vanzatoarele striga dupa mine: “Hei! Dansez pentru tine! Ce credeti, ca nu va recunoastem cu sapca?!” Si stai si fa poze cu 30 de oameni care stau la rand… 

    beatrice-rancea1

    Ati jucat preponderent roluri intunecate. V-au atras psihologiile personajelor astora?
    Am avut foarte multe roluri de compozitie, de fapt. Fiindca mie, in afara de tehnica baletului, mi-a placut foarte mult interpretarea si apropierea de actorie. Asta-i motivul pentru care mai pot si acum sa interpretez in astfel de spectacole de teatru-dans. Nu ma mai bazez pe o tehnica foarte complicata de dans, pe care, si din pricina operatiei, si din pricina varstei, nu as avea cum s-o mai sustin. Dar, repet, n-am disparut niciodata din atentia publica si nu ma sperie asta. De exemplu, dupa ce am divortat de Bleont, toata lumea mi-a spus “pastreaza-ti numele, ca de 16 ani toata lumea te stie de Beatrice Bleont.” Prima data chiar m-am gandit. Si actualul meu sot era de acord, si Bleont era de acord. Pe urma am zis: “mai, sa dea Dumnezeu sa fiu eu sanatoasa, ca un nume imi fac oricand!” Niciodata nu mi-am pus problema ca sunt uitata. 
    ________________________________________________________________

    Vreau sa cred ca mai pot sa exist ca interpret 

    ________________________________________________________________

    Cand ati montat primul spectacol la Teatrul National, l-ati pus pe Bleont intr-un rol secunadr si toata lumea va spunea ca o sa aveti sala goala fiindca nu apar pe afis nume cunoscute, dar n-ati modificat nimic. 
    Mereu am avut norocul sa nu accept compromisuri. Nici cand am montat la National si toata lumea se batea sa ajunga acolo. Eu n-am vrut sa montez orice sau oricand, numai ca sa ma vad acolo. Am montat numai cand am crezut in ceea ce fac si nu am acceptat nici o schimbare a directiei. Asta-i motivul pentru care nici aici, la mine, chiar daca, probabil, unii nu cred, nu am intervenit niciodata in determinarea castingului unui spectacol. Pentru ca eu, ca regizor, n-am acceptat niciodata asa ceva, deci n-am cum sa impun un lucru pe care-l detest! N-am acceptat niciodata sa vina la mine directorii de teatre sa-mi explice c-ar fi mai bine sa lucrez cu o anumita persoana. 
    Cum va explicati ca inspirati atata distanta?
    Nu stiu. Aveam colegi in facultate care mi-au spus: “vai de mine, cand treceai pe coridor, parca ma izbeam de perete. Mi-era si frica sa te salut.” Iar eu eram, pe atunci, studenta la Teatru, dupa ce terminasem cu dansul. Dar nu stiu de unde vine chestia asta. Noi nu ne vedem niciodata pe noi insine din afara, asa cum suntem perceputi. 
    Cum va tineti in frau orgoliul?
    Cel mai frumos lucru, pentru mine – unii imi spun ca exagerez – e pastrarea unui fel de umilinta. E foarte important sa nu crezi ca esti altcineva decat esti. Iar eu nu cred ca sunt un om altfel decat absolut normal. Si n-o spun declarativ. O spun sincer! Am avut o cunostinta care mi-a zis: “mai, era nici sa nu te recunosc! Cum sa te pui asa, in niste situatii…” Mie mi se pare normal ca atunci cand te duci la o masa, sa te puna cineva in capul mesei. Nu sa te duci tu si apoi sa te ridice, ca ai ocupat locul altuia, care-i mai important decat tine. Incerc sa ajut tot ce-i pe langa mine cu cat mi-a dat si mie, Dumnezeu. Glumeam ca am facut poteca pe la Minister, cat m-am tot dus i m-am rugat pentru institutie. Le-am spus: “nici pentru mama mea nu m-am rugat, cat ma rog pentru Opera din Iasi. Institutia asta are nevoie de suport financiar mai mult decat oricare alta din tara. Se deschide o sala noua! Oamenii astia au nevoie de costume, publicul are nevoie de montari mari, fiindca sase ani au stat intr-o Casa de Cultura!” E o umilinta sa ceri bani, nu?! Aici, eu am dansat pe gratis, am montat pe gratis. Chiar glumeam, ca eu, de doua ori, in viata mea, am facut imprumuturi de la banca: cand am fost director la Constanta si acum. Stiti cum sun regizorii: cat fac, atata au. Stand aici, mi-am pierdut foarte multe contracte cu firme pentru care faceam lansari de produse sau evenimente in Bucuresti. Ma bucur ca am ramas si la “Dansez pentru tine”, fiindca a-i plati cuiva biletul de avion, ca omul nu poate fi plecat din Iasi, e o cheltuiala in plus pentru ei. Si, cum se spune, iesi din carti. Oamenii nu te mai cauta sa montezi, fiindca stiu ca esti aici. 
    Deci simtiti ca exista pericolul de-a va sterge. 
    Am pierdut patru contracte pana acum. Sper, am anuntat si la Minister, sa nu ratez plecarea in America, unde trebuie sa montez “Regele Lear”. Vreau sa ma duc, chiar daca voi lipsi aproape o luna si jumatate din Iasi. Vreau sa cred ca am pus deja Opera pe picioare, ca exista o garnitura, o echipa care ramane in timp ce eu sunt plecata. Vreau sa cred ca pot sa mai plec si mai exist si eu ca interpret. 
    ________________________________________________________________

    Dansul e singurul lucru pe care-l mai fac pentru sufletul meu 

    ________________________________________________________________

    Cultivati autonomia angajatilor?
    Chiar acum ma intrebau: “cum, plecati maine? Dar noi credeam ca plecati numai cat tine emisiunea! Ne lasati asa?!” Le zic: “stati, ca doar vorbim la telefon!” Sunt multe lucruri care inca trebuie rezolvate si nu ne este usor. Dar am spus si la Minister si le-am spus-o deja si lor, cand am avut perioade mai tensionate, ca incerc sa formez o echipa care sa ramana dupa mine. Nu sunt genul de om care sa aiba o satisfactie ca dupa ce plec eu, sa vad cum dispare tot si moare lumea in urma mea. Nu-mi doresc sa spun: “vedeti, daca nu mai sunt eu, dispare totul!” Asta-i motivul pentru care am foarte multi tineri pe langa mine, pe care incerc sa-i ajut sa inteleaga lumea in care trebuie sa invete sa traiasca singuri. Pentru mine, ar fi un mare pacat sa nu las in urma o echipa care sa continue ceea ce-am inceput eu alaturi de ei. 
    Intineriti cand montati?
    Da! Imi place enorm! Cand montez, simt ca traiesc! Sotul meu imi zice: “ce-ti mai trebuie sa mai dansezi?!” Dar e singurul lucru, la momentul actual, pe care-l mai fac pentru sufletul meu! Pentru mine, atata mai pot sa fac acum, sa dansez. Fiindca simti nevoia sa primesti si sa dai o energie! 
    Mihai Maniutiu spunea ca drama unui regizor de teatru e ca se va gasi ca un creator fara creatie, fiindca in urma lui nu ramane nimic. 
    Eu nu mi-am inregsitrat spectacolele, nici macar pe acelea care au reprezentat ceva la momentul respectiv, cum a fost “Zeul Macelului”, la Teatrul Bulandra sau “Romeo si Julieta”, la Teatrul National. Niciunul nu mi-am dorit sa fie preluat de televiziune, fiindca dispare acea emotie care numai intr-o sala de teatru poate fi traita. Nu-mi este frica daca n-o sa raman. Fiindca n-am orgoliul sa las ceva dupa mine, sa ma pomeneasca lumea cand n-oi mai fi. N-am nici macar orgoliul de a avea copii si datorita numelor lor, sa mai ramana din mine ceva! Asta, la un moment dat, toata lumea trebuie s-o invete de la viata. Nu dispare nimic doar fiindca dispare un om. Nu moare Teatrul cand moare un artist, nu moare Cinematograful cand moare un actor. Noi suntem niste instrumente prin care respectiva creatie a divinitatii merge mai departe. Toti putem fi inlocuiti oricand. 

    06281539982156584

    Credeti ca aveti talent ca manager?
    Eu nu stiu ce talenete am – ascunse sau mai putin ascunse, descoperite mai devreme sau mai tarziu. Dar stiu ca imi asum responsabilitatea a tot ceea ce fac si stiu ca acolo unde am fost trimisa, numita sau acolo unde am inceput o activitate, indiferent de domeniu, am incercat sa-mi fac treaba cat am putut eu de bine. Cu cea mai mare seriozitate si cu cea mai mare responsabilitate. De la o prezentare de moda, care pare un lucru foarte simplu, la un videoclip de televiziune si pana la a conduce o institutie, pentru mine e acelasi lucru, in sensul ca acolo unde ma duc, ma implic cat pot eu de mult. 
    Ati avut o adolescenta rebela care sa va fi obisnuit cu luatul vietii de coarne?
    Da. Pot sa spun ca intr-un fel, a fost norocul meu ca am crescut doar cu mama. Parintii mei s-au despartit cand eram foarte mica si aceasta latura masculina a mea s-a dezvoltat, probabil, chiar de la inceput. Eram exact ca un baietoi si nu puteam fi controlata. Norocul meu era ca fiind atat de dedicata dansului, nu am fost un adolescent care sa faca probleme. Nu stiam altceva decat sa stau de dimineata pana seara in sala de balet sau sa ma duc la spectacole. De la patru ani, cand am inceput dansul, si pana la 19 ani cand am terminat Liceul de Coregrafie nu am fost la nici o petrecere, la nici un chef, sau, cum se spunea pe atunci, inainte de ’90, la nici un “ceai”. Pentru ca in momentul in care pierzi o noapte sau mananci necorespunzator, asta se simte. Nici nu se punea problema sa consum alcool, n-am baut nici macar o bere atata timp cat am dansat, pentru ca totul isi pune amprenta asupra conditiei fizice. Daca vrei sa faci performanta in dans, trebuie sa fii constient ca in muschi se reflecta orice dezechilibru. 
    Si nu vi s-a spus niciodata ca “nu asa traieste un tanar”?
    Nu! O faceam pur si simplu organic. De asta spun ca am avut norocul sa nu fiu niciodata obligata de parinti. Stiti cum este, toate mamele isi doresc ca fetitele lor sa fie balerine, apoi artiste, apoi cantarete, sa le vada toata lume ala televizor. La mine a fost totul natural. Eu nu aveam nevoie sa fiu “dusa”. Mergeam singura la orele de balet. In general, am avut noroc ca mama mea, neavand probleme cu mine fiindca nu pierdeam noptile, nu beam si nu fumam – Doamne fereste! N-am fumat niciodata! – nu trebuia sa intervina. Evident ca existau in jurul meu tentatiile care se arata oricarui adolescent. Dar mama n-a trebuit niciodata sa ma supravegheze, sa vada daca ma duc acolo unde ar trebui, sa urmez niste cursuri. Am facut si inot de performanta, iar in vacante ma duceal si studiam la Opera din Constanta. Cei de acolo erau foarte draguti si ma primeau. Bunica mea era din Constanta, iar in vacanta meream acolo ca sa exersez in continuare. 

    beatrice-rancea-842975l

    sursa foto: cinemagia.ro/ www.informatorulbt.ro

    interviu publicat in Opinia veche, Nr. 442, 26 noiembrie – 2 decembrie 2012

  • Kenneth Arrow: Grupurile care resping liderii sunt prea slabe ca să schimbe ceva

    In 1972 i s-a acordat premiul Nobel pentru Economie. Acum, are 92 de ani, iar viata sa a insemnat dezvoltarea unui intreg domeniu de cunoastere. Cel pe care l-a “ctitorit” el. Nu stiu daca intrebarea mea ii va aminti de George Eastman. Fondatorul companiei Kodak fusese scurt si la obiect cand, la 77 de ani, si-a incheiat socotelile cu lumea asta: “Prietenii mei, mi-am terminat treaba. De ce s-astept?” As vrea ca Arrow sa-mi raspunda cu banalitate ca mai are o multime de lucruri de priceput. In schimb, imi da de inteles ca spectacolul la care ar vrea sa participe, nu-l va da el, ci viitorul. El si-a adus deja, contributia. 
    V-ati trait copilaria in timpul marii recesiuni din anii ’30. Impartasiti cultul generatiei nascute dupa razboi, care valorizeaza capacitatea cuiva de a-si depasi conditia sociala in care s-a nascut?
    O, da. Adica, hai s-o spunem in felul urmator: generatia mea a luat Economia in foarte serios. Crica economica a fost o problema personala pentru noi. Stim foarte bine ce inseamna decaderea economica. Asa ca cei din generatia mea sunt o mana de oameni foarte precauti in tot ce facem: precauti cu banii nostri, precauti cu riscurile pe care ni le asumam. Acum, intr-adevar, Razboiul a determinat, intr-o anumita masura, o usoara schimbare. Cei din generatia mea au trecut prin Criza, apoi prin Razboi si acum, ca Razboiul se incheia, aparea un noi suflu. 
    Razboiul a produs, practic, un val de reintinerire. Se termina potopul si oamenii isi recastigau pofta de viata. 
    Da, intr-un anumit sens. Adica ne-am descurcat grozav si un obiectiv esential uman era implinit. Pentru ca desi situatiile prin care trecuseram nu fusesera create de noi, iar vina era a sistemului, noi am luat totul foarte personal. In sfarsit, reusiseram. Desigur, Razboiul fusese castigat de America, dar pentru noi, oamenii Crizei, era victorie personala. Noi, aceiasi oameni ai Marii Crize, am castigat un Mare Razboi. Asta ne-a dat o anumita incredere in noi insine, a indepartat o parte din pesimism si a redus constiinta neputintei. Am simtit ca, de fapt, suntem in stare. 
    ________________________________________________________________

    Eram oblicati sa ne cautam de lucru cat mai repede fiindca familiile noastre, intr-adevar, nu ne puteau sustine. Sa fii pe cont propriu era obligatoriu. 

    ________________________________________________________________

    S-a spus despre copiii crizei din anii ’30 ca au crescut cu sentimentul ca sunt o povara pentru familiile lor. Ca au internalizat sentimentul urgentei de-a se descurca singuri, pentru a nu-si parazita familiile. 
    De fapt, noi nu am avut de ales, in acesta privinta. Chiar eram obligati sa ne cautam de lucru cat mai repede fiindca familiile noastre, intr-adevar, nu ne puteau sustine. Sa fii pe cont propriu era obligatoriu. Nu aveam o alta alternativa, fiindca familia nu ne putea ajuta. 
    Ati constientizat atunci fragilitatea vietii umane?
    Ei bine, fragilitatea e o constanta a naturii umane, in definitiv. Pe vremea aceea, fragilitatea era o trasatura fireasca a vietii. Speranta de viata era mai scazuta, vedeai peste tot oameni care se imbolnavesc si mor. Iar oamenii se imblonaveau si mureau mult mai devreme decat se intampla acum. 
    Asta v-a accentuat nevoia de control?
    Tragedii se intampla tot timpul. Oamenii imbatranesc, isi pierd abilitatile mentale, isi pierd abilitatile fizice. Ei bine, oamenii dispar. Copiii dispar. Poti pune toate astea pe seama fragilitatii. E lucru cert, insa, ca acum oamenii sunt mult mai sanatosi. Daca ne gandim din punct de vedere economic, toata lumea o duce mai bine. Sigur e ca traisc mai mult si mai bine. Dar tot isi fac probleme. Tot sunt nelinistiti. Nevoia de control asupra vietii e aceeasi. Si acum poti sa te prabusesti, la fel de bine cum poti sa te ridici. Tot apar aceste fluctuatii care te tin in garda. 
    Americanii bogati daruiesc mai mult decat oamenii bogati din alte tari 

    1005827_677004405673239_2036527646_n

    Totusi, oamenii “mai noi” nu par a fi la fel de inspaimantati de aceste fluctuatii. Cel putin, tot mai multi oameni de afaceri declara ca au pornit de jos si nu se tem sa ajunga inapoi acolo. 
    Ei bine, impresia mea e ca oamenii care au milioane de dolari incearca sa obtina si mai multi bani. Nu ajung niciodata sa fie satisfacuti cu cat au. Le e frica nu ca vor pierde ceea ce au, ci ca nu vor putea sa obtina mai multi ani, sa impinga plafonul si mai mult. E o constanta a oamenilor de succes, sa-si doreasca tot mai mult. In niciun caz, nu cred ca se simt confortabil cu gandul ca ar putea avea mai putin. Nu sunt deloc sigur ca oamenii de tot de astazi ar fi diferiti de oamenii de succes din toate timpurile. 
    Se articuleaza, totusi, din ce in ce mai multe initiative bazate pe economia darului, care modifica perceptia asupra afacerilor. Exeperiente de felul festivalului “Burning Man”, unde numai cafeaua si gheata sunt platite, apar si in educatie, de exemplu, in forma cursurilor de masa, gratuite, online. Platforme de felul Kickstarter se bazeaza pe oamenii simpli care, daca simt ca un anumit produs ar fi semnificativ pentru viata lor, sprijina inovatorii care pot realiza acel produs. Descentralizarea si independenta fata de institutii si mari corporatii deschide o alta viziune fata de economie, una centrata pe comunitate, si nu pe resurse. 
    Ce sa spun, Statele Unite au fost intotdeauna deschise fata de actul de a darui. In randul oamenilor bogati a existat intotdeauna ideea aceasta, ca au o obligatie de a darui. Cand cineva se gandeste la America, are tendinta sa considere ca oamenii de acolo sunt extrem de individualisti. De fapt, americanii isi doresc sa formeze si sa se integreze in grupuri sociale. E o tendinta chiar mai puternica decat in alte tari. Iar o parte foarte importanta a acestei apartenente la un grup, tine de actul de a darui. Darul sau donatia sunt importante in comunitati. Intr-adevar, americanii bogati daruiesc mai mult decat oamenii bogati din alte tari. Dar asta e o constanta dintotdeauna. Nu tine de o schimbare care ar fi aparut ieri. 
    Nu stim cum va arata societatea fara conducatori 
    Nu credeti ca odata cu dezvoltarea culturii open-source, apare o noua paradigma, care valorizeaza mai mult inspiratia si conexiuna, decat capitalul si puterea de a conduce? Occupy Wall Street si revolutiile egiptene au fost doar cele mei vizibile manifestari ale acestui curent social, care pretuieste comunitatea si autonomia, fara sa dea doi bani pe lideri si puterea de-a controla sau de a conduce. 
    Ei bine, tendinda acesta de-a respinge cu totul liderii s-a manifestat si in anii ’30. Nu doar in America, ci si-n Europa. Doar ca grupurile care resping liderii sunt, de obicei, prea slabe ca sa schimbe ceva. Vezi ce se intampla in Egipt. Se intorc la institutia leadership-ului. Odata ce revolutia s-a terminat, au fost prea slabi ca sa reziste, iar ceea ce urmeaza dupa acesta testare a limitelor, este, la randul sau, foarte limitativ. 
    Deci credeti ca sunt condamnate incercarile de-a actiona in virtutea puterii de inspiratie, iar nu in virtutea puterii de control. 
    Nu, ar fi o crima sa spun asta. Dar cred ca vor lua forme pe care nu le putem anticipa. Nu stim cum vor aparea, in ce forma sa vor stabiliza sau cum se vor sfarsi. N-as vrea sa cred ca vor fi mereu destinate esecului. Pur si simplu nu stim cum se vor intampla lucrurile astea. Situatia Chinei este foarte interesanta, din punctul asta de vedere. Multi oameni au crezut ca dupa prabusirea lui Mao, organismul de conducere al tarii va fi mai deschis, mai diversificat. Cu toate astea, tara a fost in continuarea condusa de grupuri foarte mici de oameni. Desigur, nu de o singura persoana, dar de grupuri foarte mici, care s-au tot succedat. Iar dupa zece ani, dictatura n-a disparut. Daca ceva poate fi dedus din asta, e ca oamenilor le e ingrozitor de greu sa termine ce incep. Functioneaza aici un sistem ereditar. Unele lucruri nu dispar decat odata cu schimbarea generatiilor, iar alte lucruri nu dispar nici atunci, fiindca sunt transmise prin traditie. Incotro se indreapta sistemul chinez, nu poate sa spuna nimeni. Pozitia cea mai des intalnita e ca la un moment dat trebuie sa apara o fisura in sistem si lucrurile sa se indrepte spre o directie mai democratica. Asta sustin majoritatea teoriticienilor, ca democratia e inevitabila. Dar sistemul din China rezista, de acum, de ceva vreme, si occidentalii incep sa-l priveasca ca pe un bau-bau. Apare o reactie… Tot ce vreau sa spun ca in Europa de Vest oamenii sunt obisnuiti sa traiasca intr-o realitate sociala unde exista tot felul de partide care intra intr-o sumedenie de relatii unele cu altele. Aici, oamenii sunt obisnuiti cu varietatea. Mentalitatile lor, felul lor de a gandi porneste de la aceasta premisa a varietatii. Si cand exista o traditie a varietatii, poti ajunge, bineinteles, sa imaginezi tot felul de alte sisteme care sa duca varietatea la un alt nivel. Dar daca privim spre situatia Ungariei, de pilda, acolo exista o orientare mult mai puternica spre institutia leadership-ului. In tari precum Grecia apar grupuri de dreapta care se asociaza cu simbolurile naziste. E complicat. Nu poti spune ca exista o tendinta generala de a valorifica libertatea si autonomia, in detrimentul puterii de a conduce. Inca multi oameni isi doresc sa fie condusi. Deocamdata, diferenta consta in tipul de conducator pe care si-l doresc. 
    Oamenii nu stiu daca-si doresc ceva, inainte sa aiba acel ceva 

    1452571_677004512339895_1609736808_n

    Va este greu sa integrati noile tendinte din cercetare, mai umaniste, mai puterni influentate de stiintele psiho-sociale?
    Nu. De altfel, de cand am intrat in campul stiintelor economice, matematica nu era in largul ei, acolo. Cercetatorii nu priveau cu ochi buni folosirea matematicii in domeniul asta si nu li se parea potrivit s-o amestece cu statistica si economia. Faceam parte dintr-o minoritate care se incapatana sa sustina ca locul matematicii e exact in mijlocul stiintelor economice. Acolo eram eu si marea majoritate a lumii stiintifice era impotriva. Desigur, eu stiam mai bine! (rade) A luat aproape 20-30 de ani sa se schimbe viziunea asupra economiei, sa dispara presiunile sociale, sa se relaxeze preconceptiile editorilor revistelor stiintifice. Dar asta e comportamenttul de care au parte toti pionerii. Acum, viziunea noastra a fost acceptata, dar inca mai sunt o multime de intrebari la care nu putem gasi un raspuns. Mai sunt o multime de dileme de rezolvat. 
    Dumneavoastra ce ati ajuns sa pretuiti mai mult: capacitatea de a controla evenimentele din viata dumneavoastra prin masuri de precautie sau abilitatea de-a va lasa captivat de viata, descoperind regulile pe masura ce jucati?
    De fapt, majoritatea regulilor nu le putem sti, exact, de dinainte. Dar exista, totusi, doua tendinte opuse de a ne raporta la viata. Sa luam exemplul inovatiei economice. Exista aici doua modele de succes. Pe de o parte, e Microsoft, pe de alta parte, e Apple. Microsoft spune: “trebuie sa le dam oamenilor ceea ce vor. Scopul e sa avem o multime de oameni care folosesc produsele noastre”. Apple spune, insa: “Nu putem controla totul!” De fapt, asta a fost pozitia lui Jobs, care le-a replicat celorlalti ca: “Voi nu incercati, de fapt, sa aflati ce vor oamenii. Habar n-aveti ce vor oamenii, fiindca oamenii insisi nu stiu daca vor ceva, inainte sa aiba acel ceva!” Cu alte cuvinte, ca sa vezi daca ceea ce ai de oferit e dorit sau nu, de oameni, trebuie, mai intai, sa oferi. Oamenii nu stiu de dinainte ce-si doresc si ce nu. Iti pot arunca produsul la gunoi dupa ce-l au in mana si constata ca le este inutil. Sau se pot indragosti de el. Ca sa vezi daca ceea ce a de oferit este folos cuiva, trebuie sa oferi mai intai. Uneori, regulile urmeaza, nu preced jocul. 
    Filosofia lui Steve Jobs se bazeaza pe cunoasterea auto-transcendenta, cea in care “presimti” realitatea care inca nu este, dar care se prefigureaza. Intr-o perioada in care cunoasterea era inteleasa exclusiv ca transmitere pasiva de informatii, ati venit si-ati spus: “Mai exista o forma de cunoastere, una activa: cunoasterea-prin-a-face!” Acum, alti cercetatori, vin si spun: “in afara de cunoasterea-prin-a-face, mai exista o forma de cunoastere, si mai profunda, cunoasterea auto-transcendenta, bazata pe reflectare, imaginatie, inspiratie si inuitie!” Ati intemeiat un sistem de gandire. Va este teama ca va fi depasit si inlocuit de alte sisteme de gandire?
    Stiu ca in istorie asta a fost soarta tuturor sistemelor de cunoastere. 
    Bineinteles ca stiti asta, rational. Insa, nu va inspaimanta?
    Nu neaparat. Adica asta e regula evolutiei: ca o forma de cunoastere medie sa fie inlocuita de alta forma de cunoastere, mai avansata decat precedenta. 
    Deci credeti ca v-ati terminat treaba?
    Daca eu mi-am terminat treaba? Ei bine, ma mai intereseaza unele lucruri despre alegerea sociala. Insa, daca vorbim despre macro-economie, atunci multe lucruri inca trebuie asteptate sa se intample. Abia in viitor se va vedea daca lucrurile urmeaza sau nu, un anumit curs. Cel putin intrebarilor pe care mi le-am pus eu, inca nu li s-a gasit un raspuns. Eu cred ca in ceea ce priveste macro-economia, trebuie sa se acorde o importanta sporita problemelor de interactiune sociala. Noi nu le-am gasit raspunsul acestor probleme. Probabil ca cineva, candva, o face face, totusi. Dar nu acum. 

    1383019_677004552339891_1567101506_n

    sursa foto: https://www.facebook.com/UAICdinIASI

  • Nuami Dinescu: Actoria a fost mai mult decât o opțiune, a fost alegerea inimii mele, într-un fel absolut divin.

    Celebritatea nu trebuie sa fie un scop in sine, ci, mai degraba o consecinta a unui talent greu de stapanit. Dar, de multe ori, intervine artificialul, imaginea contrafacuta intr-un laborator al iluziilor si alegerile argumentate, atunci cand vine vorba de oamenii pe care ii vedem expusi in exces prin lentilele mass-media, ni se par din ce in ce mai greu de facut. 

    Cand un artist se identifica in ochii publicului cu pielea unui singur personaj, este o provocare pentru el sa demostreze ca poate mai mult, mai bine, ca stapaneste si altceva-ul in meseria pe care si-a ales-o. Este si cazul actritei Nuami Dinescu. Pentru ca celebritatea i se datoreaza in primul rand televiziunii si “rolului” Tanta din emisiunea de divertisment “Teo show”, ea a trebuit sa lupte cu toate prejudecatile si ideile prefabricate pentru a demonstra ca poate si altceva. 

    Dar nu a renuntat niciodata la a crede in adevarata sa vocatie, cea de actrita de teatru si film si ii sfideaza, prin tot ceea ce face, pe cei care nu stiu sa vada dincolo de aparente. Cu sinceritate, cu suflet, cu patima Nuami Dinescu vorbeste, tuturor celor care sunt dispusi sa o asculte, despre sansa, despre vise implinite sau care stau la coada pentru a fi implinite, despre slabiciuni si puncte forte, despre viata traita, despre doza de dezamagire care ni se injecteaza tuturor de-a lungul anilor.

    Cine este Nuami Dinescu?


    O fata… un copil de la tara, crescut cu “Cei trei muschetari” si “Winnetou”, cu romantismul infasurat de la inima pana la picioare. O femeie care nu a stiut cand era tinara cat e de frumoasa doar pentru ca e tinara.
    Si e o femeie care acum se descopera pe ea, iubirea, stralucirea zilei de maine si de poimaine! 

    Cum a fost copilaria ta? Cand ai intalnit prima carte si cum a continuat aceasta legatura?

    Copilaria mea… Au fost mai multe etape, sa zicem. La inceput a fost perioada de baiatel, cand ma jucam turca cu baietii din vecini; eu eram mereu la batag (adica aveam un soi de bata de baseball), si nu o data turca mea a spart geamurile din vecini, ca ne jucam, ca toti copii, pe strada! De cate ori am fost amenintata ca imi jupoaie vecinul pielea si mi-o pune in locul geamului spart… 
    Aerul meu razboinic a continuat la scoala, pana in clasa a cincea, cand toate conflictele din clasa se stingeau sub dictatura mea, deloc comoda, deoarece imparteam cu darnicie pumni si cui era vinovat si cui nu se potolea! Am trait si frumusetea momentului in care te trimite invatatoarea afara, in curtea scolii, sa aduni niste urzici, tu vii triumfatoare cu ele si… buchetul se asaza frumos pe pielea ta si te umple de basici. Pentru ca asa era si mai urata pedeapsa – tu adunai, tu le primeai!
    Dupa clasa a cincea nu stiu ce s-a petrecut in capul meu ca m-am potolit brusc si am inceput sa invat pana am devenit tocilara! Am multe amintiri din copilarie, cele mai frumoase sunt insa astea – aerul meu de razboinic si zilele cand veneam de la scoala desculta pentru ca ploua si muream de drag sa merg in picioarele goale pe asfaltul fierbinte. Primele carti le-am gasit la bunici, aveau o biblioteca mare, am gasit prima data Cei trei muschetari, am citit tot ce a scris Al. Dumas, apoi seriile Winnetou, iar pe urma am citit tot ce mi-a cazut in mana. Cartea mi-a fost prietena devotata si mi-a sapat in inima gustul pentru cuvantul frumos, pentru cuvintele bune, alese sa vindece, sa exalte, sa bucure. Cartea a foat bucuria care a crescut in mine incet ca un arbore plin de flori cu miros de iasomie. Asa e cartea pentru mine.

    Cum crezi ca va arata cartea ta peste 100 de ani?

    Probabil desueta… Poate vor fi numai roboti atunci.

    Dar cititorii tai?

    Nu mi-am permis sa ma gandesc asa… Cititorii mei sper sa prinda vremuri frumoase si sa le fie cartea prieten de famile, ca bijuteriile mostenite de la strabunici.

    Cum ti se pare mass-media din Romania, in 2013?

    O tentativa lesinata de a copia tabloidul din occident, care s-a soldat cu un esec si moral, si profesional. Un proiect de tabloid are sanse sa se transforme in spectacol cand e realizat cu inteligenta, umor, pregatire, cand cei care sunt realizatori sunt cu 29 de clase peste teme, rubrici, invitati, modalitate de abordare si ilustrare a unor situatii… Cum ti se pare Jerry Springer? 

    Si acum trece-i in revista pe cei care au fost varfurile mass mediei in Romania anului 2012 – exista posibilitate de comparatie? 

    Eu sunt un om caruia ii place sa fie informat, caruia ii place sa se uite la televizor – imi pare rau, dar nu am la ce. Nu mai am nervi sa ma uit la inscenari de toata jena, moderator slabi, nepregatiti, fara carisma, care nu pot suplini saracia emotionala a unei emisiuni. Mass media mi se pare jalnica si cu mare nevoie de interventie de tip SMURD. Cu tot cu descarcerare!

    Cum reusesti sa te tii departe de comentariile presei? Cat de importanta este discretia in viata unui artist?

    Eu cred ca artistul are alta treaba, nu sa-l vada presa cand si cu cine se pupa si daca s-a imbatat o data sau cu cine are copii din flori. Presa trebuie sa te cunoasca pe tine ca artist care vrea sa-si impuna creatia si pe sine ca si creator de frumos. In contextual acesta, nu poti decat sa tii cu dintii de moralitatea ta ca persoana si sa fii putin atent la actiunile tale, la iesirile in public. Atat. Dar, daca te mananca pielea si-ti faci publica relatia, o arati lumii, te bati cu pumnii in piept ca nu mai poti sa tii in tine atata fericire, si sub impuls emotional spui si ce nu ai vrea sa spui, este firesc ca in ziua in care incepe sa se strice caruta, aceeasi oameni care ti-au pus microfonul in fata si ti-au filmat lacrimile de fericire sa vrea sa arate publicului si pe celelalte, de nervi sau de tristete. Ca asa merge, in ambele sensuri. Stiind aceste reguli, e de dorit sa ai o relatie de respect cu presa, in asa fel incit ei sa stie ca nimic ce suna a can-can nu vor primi de la tine, ca discutiile cu tine se vor rezuma doar la ceea ce astepta lumea de la tine – produsul artei tale. Altminteri, daca ai nevoie de mediatizare si accepti felul in care se face azi, intri in jocul lor. In cazul meu… am trait si traiesc dupa regula asta! Sunt oameni care scriu in presa tabloida, dar care nu s-au suparat pe mine cand m-au intrebat diverse despre Teo Trandafir si le-am spus ca si daca stiu nu le spun. Au scris exact ce le-am spus. Eu am o relatie buna cu ei si imi place sa cred ca si ei simt ca respectul e reciproc. Si mai e ceva: lumea e avida dupa porcarii… Eu nu am ce sa le servesc. E mai bine sa nu ii expui pe cei pe care ii iubesti, e si asta un fel de a-i proteja. Iar ce se misca azi sub nume de presa e in parte formata dintr-o armata de oameni pentru care un articol inseamna un status de Facebook si ceva ciugulit de pe Google.

    739841_4778464573357_939315178_o

    Te-ai simtit vreodata agresata? 

    Ca persoana in vizorul publicului, nu prea. Se scria destul de putin despre mine cand eram la tv, nu eram eu personajul principal. Acum… intereseaza mai putin ce face eu, mai ales daca nu e iz de scandal.
    Dupa ce s-a aflat de ruptura dintre Teo si Costi a fost teribil de stresant cu telefoanele si cu insistentele de a merge la tv, de a vorbi “de bine”; recunosc, unei reportere de la wowbiz, care a avut proasta inspiratie sa vrea sa obtina cu orice pret un raspuns de la mine, in timpul unei inregistrari, i-am spus sa nu ma mai deranjeze, pe un ton nu tocmai prietenos. Mi-a parut rau dupa aceea, biata fata isi facea probabil treaba, asa cum inteleg ei acum, dar eu eram cu cartea mea in promovare, nu aveam in gand decit termenul limita pentru carte, daca am invitat pe toata lumea la lansare, sa nu se supere careva ca l-am uitat…
    Cum e ceva nou in viata lui Teo, suna telefoanele mele ca la Gara de nord… Degeaba le spui ca noi nu mai lucram de cinci ani impreuna, ca nu stiu detalii picante care i-ar putea interesa si ca daca as stii, cu siguranta nu le-as spune nimic. Ce prieten e acela care te vinde in doi timp si trei miscari?

    Ce inseamna pentru tine sa fii actor? (Relatia personala cu aceasta alegere facuta candva – Cum s-a nascut optiunea?)

    Pai, nu vreau sa para ca spun lucruri mari, dar a insemnat cam tot ce mi-am dorit eu de la viata asta! Tot ce am vrut! Sa joc… Nu stiu cum s-a nascut, stiu doar ca in perioada in care eu eram in liceu, se desfasura Festivalul Cantarea Romaniei, si cum eu eram foarte buna la limba si literatura romana, mi s-au cam dat sarcini in zona asta! Am scris texte pentru brigada, am condus repetitii pentru piese de teatru, pentru competitia intre licee… Evident, mi-am dat seama ca imi place de mor sa fac asta. Si ca-mi si iesea. Si oamenilor mari din jurul meu le-au placut incrancenarea si seriozitatea mea. Si m-au sprijinit. Asa mi-a incoltit in cap ideea de a da examen la Institutul de Teatru. Mi s-au prabusit insa planurile pe drum si m-am indreptat catre Filologie. Dar viata avea alte planuri cu mine… A fost mai mult decit o optiune, a fost alegerea inimii mele, intr-un fel absolut divin. Am tot dat examen la ATF, am cazut, m-am intors la Filologie, am renuntat, m-am angajat la teatru la Resita, la Craiova, Brasov, m-am intors in Bucuresti, am dat din nou examen la ATF, iar am cazut… A fost un an cand am cazut prima sub linie, la Papusi… si cand a renuntat o fata, in mod normal ar fi trebuit sa intru eu pe locul ramas, dar nu stiu cine s-a opus, nu a fost sa fie. Intr-una din zilele astea, cand ma intorceam de la ATF, demolata de zadarnicia eforturilor mele, stiu ca m-am rugat asa, pe drum, in gand. Imi curgeau lacrimile pe sub ochelari, m-am rugat sa faca Dumnezeu intr-un fel, ori sa ma ajute, ori sa-mi inchida toate usile, ca eu asa nu mai pot. Si m-a ajutat. Mi-a deschis o usa. Despre toate astea am scris mai multe in cartea mea, cititi si o sa aflati toata povestea…

    Ai nostalgia unui alt drum pe care viata ta ar fi putut coti?

    Nu cred. Chiar si asa, cu scoala facuta mai tarziu, cu piese putine la activ, ca in sapte ani de televiziune nu am mai avut timp de teatru, chiar si cu aceste cautari de azi, cand inca nu m-am asezat comod undeva, eu tot simt ca am facut ce trebuia, ca am ales un drum bun, singurul care ma poate ajuta sa traiesc.

    Cum stai cu motivatia?

    E esentiala. Fire analitica, o caut, si cand o am nu ma mai poate opri nimic. Nu prea fac mare lucru fara motivatie. Imi fac datoria cand si unde e cazul, dar motivatia e esentiala. Si de aia imi pun mereu intrebari care incep cu: “De ce sa facem noi asta? Cui si la ce foloseste?” Si cand imi si raspund, gata, suntem, ok!

    Dar cu oboseala, rutina?

    Ma mai lupt cu ele… Rutina e cumplita si distruge tot, dar stii, nu e o noutate. Ma lupt cu ele cum se lupta epilepticul cu o criza care sta sa vina: o simt si incerc sa o diminuez. Uneori imi iese si reusesc sa o dobor. La oboseala fac fata cu somn. Pentru mine somnul e esential…
    De multe ori, depinde de lucrurile pe care le faci… si ma intorc la motivatie; daca am motivatie, se simt altfel si oboseala, si rutina. E vital sa faci ce-ti place, asa mai poti trece si peste altele, pe care esti obligat sa le faci, pe care le treci la necesare.

    Care e principala satisfactie pe care ti-o ofera actoria?

    E o bucurie pe care nu o ai decat la repetitii, cand se descopera lucruri si stari, cand si tu te descoperi, cand gasesti in tine acel ceva la nici nu te-ai fi gandit vreodata. Si felul in care oamenii se descopera la repetitii si devin mari in spectacol. Si relatiile dintre ei, care devin altfel… Intre actorii care au jucat impreuna si s-au inteles se nasc niste legaturi pe care nu le mai poate rupe nici timpul si nici oamenii ceilalti. Si ce castigi in timpul acela e ceva ce nu-ti poate lua nimeni, e o bucurie fara limite, e ceva ce iti umple inima, si viata, si respiratia… Sunt stari si senzatii uriase pe care nu le capeti in alta parte. Plus niste partide de ras rare. Si pe urma vine spectacolul, cu energia aia uriasa care vine din sala si sentimentul ca viata e frumoasa, ca viata ta e totusi frumoasa, nu? Asta castiga un actor. Nu mai vorbim de sansa de a prinde un rol mare intr-un film, de a prinde rolul la care ai visat… Bucurii uriase, ca niste focuri de artificii care nu se sting deloc.

    In ce masura te intereseaza imaginea pe care o ai? Ce faci si ce nu faci de dragul ei?

    Imaginea ca prezenta e importanta, ne place sau nu, primul impact e cel vizual. Natura nu a fost asa darnica cu mine, am 1,55 m si mereu am avut multe kilograme in plus, dar incercam sa supravietuim cu ce avem. Asa incat, e destul de acerba lupta cu imaginea asta. Imaginea mea ca artist, ca om care e “vandut” pe viata teatrului e, insa, vitala. Sunt de-a dreptul rea cand ma pui in situatii care m-ar dezavantaja. Stiu ca cel mai greu se castiga increderea publicului si e foarte important sa stii ca oamenii te simt si te asimileaza ca pe unul care nu minte, care nu se gandeste doar la el, ca pe un om corect, onest, care nu va invalui o minciuna in vorbe mestesugite. Si imaginea asta e brat la brat cu reputatia si increderea lor, de asta nu ma duc la emisiuni tabloide, nu ma duc in emsiuni unde sunt manelisti, nu stau acolo unde sunt prezente care imi displac. Nu am nimic cu nimeni, dar daca prezenta lor intr-un loc nu-mi face placere, am disparut imediat. Am inceput sa intreb, cand primesc invitatii la emisiuni, cine mai vine, despre ce vorbim… Si daca se intampla sa nu ma simt confortabil cu vreun nume, declin invitatia. Si da, spun: eu cu acea persoana nu intru in emisiune! Zi-i aroganta, eu zic ca e respect fata de mine si de munca mea de o viata!

    Cat de important (sau de putin important) este pentru tine felul in care te critica si recepteaza publicul?

    Depinde cine te critica; daca e cineva din zona profesionala care are si habar despre ce vorbeste, sunt numai ochi si urechi, desi nu-mi place deloc sa fiu criticata! Si sunt dispusa sa invat si sa reconstruiesc ce e gresit. Cand e vorba insa de aruncat vorbe din subiectivism si cu rautati, nu ma intereseaza. Publicul e o masa eterogena si nu poti sa-ti imaginezi ca te plac toti. Nici nu e normal asa ceva. Asa cum nu e normal sa ai pe linga tine lingusitori care sa te pupe in diverse locuri asa de intens si aplicat, incat, intr-o buna zi, chiar sa te crezi cineva. E nesanatos. E o tara libera, si pentru mine conteaza critica obiectiva care ma ajuta sa cresc. Restul e apa de ploaie sau cum zicea cineva: ”Cui nu-i place sa scrie acasa cu creion chimic!”

    Ce ai dori sa ti se intample, profesional vorbind, de acum inainte? Ce implinire este/ar fi suficienta in acest sens? In ce caz ai considera ca ai ratat?

    Imi doresc sa ma asez undeva sa joc. Imi doresc sa ma intorc pe scena si, de ce nu, sa prind si roluri in filme bune, cu regizori mari… ca avem. Asta imi doresc – sa joc. Sper sa mai am inspiratie sa mai scriu, am descoperit povestea asta cu scrisul ca pe un medicament care creste si purifca, nu doar vindeca.
    Din experienta am invatat ca viata nu ti le da pe toate: ai cariera sau familie – nu se poate sa fie amandoua in grafic la aceleasi cote. Una va fi mereu codasa. Asadar, eu nu prea cer multe, ca sa nu mi se para ca ma intind mai mult decat pot duce. Si ma straduiesc sa fiu atenta la tot ce mi se intampla, bune sau rele, incercand sa vad cu ce rost mi-au fost scoase in cale. M-am gandit mereu la cuvantul asta – ratare… Inca ma gandesc. Nu stiu sa spun ce am ratat pana acum sau daca s-a intamplat. Sper sa stiu sa fac ce trebuie de fiecare data, sa nu-mi pot reprosa ca am ratat. Sper.

    Cand ai simtit ca te-ai lansat, cand consideri ca ai avut primul tau mare succes?

    Am fost atenta la orice numai la succes nu. Cand faci ceva, faci ca la carte pentru ca nu se poate altfel, fara sa ai in vedere succesul. Poate e un fel pagubos de a-mi manageria munca, dar nu stiu sa fac altfel. Nu am habar daca am avut vreodata mare succes. Nu sunt din categoria “de mare succes”. Am facut lucruri frumoase, roluri frumoase… Cuvantul succes nu e in dictionarul meu uzual. Sau nu stiu eu sa-l vad!

    Ai o meserie care te-a pus mereu in prim-plan. Ai starnit pasiuni?

    Habar nu am. De obicei, ma uit in curtea mea si atat! Mi s-a reprosat adesea prea mare independenta, inabordabilitatea, intangilbilitatea, prea multa siguranta… Deci nu am observat si nici nu m-a interesat; de obicei, pasiunile astea le starneste 90-60-90… eu sunt o fata normala.

    Ce este greu in munca ta? Ce e foarte frumos in ceea ce faci?

    E foarte greu sa fii vazut asa cum iti doresti, asa cum te simti, asa cum ai vrea sa fii perceput. Ti se pune o stampila si acolo ai intepenit. Fara sa te stie deloc, oamenii isi contureaza o parere la care tin si cu asta gata, te-au ingropat, lasand aparentele sa hotarasca exact acolo unde e nevoie de profunzime si de vazut dincolo de prima imagine. De aceea am si ajuns sa public cartea “Eu nu sunt Tanta”, pentru ca oamenii sa vada dincolo de aparente. Partea de frumos ti-o cam construiesti, nu poti sa astepti sa ti se arate mereu splendoarea.

    Ai vise pe care nu ti le-ai implinit inca?

    Da, am. Imi doresc o casa a mea, cu o curte unde sa-mi incapa toti cei iubiti inimii mele, oameni, animale, flori… Si-mi mai doresc sa vad lumea. Poate mai am timp, ca de visat eu inca mai visez!

    Te multumeste ceea ce faci, in absenta unei recunoasteri publice? Preferi una actuala celei postume?
    Azi, recunoasterea publica nu e aceea la care ne raportam noi candva. Azi e la moda o asa-zisa glorie fara onoare. Ce inseamna recunoasterea publica azi? Sa stai pe canapea la o emsiune tabloid cu o vrajitoare sau cu te miri cine, cu care, in mod normal, nu ai nimic in comun, decat faptul ca locuiti pe aceeasi planeta? Pentru mine cea mai importanta recunoastere e cea a breslei din care faci parte… Si da, astept sa ma pretuiasca si ma iubeasca oamenii azi, acum, cat inca mai sunt. Oricum, am lasat instructiuni precise – cine, unde sa-si bage coroanele.

    Pe plan profesional ce mai faci acum?

    Am niste proiecte care sunt fix in stadiul de proiect. Discutii financiare, pentru ca nimic nu se poate face fara bani, de drepturi de autor sau de o vizionare. Si mai sunt si superstitioasa… cand am vorbit despre un proiect a murit, asa ca sa le lasam acolo sa dospeasca in liniste. Cand sunt gata, dam alarma. Altfel, mi-am descoperit bucuria si linistea de a sta cu capul in calculator, care-mi e si masina de scris. Sper sa mai scriu cate ceva cat sa se bucure toti, nu doar eu. Poate sa mai scot o carte…

    Spune-mi ceva despre tine ce nu stiu si nu scrie nicaieri.

    Ha, ha, ha, m-ai facut sa rad! Tie ti-as spune multe, dar nu le putem pune pe hartie, sunt intre noi… As putea sa-ti povestesc despre o iubire imposibila, din ambele sensuri, dar nu-ti spun. As putea sa-ti mai spun ca, desi nu mai visez de  mult cai verzi pe pereti, anii nu sunt un impediment in calea unei iubiri mari si profunde. Ca poti sa iubesti din toata inima la 40 si ceva de ani, poate mai disperat la la 20, avand capacitatea de a realiza ca daca ai in tine forta si curaj sa te arunci cu capul inainte este pentru ca nu vrei sa pierzi nimic. As putea sa-ti mai spun ca iau cat mi se da, cu doua maini. Cat ti le da viata si cat le mai poti trai arzand. Sunt un om ajuns la o varsta care sperie, dar eu nu simt. Imi acord toate drepturile din lume si ma bucur ca un copil obraznic cand lumea isi imagineaza ca traiesc in liniste si monotonie. Eu incerc sa invat din greselile altora… o fericire afisata nu mai e a ta. Eu mi-o tin pe a mea in casa, ascunsa. Pentru ca, daca se schimba ceva, el are dreptul sa traiasca fara sa fie haituit. 

    Daca ti s-ar acorda sansa, ce ai dori sa schimbi, in viata ta?

    As fi mai consecventa pe drumul pe care am incercat sa merg la inceput timid. Adica m-as lupta de la inceput pentru diploma de actor, care nu-ti da talent, dar care te legitimeaza in fata oamenilor, care au nevoie adesea de hartii. As invata sa spun “nu” sau “destul” cand lucrurile nu-mi mai plac, as invata sa fiu mai pretentioasa si mai obraznica. Si probabil as invata sa si cer bani atunci cand muncesc pentru ei. Ca asta e un repros pe care mi-l fac constant – ca orice artist, nu stiu sa negociez pentru munca mea. Si nu mai am chef sa pierd. Asa ca, daca stii cum e cu sansa de a o lua de la capat, anunta-ma… sa ma pregatesc.


    Cartea lui Nuami Dinescu, "Eu nu sunt Tanta", e pregatita sa fie rasfoita, savurata, iubita, pentru ca e, cu adevarat, o carte de suflet. Si e doar la un pas de voi – o puteti comanda printr-un simplu mesaj pe adresa: carteadesuflet@gmail.com
    Volumul costa 29,90 lei, cu tot cu taxe postale.
    556756_4619541960391_875251152_n

  • Florin Piersic Jr: Un actor are voie să facă lucruri pentru care oamenii obișnuiți ar fi amendați.

    Traim in imperiul consumerismului. Tot ce straluceste, dezvaluie, relaxeaza, solicita un minim efort de intelegere starneste un interes imediat si de scurta durata. Privirea se simte in aceste vremuri suprasolicitata, in timp ce sufletul si mintea isi inventariaza complexele si se pierd in statistici care le fac sa se simta demodate. Totusi, daca intalnim oamenii potriviti, acei oameni care stiu sa spuna lucrurilor pe nume atat de taios, incat superficialul sangereaza grav si are nevoie de ingrijirile medicale ale profundului, constiinta ni se desteapta, casca indelung si ne face atenti. 

    Un astfel de om este actorul Florin Piersic Jr. Joaca in filme si in piese de teatru, scrie cu sinceritate si fara inhibitii, regizeaza, produce filme, se fereste cat poate de gura presei mondene si pune degetul pe rani care considera ca trebuie vindecate. Nimic din ce face si din ce simte acest fiu al scenei si al luminii reflectoarelor nu te lasa indiferent. 

    Florin Piersic Jr. nu este un personaj comod, dar este un personaj necesar in peisajul artistic din Romania moderna, nu apare in exces pe scena, in mass-media sau in listele cu titlurile publicate ale editurilor, dar atunci cand o face stie de ce o face si ii determina si pe ceilalti sa inteleaga si nu este neaparat fiul tatalui in viata artistica, ci, mai degraba, produsul propriului talent si al propriului fel de a fi.

    Esti actor, regizor, scenarist, producator de film, editorialist, scriitor. Cine este, insa, Florin Piersic Jr.?

    Un om care vrea sa-si largeasca putin orizontul. Asta-i tot. Oricum sunt condamnat sa traiesc intr-o cutie, ca toti ceilalti oameni. Incerc sa mai scot capul din cutie, din cand in cand.
    Cum a fost copilaria ta? Cand ai intalnit prima carte si cum a continuat aceasta legatura? 
    Imi amintesc de o carte care se chema Soldatii de lemn. Cred ca a fost a mamei mele, pe vremea cand ea era copil. O carte pentru copii, dar foarte speciala. Personajul principal era un pusti care avea o multime de soldatei de lemn. Iar noaptea, soldateii astia prindeau viata si faceau balamuc la el in camera. Destul de onirica pentru o poveste dedicata copiilor. Iar apoi, marea descoperire a fost Robinson Crusoe. Dupa aia, nimic notabil, multa vreme. Iar la douazeci de ani, am iubit o fata care m-a obligat sa citesc romanele unor sud-americani. Ei ii datorez mult, a avut o influenta benefica asupra mea.
     
    Cum crezi ca vor arata cartile tale peste 100 de ani?
    Prafuite. 
    Dar cititorii tai?
    La fel.
    Cum ti se pare mass-media din Romania, in 2011?
    Plina de informatii aproximative si subiecte tratate superficial. Insusiri firesti, in era consumerismului.
    Cum reusesti sa te tii departe de comentariile presei? Cat de importanta este discretia in viata unui artist?
    99% dintre comentarii nu ma deranjeaza. Atata vreme cat orice anonim poate intra pe un site din net si poate sa spuna ca m-a vazut beat sau ca mi-am batut nevasta, nu inteleg de ce mi-as face atatea probleme. M-ar deranja daca, sa zicem, Liiceanu ar spune ca nu da doi bani pe mine. De fapt, si asta se poate intampla, oricand. Un manelist poate sa intre pe net si sa posteze un comentariu semnat “Gabriel Liiceanu”. Vezi? N-am nici o scapare. 

    8522.jpg


    Te-ai simtit vreodata agresat?     
    Da. N-o sa-ti spun care-mi sunt punctele slabe, nu-s chiar atat de naiv.
    Ce inseamna pentru tine sa fii actor? (Relatia personala cu aceasta alegere facuta candva – Cum s-a nascut optiunea?) 
    Nu ma mai intorc in epoca de piatra, ca sa-ti spun cand si de ce am ales asta. Important e ca azi sunt aici, asa cum ma percepi. Un actor are voie sa faca lucruri pentru care oamenii obisnuiti ar fi amendati. Iar pretul platit e indiferenta publicului. Exista perioade moarte, sau perioade in care esecul e rege.
    Ai nostalgia unui alt drum pe care viata ta ar fi putut coti?
    Nu. Ar fi fost un drum mai linistit, dar mai plat.
    Cum stai cu motivatia? 
    Destul de bine. Am un copil. Trebuie sa castig bani. Si mai trebuie sa-i las si cateva lucruri facute de mine, pe care sa le descopere mai tarziu.
    Dar cu oboseala, rutina? (cum e un rol jucat pentru a 14–a sau pentru a 90-a oara?)
    Joc rar. Si nu joc roluri care sa nu-mi placa. Am reusit sa fac asta in ultimii zece ani. Mie mi se pare o mare realizare. Uite, Zaruri si carti e un spectacol pe care-l joc chiar de zece ani. Dar ramane si astazi o scoala, in adevaratul sens al cuvantului.
    Care e principala satisfactie pe care ti-o ofera actoria? 
    Faptul ca pot sa ma comport ca un copil, uneori. 
    In ce masura te intereseaza imaginea pe care o ai? Ce faci si ce nu faci de dragul ei?
    Nu fac nimic special, incerc sa ma port normal si sa nu le fac rau semenilor mei. Atat. In rest, comentarii negative vor exista in permanenta. N-am cum sa fiu pe placul tuturor si nici nu vreau asta.
    Cat de important (sau de putin important) este pentru tine felul in care te critica si recepteaza publicul? 
    Ma limitez la publicul dintr-o sala de teatru. Si incerc sa fac cat mai bine ce am de facut intr-o seara de spectacol. Ca sa ramanem cu o amintire frumoasa despre seara aia, si eu, si publicul.
    Ce ai dori sa ti se intample, profesional vorbind, de acum inainte? Ce implinire este/ar fi suficienta in acest sens? In ce caz ai considera ca ai ratat?
    Vreau sa mai lucrez cu niste regizori care au ceva de spus. Am ratat destule ocazii.
    Cand ai simtit ca te-ai lansat, cand consideri ca ai avut primul tau mare succes?
    Cand am facut Sex, drugs, rock and roll. Pana la spectacolul asta n-am existat.
    Ai o meserie care te-a pus mereu in prim-plan. Ai starnit pasiuni?
    Nu stiu. N-am fost mereu in prim-plan. De multe ori am fost in planul trei, si foarte neclar in imagine. De-asta nici nu m-ai observat.
    Ce este greu in munca ta? Ce e foarte frumos in ceea ce faci?
    Uneori e greu sa te concentrezi. E ok atunci cand nu mai simti ca faci un efort sa te concentrezi si totul curge de la sine.
    Ai vise pe care nu ti le-ai implinit inca?
    Da. Dar nu vorbesc despre asta.
    Te multumeste ceea ce creezi, in absenta unei recunoasteri publice? Preferi una actuala celei postume?
    Nu pot sa gandesc asa. Trebuie sa impart cu alti oameni ceea ce fac. Altfel ar fi masturbare.
    Pe plan profesional ce mai faci acum?
    Invat sa dansez. E o experienta noua. Il admir pe coregraful cu care lucrez. In general, ii admir pe oamenii care pot sa faca performanta in zone la care eu nu am acces.
    Filmele romanesti, extrem de apreciate peste hotare, au totusi audiente mici in tara. Cum explici asta?
    Publicul merge la cinema doar ca sa vada filme 3D. Astept cu interes primul film romanesc 3D. Cred ca poate sa fie si prost, lumea o sa vrea sa-l vada macar din curiozitate.
    Cum ai caracteriza starea teatrului/filmului romanesc astazi?
    Teatrul e viu. Si ii merge bine. Salile de teatru sunt arhipline, indiferent de calitatea spectacolelor. Iar filmul e muribund, dar eu sper sa se faca bine in curand. Adica sper sa mai prind si eu vremurile alea in care filmul romanesc o sa-si umfle bicepsii ca Arnold.
    Cat de important (sau de putin important) este pentru tine felul in care critica si publicul recepteaza ceea ce scrii? Ai prefera un succes al cartilor tale in randul criticilor sau al publicului?
    As vrea ca Romantic Porno sa fie o carte pe care o recomanzi prietenilor tai.
    Se zice ca, dupa 40 de ani, barbatul devine intelept. E adevarat, in ceea ce te priveste?
    Nu. E un fals mit. Barbatul nu devine intelept dupa 40 de ani. Poate dupa 80 de ani. La varsta aia, banuiesc ca nu mai are activitate sexuala. Animalul din el moare. Si-atunci nu-i mai ramane decat sa devina intelept. 
    Daca ti s-ar acorda sansa, ce ai dori sa schimbi, in viata ta?
    Dependenta de tigari. As vrea sa nu ma mai intereseze sa trag fum in plamani. Daca se-mplineste, o sa am curajul sa mai schimb inca vreo cateva obiceiuri proaste.

  • Ioan Holender: Toată viața am luptat acompaniat de frică

    Mai intii a devenit un fel de „erou comunal” – fiindca  l-a luat valul in ’56, in miezul revoltei studentesti din Timisoara, cind a tinut un discurs, pe care l-a platit cu exmatricularea, pierzindu-si dreptul de-a mai studia in vreo universitate. A devenit antrenor de tenis si victima in ochii tuturor. Generalul unitatii militare pe care o antrena i-a dat intr-o zi jeep-ul, ca sa transporte niste materiale. Asa, din victima in ochii altora, a devenit, in proprii sai ochi, un soi de martir, suspectat pe nedrept de colaborare cu Securitatea. ”Mi-am zis: as putea face mult mai mult, dar soarta m-a constrins sa fac asta. Si m-am complacut repede in situatia de victima”, imi spuneIoan Holender, omul care conduce Festivalul „George Enescu” si-a cirmuit Opera din Viena vreme de 19 ani. In ’59 a plecat in Austria. Incerc sa inteleg cum s-a transformat „eroul-victima” intr-un om puternic pe fruntea caruia s-a stampilat: „autoritar”. „Autoritar am fost mereu. Si cind eram antrenor. Le spuneam: << La ora trei incepe antrenamentul. Acum e 3.15.>> <<Da, dar stiti ca tramvaiul…>> << Pe mine nu ma intereseaza tramvaiul. Eu am fost aici, iar dumneata, nu. Du-te acasa. Nu mai am nevoie de tine>>. Deci am fost un profesor rau”.  Eu cred ca a obligat oamenii sa-si asume responsabilitatea. Pe toti, chiar si pe artisti. „Angela Gheorghiu ma uraste fiindca i-am spus ca la mine nu merge cu fitele ei. <<Am fost la San Francisco>> mi-a zis. <<Atunci du-te inapoi la San Francisco>>. Si sint multe Angela Gheorghiu”. Cel mai fericit a fost pe scena, iar nu in fotoliul de director. „Cind am cintat in ultima opera de copii, contemporana, am intrat in aceeasi fervoare ca acum 40 de ani. N-am fumat, am exersat si-am cintat. Mi-a placut enorm. Deodata am devenit colegul lor! Totul s-a schimbat!” Eu cred ca atunci, omul atit de criticat s-a simtit, in sfirsit, acceptat de oamenii din preajma. „Mi-e frica de tot si de toate”, imi spune cel care a fost numit pina si „dictator”.  „Adica tot comportamentul acesta, de om puternic, vine din frica?”, il intreb. „Din infringeri devii victorios, nu din victorii”, imi raspunde.
    Va place Orfeu?
    Orfeu si Euridice. Revenirea din Iad… Da!, imi place povestea si prin muzica putem invinge impotriva Raului, impotriva Iadului, impotriva mortii…
    In orfism, e „responsabil” si de misterele prin care zeul e dezmembrat si apoi reinviat. Ati avut vreodata senzatia ca viata va tot desface in bucati?
    Ca viata m-a facut bucati? Da! Absolut! Viata m-a tot constrins sa parasesc drumurile alese de mine. Acum, asta o spun faptic, fara dureri si fara sentimente. Viata m-a constrins – nu sa fac ce nu vreau, dar sa nu fac ce vreau.
    Un jurnalist a scris ca ar trebui sa fiti recunoscator comunismului ca ati fost dat afara din facultate si nu ati mai avut dreptul sa va mai inscrieti la vreuna, fiindca asa ati plecat in Viena. Atunci ati reactionat abrupt, accentuind ca ati fost indepartat de la traseul pe care l-ati ales. Ati dezvoltat nevoia de-a fi stapin pe propria viata, de avea controlul?
    Hotarirea care a reprezentat apogeul vietii mele, n-am luat-o eu. Au luat-o altii, iar eu am acceptat-o. Devenirea mea in fruntea acestui institut, al Operei din Viena, n-a fost decizia mea! N-a fost, nici macar, tendinta mea! N-a fost impotriva vointei mele, dar n-a fost vointa mea. N-a fost ceva nascut din mine, ca sa raminem cinstiti. asta nu-i un raspuns la intrebarea ta, dar nici departe nu este.
    Ascult si am impresia ca asist la inmormintarea mea
    Ati fost vreodata introspectiv, problematizind ce se intimpla cu viata dumneavoastra?
    Nu! N-am avut niciodata timpul necesar sa-mi pun problemele astea. Mi le pun acum, poate mai mult decit in orice perioada a vietii mele.
    Din pricina virstei?
    Din pricina timpului, da. Ma surprind din ce in ce mai des facind bilanturi. Asta n-am facut-o niciodata inainte. Cred ca sint speriat de anii pe care-i am.
    Va ginditi ce va ramine in urma dumneavoastra?
    Nu. Eu nu ma gindesc la asta, desi imi este mereu amintit acest aspect, de catre altii care-mi spun: „ce ati facut dumneavoastra…”. Asist din ce in ce mai des la cuvinte care se spun despre mine, iar raspunsul meu e: „Ascult si am impresia ca asist la inmormintarea mea”.  Asta o spun, asa, fara sentimente. Relatez.
    Legat aceasta impresie, ca „asistati”. V-ati simtit vreodata spectator fata de propria viata?
    Nu totdeauna, dar ma simt si caut sa ma simt – si am dorinta si vointa de-a ma simti – spectator. Pentru a putea judeca obiectiv si fara exagerari, situatiile. Si a mea, proprie.
    Nu sinteti o fire pasionala? Va placeau celebritatile si in tinerete ati pierdut un an de studii fiindca v-ati indragostit.
    Ma indragostisem de handbalista Lucia Dobre, iar celebritatea are, intr-adevar, ceva catalizator. Am fost foarte mindru sa merg la terasa Corso impreuna cu ea. Acest lucru nu s-a schimbat. Si astazi celebritatea atrage si are un efect erotic.
    Ce au deosebit oamenii celebri fata de anonimi, in afara de noroc?
    Dar nu norocul declanseaza celebritatea. In primul rind, celebritatile stiu ceva ce majoritatea nu stie. Sint oameni care au un talent. Arta, spune Goethe, incepe acolo unde tehnica nu mai poate razbate. Tehnica, toata lumea si-o poate insusi, nu-i asa? Fetitei mele, care va avea un concert in seara asta si e foarte timorata si necajita, i-am spus:  pentru tine, in viitoarea ta viata de artista, singurul parametru care te duce mai departe, esti tu insati. Daca in seara asta vei avea succes la public, dar tu vei sti ca ai cintat prost, atunci tine-te de ce stii tu. Si invers. Daca ai un esec, dar tu crezi ca ai cintat foarte bine, atunci sa fii multumita.
    _______________________________________________________________

    Toata viata am luptat. Nu m-am jucat mai niciodata

    _______________________________________________________________

    Ati fost bun in sport, in matematica, ati cintat. Ati simtit ca trebuie sa va hotariti si sa-alegi un singur  talent pe care sa-l cultivati?
    O persoana mi-a spus cindva o fraza care s-a infipt in subconstientul meu: in viata trebuie sa faci ceea ce iti permite sa oferi celorlalti, cu cel mai mare randament. Si ceea ce-ti aduce succesul personal. Iar succesul este concluzia ta, nu a celorlalti, prin care iti dai seama ca tu ai ceva ce altii nu au, iar asta te face multumit, ca sa nu spun „fericit”.  Asta a fost punctul nevralgic care m-a adus la canto. Am spus: „asta e vocatia vietii mele, asta ma face fericit”.  Ziua cea mai implinita din toata viata mea de pina acum a fost cea in care mi s-a spus: „iti oferim un post de prim bariton”, in stagiunea din ’63-’64. Am fost in ceruri de fericire. Niciodata nu mi s-a mai intimplat asa ceva. Nici cind am fost la Opera din Viena, care a avut doua faze: prima cind am fost numit de  Eberhard Waechte si a doua, dupa ce a murit si am ramas singur.
    Abia atunci v-ati simtit singur?
    Da. M-a intrebat o televiziune cum ma simt, ca am preluat toata puterea. Dar eu simteam c-am ramas foarte, foarte singur. Pina atunci luptasem. Nu avusesem timp de ginduri din aceastea.
    In viata dumneavoastra, preponderent ati luptat sau v-ati jucat?
    Toata viata am luptat. Nu m-am jucat mai niciodata. Timpul de „joaca”  nu l-am prins nici la sfirsit. Fiindca intreaga viata m-a acompaniat frica. Si acum. Am avut conferinta aceasta la Iasi si-am fost terorizat vreme de-o saptamina intreaga. Fiindca am ales un subiect care n-a fost usor. Am vrut sa vorbesc despre Lucian Boia, recapitulind capcanele istorice care l-au pindit, sa vorbesc despre epurarile legionarilor, despre epurarile comunistilor, despre Sadoveanu si aderarea lui la ideologia comunista si tot asa. Cind am anuntat despre ce vreau sa vorbesc, mi s-a spus: „e fantastic sa abordati subiectul acesta, dar lasati-l ca e riscant”.
    V-ati simtit curajos sa vorbiti despre asta?
    Am fost mindru de mine c-am abordat aceasta tema. Dar am fost foarte usurat cind m-am uitat in sala si-am vazut doar 26 de persoane. Erau tineri si prin asta mi-a fost mult mai usor. Fiindca stiu ideile preconcepute ale celor mai in virsta, despre ceea ce s-ar chema „romanism” si la care sint foarte sensibili, ca sa nu folosesc alt cuvint. Obiectivitatea fata de noi insisi poate produce si multa repulsie.
    Si cind erati director aveati obiceiul de-a contrazice preconceptiile, fie criticind public, de pilda, Balul Operei, chiar daca e un eveniment traditional, fie vorbind despre tabu-uri culturale. il tot pomeneati de Karl Böhm, ultimul director al Operei din Viena din perioada nazista si primul director de dupa Razboi.
    Si-am fost huiduit public pentru faptul ca i-am spus numele! Cit nu i-am pronuntat numele, s-a acceptat. Dar, am zis: „si-acum sa va spun cum se numeste, fiindca noi, cu totii, stim cine e, dar  nu-i spunem pe nume. E Karl Böhm” si n-am terminat de pronuntat c-au inceput cu „huo!” si  „terminati!”. Le-am zis: „N-am terminat, aveti rabdare, ca vreau sa mai spun si alte lucruri. Nu huiduiti acum prea tare c-o sa aveti motive si mai puternice sa protestati!”
    Ati ales subiecte sensibile stiind ce reactii veti provoca?
    N-am facut-o ca sa-mi dau importanta. Doar ca nu m-am ingradit la „cele necesare”. S-a spus: „se baga in toate Holender. Despre orice se-apuca sa vorbeasca”. Dar am vorbit mereu fiindca m-am simtit cumva obligat sa abordez aceste aspecte. De ce tocmai eu am adus aminte acestui popor austriac despre acea perioada de sapte ani, ’38-’45, pe care au acoperit-o? Ei se comporta de parca nu ar fi existat asta in istoria lor.
    Ce anume va facea sa va simtiti obligat sa le „recuperati” trecutul?
    Nu m-am gindit ca sint obligat fata de mine insumi. Am simtit, pur si simplu, instinctiv ca am aceasta obligatie. Acum, o fi ceva legat de… (ride) tragerea in roata a lui Horia, Closca si Crisan si razbunarea mea impotriva urmasilor acestora. Vedeti, ca aceasta educatie socialista, comunista, româneasca e foarte intim prinsa inauntrul meu. Romanismul meu e foarte adinc asezat in fiinta mea.
    _______________________________________________________________

    Imi este frica sa nu decad in forma unui om in virsta, cu burta, dureri si neputinte

    _______________________________________________________________

    Ati avut o exprimare foarte lirica la un moment dat, spunind ca va simtiti ca un copac „si cu cit te indepartezi mai mult de sol, cu atit mai mult tinjesti dupa radacini”.
    Asta pentru ca radacinile devin din ce in ce mai puternice, cu cit copacul creste mai mult. Altfel, s-ar darima! Iar eu am trait pina la 25 de ani in Romania, iar radacinile mele sint profund romanesti.
    „Sunati” romantic. Va place natura?
    Da! Foarte mult! Si aici, in Iasi, m-am dus sa ma plimb prin Gradina Botanica cu Alina, fetita mea. Ea a vazut acolo niste pui de ciine abia nascuti si-a vrut sa se joace cu ei – este o fetita foarte timida, foarte retrasa si sensibila. Am intirziat in Gradina, dar imi pare rau si-acum ca pina la teiul lui Eminescu n-am ajuns. I-am zis: „Uite, Alina, nu-i pacat ca am venit pina aici si n-am ajuns la tei?” „Tata, da-i mult mai frumos aici!” si-am spus: „nu, nu, la teiul lui Eminescu… Macar sa pun si eu mina pe el, daca-s aici, la Iasi”. Sigur, poti sa zici ca asta-i un sentimentalism! Dar pe de alta parte, in ciuda sentimentalismului meu, eu pot spune, spre deosebire de alti sentimentalisti, ca Celan este mai cunoscut in lume decit Eminescu.
    Va improspatati colindind?
    Absolut! Urcind pe piscul de munte. Chiar si in vara asta am facut-o, desi e mult peste puterile mele. Doamne, ce implinire extraordinara iti da momentul in care ajungi in virf, la crucea aceea! Si ce plin te simti cind ajungi jos, ridici ochii spre cer  si spui: „eu am fost acolo, sus”. Orele acelea de urcare, de oboseala si efort, in care nu vorbesti, ca intr-un pelerinaj, iti limpezesc mintea! Si mai e ceva ce fac cu mare placere – inot. Nu mai pot ore intregi, dar jumatate de ora fara sa ma opresc… Ma fortez sa inot aproape zilnic. Poate ca si din orgoliu sau din vanitate. Imi este frica sa nu decad in forma unui om in virsta, cu burta, dureri si neputinte. Sint foarte auto-critic cu mine! Adica, lipsurile mele imi sunt foarte constiente mie insumi.
    N-am puterea sa schimb nimic
    Printre aceste „lipsuri” se numara si orgoliul?
    Eu? Nu consider ca sint o persoana orgolioasa. Legenda mea spune asta despre mine. S-au format tot soiul de zvonuri. Am, de exemplu – probabil – ceva tiganesc in singele meu, fiindca ma bronzez foarte repede, fara sa stau prea mult la soare. Iar unii critici rau-voitori au spus ca „domnul director isi petrece vremea la solar”. In viata mea n-am fost intr-un solar! M-au judecat ca, „uite, Holender a jucat tenis si acum conduce Opera”.
    Au spus ca  „un vatman conduce Opera”.
    Au fost multe, mai ales in primii doi, trei ani de la numirea mea, cind, dupa ce am avut, ma rog, niste succese, critica a fost extrem de virulenta – si anti-romaneasca, si anti-semita, tot ce vrei.
    Ati trait o „poveste de succes” standard. Ati pornit de jos, schimbind becuri catarat pe stilpii de iluminare publica, ati condus tramvaiele care trebuiau reparate si tot asa pina ati devenit directorul Operei din Viena. Nu va mindriti c-ati condus tramvaie?
    M-am simtit mindru cind s-a filmat documentarul acela despre mine, „Holi”, si am stiut cind am condus tramvaiul unde sunt toate butoanele si tot ce am de facut. Omul care era linga mine a zis: „Doamne, da’ de unde stiti?”Am zimbit, „pai cum sa nu stiu, daca voi n-ati mai modernizat nimic si tot ca pe vremea mea se conduc?!” Ma rog, sint asa, niste nimicuri, poate, niste sentimentalisme. Dar in Romania am satisfactii – nu mai mari decit in alta parte, dar poate mai profunde. Simt totul mai intens aici, dar ma si dor mai intens unele lucruri care se petrec in aceasta tara, stiind ca n-am puterea sa schimb nimic.
    Nu aveti puterea formala. Dar va lipseste si cea informala, iar opiniile dumneavoastra sint trecute cu vederea?
    Imi sint trecute cu vederea, da. Cred ca Festivalul „George Enescu” e singurul care imi da, aici, o anumite autoritate formala, fiindca il conduc onorific. Foarte multi imi spun: „e absurd ce faci”. Dar stiu ca astfel am mult mai multa putere. Fiindca nimeni nu poate sa spuna: „Holender sta pe un post si se imbogateste pe spinarea noastra”.
    Si, concret, ce inseamna aceasta putere?
    De exemplu, in situatia asta din Romania, cind orice populism are un foarte mare impact imediat, s-au retinut sa spuna ceva cind le-am prezentat situatia financiara a festivalului si le-am spus ca totul costa  sase milioane de dolari. Nimeni n-a dat in mine, nici un partid dintre toate astea care ba sint la putere, ba in opozitie.
    Am stiut mereu sa dezarmez oamenii
    Ati refuzat sa vorbiti sau sa va intilniti cu destui politicieni in Austria. Cu politicienii romani, in schimb, ati fost mereu foarte blind.
    Cu politicienii din Romania nu am legaturi directe, din perspectiva postului meu. Am zis: „vindeti loja centrala si nu mai dati invitatii la toate ministerele si la presedintie”. „Nu se poate”, mi s-a spus. „Se poate sau nu se poate, cit sint eu aici, faci asa. O vinzi”. „Nu, nu putem s-o vindem”. Am zis: „Da? Atunci asteptam zece minute si apoi o impartim gratis la studenti”. Si s-a facut asta. Dar nu-i mare lucru, fiindca am facut la fel si la Viena. Loja primarului, loja presedintelui, toate locurile oficiale se tin 24 de ore, pina la inceperea spectacolului si se vind numai atunci, in ultima zi. A durat ceva pina am descoperit si-am zis: „Asta o schimbam!” „Nu se poate”, mi s-a raspuns, „ca doar le vindem”. „Le vindem, da, in ultima zi, cind nu le mai cumpara nimeni?. Bine, daca vrei s-o dam gratis la studenti, o dam la studenti. Fac asa cum vrei dumneata, fiindca dumneata vrei asta!” Atunci, s-a schimbat: „bine, bine, incercam sa schimbam. Vom cere asta”. ”Nu vom incerca nimic. Pur si simplu scriu o scrisoare pe care o voi semna. Este o comunicare, nu o cerere! Nu intreb, ci comunic!”. Cu chiu cu vai, am reusit sa schimb regula: cu o saptamina inainte trebuie sa se declare cine dintre oficiali isi doreste sa participe la spectacol. Altfel, locurile sint scoase la vinzare. Si asa au aparut: „Holender este autoritar”, „se crede buricul Pamintului”, „crede ca-i Opera lui personala”. Toate astea au venit, dar, totusi, m-au tinut. M-au suportat mai mult decit pe oricine altcineva inaintea mea.
    V-ati simtit creator?
    Da! M-am simtit creator pentru a facilita creatia altora! Exact asta e! Dar responsabil m-am simtit publicului! Intotdeauna! De exemplu, acum niste ani, m-a deranjat taxa de garderoba. Adica intri intr-un teatru, platesti biletul de intrare dupa ce ai platit deja subventia prin taxele si impozite retinute automat din salariu. Deci ai platit deja pentru ceva, ai venit sa consumi ceea ce ai platit, apoi mai platesti inca o data, prin bilet. De asta, pretul biletului de intrare, ceea ce se plateste a doua oara de catre om, trebuie sa fie unul decent. In nici un caz nu poate fi unul comercial! Dar sa mai platesti si pentru garderoba?! Am zis: „Scoatem taxa aceasta!” Mi s-a zis: „nu se poate, ca raminem fara bani”. Se aduna din banii pe garderoba sute de mii de euro, pe stagiune. Cheltuielile mici determina cheltuielile mari. Asta a fost deviza mea toata viata. Si sint considerat un om foarte ingust si zgircit. Am spus: „N-am nevoie de acest venit. Garderoba trebuie sa fie gratis”. „Dar daca e gratis, tot va trebui sa platim garderobierii”. „Da, ii platim”. Am ajuns pina la ministrul de Finante. „Atunci, va reducem bugetul” „Reduceti bugetul. Salariile garderobierilor trebuie sa fie incluse in buget si eu nu pot sa va dau inapoi niste bani care deja v-au fost platiti din taxe si impozite. Ar fi un furt.” ”Deci nu-mi dati”, imi zice. „Nu eu iti dau. Nu-s banii mei. Eu iti dau banii altora. Daca dumneata vrei sa fii ajutat de mine, iti dau eu, in particular, daca imi ceri. Dar eu nu pot sa-ti dau banii altora”.
    Ati stiut intotdeauna sa intimidati oamenii?
    Da! Cred ca am stiut mereu sa-i dezarmez! Dar dragostea fata de mine n-a crescut prin aceste actiuni. Eu n-am fost un om iubit. Si nici in institutie n-am fost. Acum, am auzit si fraza asta: „dragostea domina in interiorul Operei de cind Holender s-a dus”. Acesta e un om foarte dragut cu toata lumea, vorbeste incet, are timp de toti, ii asculta. Eu spuneam: „mai repede! Nu-mi spune acelasi lucru de trei ori. Am inteles!” sau „degeaba imi spui acum, pentru a saptea oara despre asta. N-am facut-o pina acum fiindca nu consider ca trebuie facut si daca mai repeti o data, tot n-am s-o fac”.
    Asta a ramas, ca Holender tipa la oameni
    In momentul in care ati lucrat cu Andrei serban, ati fost intrebat cine-i si-ati raspuns: „O sa vedeti”. Cind ati propus punerea in scena a unei opere de Enescu, pe care echipa n-o cunostea, le-ati retezat-o cu „o veti invata acum, ca merita”. Ati pretins mereu increderea, refuzind explicatiile. Functia v-a adus stilul acesta?
    Nu stiu, am devenit repede asa. Am introdus – ceea ce nu mai fusese facut pina la mine – discutii cu publicul, de doua ori pe an. De fiecare data, intilnirile acestea le-am inceput cu fraza: „Eu nu am nimic sa va spun, fiindca ce-am avut de spus se vede din repertoriu si din spectacole. Ne-am adunat aici ca sa-mi spuneti relele”. Fiindca omul, din rele invata. Esecurile si infringerile mele artistice au fost foarte amplu si cu mare bucurie reflectate, analizate si evidentiate. Spectacolul cu Macbeth a fost un esec – nu din perspectiva muzicienilor, pentru ca ei au fost la inaltime. Din punctul acesta de vedere, intotdeauna mi-au fost respectate deciziile. Uneori, chiar prea mult, in ceea ce priveste selectarea interpretilor. Pina si distributii proaste pe care le-am facut, au fost admirate. Cind eram impresar, imi amintesc ca-n momentul in care un director a fost aspru criticat pentru ca a ales un anumit muzician, el s-a aparat cu: „Dar de la Holender vine!” insa regiile sint, acum, ceea ce decide succesul sau insuccesul unui spectacol. Ma refer la ceea ce se numeste acum, cu ironie fie spus, „regie moderna”, acest „altfel” care se tot flutura pe scena.
    V-ati exprimat foarte vocal cind un regizor a vrut sa introduca in spectacol un act de sodomie cu un porc.
    Da, era un regizor celebru pe care nu-l refuza si nu-l cenzura nimeni. Dar eu m-am simtit mereu responsabil. E o vorba, ca directorul artistic „sta in spatele” regizorului si vegheaza. Eu n-am stat in spate, ci alaturi de el. Am stat in fata lui. Niciodata n-am spus: „Andrei Serban a facut regia, iar nu eu. Spuneti-i lui, nu mie!” Nu! Eu l-am angajat pe Andrei Serban, deci eu sint responsabil si de ceea ce-a facut el.
    Ati aparat mereu oamenii pe care i-ati ales?
    M-am luptat cu ei! Uneori, aproape la cutite! Am avut un infarct din cauza lui Andrei Serban. A spus-o si cind a primit distinctia de Doctor Honoris Causa, ca si-l aminteste pe Holender urlind. Dar Holender urla foarte rar. Da, de patru, cinci ori Holender si-a pierdut stapinirea de sine si a tipat. Asta a ramas: Holender tipa la oameni.
    _______________________________________________________________

    Sa te lasi sa ajungi pina la infometare, te obliga sa intri in sinea ta

    _______________________________________________________________

    Spuneati ca v-ati simtit mindru si curios in momentul in care s-a difuzat la radio anuntul incheierii mandatului dumneavoastra. De ce?
    Mindru si orgolios m-am simtit fiindca la 18.35 am anuntat acest lucru unei singure agentii de presa si dimineata, la ora noua, in stirile de trei minute de la radio, a si fost difuzat anuntul meu. Da, am fost foarte plin de mine!
    Adica nu va asteptati sa stirniti o reactie imediata?
    Nu.
    Sperati ca va trage cineva de dumneavoastra sa mai ramineti?
    Probabil ca un anunt de acest gen sau o renuntare la un astfel de post, atit de important in aceasta tara, nu s-a mai intimplat niciodata. Ceea ce a uimit a fost faptul ca n-am spus-o doamnei ministru, ci am anuntat-o direct, de capul meu, in presa, adica am vorbit direct, tuturor. A fost decizia mea si mi-am asumat-o fara sa trec prin etapele intermediare, formale, conform carora, mai intii afla cei aflati deasupra intr-o ierarhie, acestia isi dau acordul si abia apoi decizia are dreptul sa fie urmata si facuta publica. Eu am actionat direct. M-am hotarit si foate repede, in ziua aceea rece din Stockholm, cind imi era frig si imi era foame. stiti ca atunci cind iti este foame, mintea merge mai repede. Era vinerea lunga. Referitor la chestiuni evreiesti, ziua de iom-kipur am respectat-o intotdeauna – n-am mincat 24 de ore, uneori, chiar 26. In aceste zile mi-au venit idei extraordinare. Lucrul asta, sa te lasi sa ajungi pina la infometare, macar pentru o zi, nu este rau deloc. Nu ca sa suferi, ci fiindca asta te obliga sa intri in sinea ta. Mi-am dat seama atunci ca vor aparea cu siguranta voci care vor spune: „asta o sa ramina aici pina o sa se senilizeze”.
    Va este frica sa nu deveniti senil?
    Da. Si ma monitorizez incontinuu. Sint, uneori, anumite cuvinte care pur si simplu nu-mi vin. Paul Celan e un nume pe care-l stiu foarte bine si care nu-mi vine in minte cind imi trebuie. Si sint multi Paul Celan deja, care imi tot scapa, chiar daca-i stiu. Inregistrez acest lucru. Obosesc mental mai repede. Poate din pricina acestui stil de viata, de-a trai in doua limbi.
    Am avut mereu instinctul de-a citi oamenii
    V-ati gindit ca sinteti obsedat de performanta?
    Probabil ca da. Adica nu probabil, ci sigur, da. Si acum, la Iasi, a fost ziua aceasta, in care am avut conferinta. In timpul zilei, m-am intilnit cu Prelipcean, directorul Filarmonicii, care joaca tenis bine. M-a invitat la o partida si-am acceptat. Am jucat de doua ori. Am zis, „pai, eu, la una fac fata. Dar la doua…” Pina la urma, am luptat. Si-am cistigat. Si n-a fost usor. In timpul jocului m-am surprins gindindu-ma: „uite, joc pina la patru, dupa aceea trebuie sa ma spal si n-am nici macar cinci minute sa ma culc, sa ma odihnesc, pina la conferinta”. Dar am facut-o! Deci pot s-o fac. Sotia mea mi-a spus: „dar de ce te duci acum, sa te omori, cind stii ca diseara trebuie sa fii intreg?”
    De ce ati facut-o?
    Nu stiu. Poate voiam sa-mi arat ca inca o pot face. Nu stiu de ce. Mereu actionez instinctiv. Refuz instinctiv. Accept instinctiv. Iar bucuriile mele imi sint date tocmai de faptul ca ulterior, vad ca instinctele mele sint corecte, ca functioneaza, ca nu ma insel. De cind eram impresar, am avut instinctul de-a citi oamenii. Fara sa stiu nimic despre ei, am simtit cind cineva era plin, cind cineva promitea. Asta este cu siguranta, o calitate a mea, sa vad oamenii, chiar fara sa-i cunosc.
    Toti artistii au cintat gratis pentru unul care nu le mai putea oferi nimic
    Ati avut putini prieteni, dar puternici. Cind ati fost dat afara de la scoala Sportiva, ca antrenor de tenis, din pricina dosarului dumneavoastra, generalul unitatii militare pe care o antrenati v-a pastrat totusi pe post pina ati plecat din tara. Ati stiut sa va apropiati de oameni puternici?
    Cred ca si asta e o trasatura personala, a mea. Si dupa ce-am plecat din Romania m-am apropiat de oamenii puternici. De exemplu, am o apreciere personala, prin convorbirile pe care le-am purtat, pentru Ion Iliescu. Am vrut sa vorbesc cu el, despre ce-a fost in ’89. Mi-a spus ca el crede ca a salvat tara de la un razboi civil, ca uciderea lui Ceusescu, asa, in graba si fara un proces adecvat, a fost necesara fiindca, dupa parerea lui, altfel ar fi murit multi altii. L-am inteles. Am ramas fidel fata de acest om, cu un mare semn de intrebare – Mineriada. Mi-a spus ca n-a avut curajul sa cheme fortele de ordine, militia si ca i-a venit ideea sa lase poporul sa faca ordine. Ei, poporul a facut ordine, dar pecetea asta i-a ramas. Pentru mine, istoria Romaniei este foarte palpitanta. Ma simt enorm atras de lucrurile care s-au petrecut aici. Sotia mea imi spune: „esti asa de unilateral in ce citesti!” Acum sint fascinat de Boia. Asa de mult imi doresc sa-l fi putut cunoaste pe omul asta, care mi-a stirnit un mare respect si admiratie. E atit de interesant cum s-a nascut legionarismul, care, in matricea sa initiala avea intentii pure. Sint fascinat de soarta utopiilor, a ceea ce se naste pur si exact aceasta puritate distruge oamenii cind se incearca integrarea ei in realitate. Romanii sint atit de inteligenti! Si asta e un fapt! Sotia mea, care este din Elvetia, pina si ea a inteles ca romanii sint speciali prin spiritul lor inovator, prin creativitatea lor! Desigur, sint calitati din care nu facem nimic – ne transformam creativitatea in capacitatea de-a improviza. Sint acum fascinat de personalitatea lui Carol al II-lea, care a fost asa de diferit de Mihaita al nostru. Am primit la un moment dat o distinctie regala si-am avut ocazia sa vorbesc cu regele Mihai. M-a deprimat! Dar asa m-a deprimat!- prin tot ce nu a spus. E o comoara a istoriei – i-a cunoscut pe Roosewelt, pe Stalin, pe Churchill. Te astepti la altceva de la el!
    Ati fost vreodata gelos pe artisti?
    Da! Cind eram impresar. Am fost gelos pe artistii care nu m-au ales si s-au dus la altii. Am luptat impotriva altor impresari, cu indaratnicie si ura! Insa artistii m-au iubit si ma iubesc. Asta am constatat-o in seara aceea de 26 iunie cind s-a facut gala de adio. Si toti artistii de acolo au venit si-au cintat gratis pentru unul care nu le mai putea oferi nimic, pentru unul care s-a dus intr-un pensionar.
    Atit de tirziu v-ati dat seama ca exista si oameni care va iubesc?
    Ei, bine, atunci am primit convingerea definitiva si totala. Dar si saptamina trecuta, in Germania, aceasta cintareata care este un fel de Callas din zilele noastre, a primit un premiu important ultra-mediatizat. Ei, si pe cine au chemat sa vorbeasca acolo? Pe mine! si-am facut-o cu mare bucurie ca m-au ales pe mine.
    Vorbiti de parca v-ati demonstra dumneavoastra insiva ca exista si oameni care va apreciaza. Spuneti ca „v-au tinut”, „v-au suportat mai mult decit pe oricine altcineva”, „v-au ales”. Ce credeti despre dumneavoastra de aveti atita nevoie sa va confirmati ca nu sinteti un om urit de ceialti?
    Bine, asta e observatia dumneavoastra si daca eu simt ca-i asa, atunci e-asa. De ce e asa? Asta nu pot sa spun. Probabil ca vine din lipsa de-a fi iubit.
    _______________________________________________________________
    Cind un elev al scolii Germane m-a batut in fata casei, s-a nascut in mine o „disonanta”

    _______________________________________________________________

    Dupa ce ati fost dat afara din facultate, ati devenit antrenor de ?tenis in pantalonii de frac ai tatalui dumneavoastra. Pareti sa va fi bucurat de viata pe care-ati avut-o. ?
    Am scris doua carti despre viata mea. Prima, probabil ca cea mai importanta, „De la Timisoara, la Viena”, reeditata de Cuvintul, e conceputa acum 12 ani. Am scris-o fiindca la un moment dat, am simtit nevoia sa pun in ordine intimplarile prin care am trecut, pentru mine. Iar a doua carte, „Spuse, traite, dorite”, e foarte diferita de prima, pentru ca pe aceasta din urma am scris-o dupa ce m-am retras din functie si m-am simtit mai liber. Asta si fiindca pe prima am scris-o fiind inca in functie. Iar aceasta, a doua carte, cind Iasul mi-a sugerat s-o scriu si am facut-o in jumatate de an, e conceputa dupa ce m-am retras. In fine, in prima carte am povestit aceasta tinerete a mea, care n-a fost chiar atit de fericita si luminoasa cum ziceati ca va pare.
    Dar spuneati, totusi, ca va placea ce traiati – tenisul, orele particulare de muzica. in timpul facultatii v-ati imbolnavit de meningita si tot invatati pentru examene. De ce nu va prezentati intimplarile vietii ca pe niste drame?
    Atunci cind m-am imbolnavit de meningita am dramatizat faptul ca invatam si…
    Tatal dumneavoastra nu v-a spus ca urma sa fiti exmatriculat si invatati degeaba.
    Asa e. Si-am mai dramatizat intimplarea de la opt ani.
    Cind un elev de la scoala Germana v-a batut mar cu-o bita, chiar in fata casei, fiindca stia ca sinteti evreu?
    Ei bine, acea bataie a produs o rana. In carte, am scris ca a nascut o „disonanta”. Bine, poate ca „disonanta” e un cuvint prea blajin. 
    „Blajin” vorbiti despre tot ce-a fost negativ. V-ati ferit de suferinta?
    Nu.
    Ati vrut sa credeti in potentialul formativ al „incercarilor”?
    Da.
    V-a infuriat faptul ca dupa ce-ati fost batut, tatal dumneavoastra nu i-a cerut socoteala batausului, ca nu a spus „nu”?
    N-am inteles. Dar nu te superi in mod constient, la opt, noua ani, pentru ce a facut sau n-a facut un parinte.
    In tinerete ati apreciat oamenii care au stiut sa spuna „nu”. Va amintiti foarte bine discursul colegului Daraban, din ’56, cind studentii timisoreni au criticat socialismul. Apoi vi-l amintiti foarte bine si pe profesorul Argheriade, de la Institutul de Matematica si Fizica, care, dupa ce primise ordin sa va pice, fiindca nu mai „aveati voie” sa studiati, a refuzat sa se supuna sarcinilor de partid.
    Am un respect deosebit pentru oamenii cu o verticalitate din a carei pricina au avut dezavantaje in viata. Ii pretuiesc pe cei care sint constienti ca demnitatea lor ii expune pericolului si totusi nu renunta la principiile lor. Dar, pe de alta parte, nu sint de acord ca oamenii s-ar fi nascut ca sa fie disidenti sau eroi. Eu sint convins ca oamenii s-au nascut ca sa supravietuiasca.

  • Andrei Șerban: Numai dacă mă las a fi vulnerabil, expus, lipsit de apărare, ceva se poate naște!

    In preajma lui, iti vine sa taci. Nu rosteste, ci emana cuvintele, le asaza in constelatii si le da o consistenta concreta, de parca le-ai putea atinge cu mina. De fapt, simti ca intelegi totul, de parca ti-ai reaminti, dar ti se inclesteaza buzele, ca atunci cind nu mai e nimic de adaugat, fiindca alte cuvinte ar fi de prisos. Aproape ca iti doresti ca omul care a ajuns in ’69 in New York, la Centrul de Teatru Experimental La MaMa (La MaMa Experimental Theatre Center) si care – a studiat in ’70 cu Peter Brook, la Paris, iar mai inainte de asta, l-a intilnit pe Grotowski, sa nu fie asa cum ti se arata. Daca ai gasi in el o strimbatura, i te-ai impotrivi si te-ai dezlega, i-ai vorbi, l-ai infrunta. In ’99, Asociatia Criticilor de Teatru din Boston i-a oferit premiul Elliot Norton pentru Excelenta (Elliot Norton Award for Sustained Excellence). In acelasi an, Societatea Regizorilor si Coregrafilor din Statele Unite i-au oferit premiul George Abbot, pentru impactul cu care-a pecetluit arta dramatica a secolului XX. Tot atunci, Academia Romana, impreuna cu Fundatia Romana pentru Arte si Stiinte i-au oferit Premiul pentru Excelenta in Cultura Romana.  A montat piese de teatru si opera in 39 de tari, este profesor la Universitatea Columbia si invitat sa inzdraveneasca suflul artistic al studentilor de la universitati precum Harvard, New York School of Drama sau Conservatorul din Paris. „Amindoua sint adevarate: si faptul ca sint special si faptul ca sint un nimeni”, iti spune Andrei Serban si intri pe nesimtite in pielea idiotului Miskin, iar lumea iti pare absurd de frumoasa, ca aceea pe care-ai trait-o cu siguranta cindva, dar nu mai stii exact cind. De asta iti vine sa taci.

    556364_464665830212981_873414085_n

    In copilarie dirijati „indracit” in fata oglinzii, pe muzica lui Toscaneli. Cum ati ajuns sa va umpleti de temeri, si frici, si nesigurante?
    Circumstantele care ne fac, din pacate, pe toti, sa pierdem foarte devreme, in adolescenta, ceea ce ni s-a dat natural, in copilarie. Si in cazul meu a fost o conjunctura de elemente iscate din viata familiei mele si din viata din afara, fiindca traiam, fireste, intr-o societate opresiva. Am devenit, insa, asa, mai ales pe masura ce m-am trezit la viata din jur. Din cauza intrebarilor care apareau cu imensa brutalitate in mine! Din cauza intrebarilor…
    Precum „cine sinteti” si „ce cautati, de fapt, in viata asta”?
    …Da. Poate suna teoretic, dar nu e citusi de putin asa.
    _______________________________________________________________

    Foarte tirziu am invatat sa stau in fata intrebarii

    _______________________________________________________________

    Si-ati gasit un raspuns?
    Nu, nu! Orice raspuns pe care incercam sa mi-l dau nu era altceva decit o incercare de-a ma proteja. Mi-am dat seama ca toate raspunsurile pe care le gasim nu sint altceva decit stratageme de aparare. Nu ajungem niciodata la vreun adevar gasind un raspuns. Dimpotriva! Toate raspunsurile noastre nu sint altceva decit o coaja, un invelis care ne acopera ca o crusta, creindu-ne iluzia c-am fi mai putin vulnerabili. Incercam sa ne protejam  si ne acoperim ca intr-o armura cu raspunsuri. De fapt, raspunsurile nu sint decit un paleativ! Doar atit! De asta nici nu rezista. Fiindca orice raspuns naste o noua intrebare. Mi-am dat seama tirziu in viata ca cel mai valoros lucru posibil e sa am puterea de-a sta in fata intrebarii.
    Asta nu va trezeste panica?
    Mult timp, da, intrebarile m-au dus spre anxietate si panica. Dar pina la urma am inteles ca daca poti sta fata in fata cu intrebarea si sa ai rabdare, ceva ti se deschide. Mie imi este foarte greu sa am rabdare fiindca sint extrem de agitat si de nelinistit din fire. Vreau raspunsuri rapide. Vreau sa se intimple totul acum! Si cind sint cu actorii fac asa. Ei imi spun: „lasa sa se adinceasca personajul in mine, sa se decanteze.” Iar eu zic: ”Nu! Vreau sa-mi dai tot ce ai in clipa asta! Nu vreau sa astept pina miine! Acum trebuie sa-mi dai!” Si-atunci actorul se forteaza sa scoata ceva din el, cind inca nu este pregatit. In teatru, exact prin asta sint de folos! Nerabdarea mea il ajuta pe actor, il mobilizeaza. Nerabdarea mea fata de mine insumi, insa, in viata, functioneaza diferit. Foarte tirziu si foarte greu am invatat asta: sa am rabdare sa stau in fata intrebarii! Sa nu ma misc din fata ei si sa nu trisez.
    Cum trisati?
    Din pacate, de obicei trisez gasind raspunsuri foarte istete, care sa ma pacaleasca pe mine insumi. Imi zic: „a, da! Lasa ca ies cu bine din asta. Stiu cum trebuie facut!” Iar in felul asta, ma strecor pe linga mine insumi, lasind intrebarea nerezolvata. De asta zic ca cea mai valoroasa experienta pentru mine e aceea in care stai fata in fata cu intrebarea. Daca rezisti – asta e cel mai important, sa rezisti sa stai in fata intrebarii fara sa fugi, fara sa i te sustragi, sa ramii asa, neavind un raspuns si sa suferi cu toata fiinta fiindca te gasesti expus, neascuns dupa nici un raspuns-, atunci intelegi zidul. Asta e! Te gasesti in fata intrebarii ca in fata unui zid prin care nu poti trece. Daca stai si daca stai si daca stai, ceva se va deschide! Ceva se va intimpla!
    Vi s-a intimplat „ceva”?
    Da! Am inteles ca raspunsul ori solutia nu le gasesc eu, nu eu le dau, ci vin din alta parte!
    _______________________________________________________________

    Asta e adevarul! Ultim! Ca nu stim nimic!

    _______________________________________________________________

    V-ati permis vreodata sa incepeti ceva nepregatit fiind, sperind ca veti intra in rezonanta cu lumea si lumea va va iesi in intimpinare?
    Tot ce-am realizat mai valoros in viata a fost pentru ca m-am deschis ca ceva sa intre.
    Ce inseamna ca v-ati deschis?
    Deschiderea aceasta e un fel de-a te goli. Asta le spun si studentilor cu care lucrez. De fapt, asta e tema workshop-urilor pe care le tin, cum a fost cel de la Ipotesti ori de la Mogosoaia. Sa te deschizi inseamna sa uiti tot ceea ce ai invatat, sa te dezveti de ceea ce crezi ca stii, pentru ca de fapt, nu stim nimic. In jurul noastru e un imens nor al necunoscutului! Asta e adevarul! Ultim! Ca nu stim nimic! A fi deschis e o stare aflata in contrast cu a fi inchis prin raspunsuri, cu a fi plin de ceea ce stii.
    Asta-i treaba raspunsurilor: sa dea greutate, sa formeze o crusta solida peste nisipurile miscatoare.
    Atunci cind cred ca stiu, sint intr-adevar plin de iluzia ca stiu si nu am nici un loc in mine, unde sa intre altceva. Fiindca sint deja plin de ceea ce stiu! Trebuie sa ma dezvat de ceea ce stiu, sa ma deschid in fata necunoscutului, ca sa primesc surpriza, adica acel „altceva” pe care nu il stiam si care nu ar fi putut avea loc in mine, daca nu m-as fi golit. Numai daca ma las a fi vulnerabil, numai daca ma las expus, lipsit de apararea unui raspuns, ceva se poate intimpla! Altfel, ramin greu si imobil. De asta spun ca cel mai important lucru din viata mea a fost sa inteleg ca numai in fata intrebarii ceva mi se poate intimpla. Daca stii deja un raspuns, atunci esti plin de tine si nimic nu mai incape in fiinta ta, nimic nu te mai poate patrunde si intepenesti.
    _______________________________________________________________

    De fapt, sintem niste furnici

    _______________________________________________________________
    Cit ati trait stiind raspunsuri?
    Pai, cam toata viata! Bine, mai mult sau mai putin, fiindca am mai avut diferite crize.
    Era dezordine in dumneavoastra inainte sa intrati in minasitrea aceea zen?
    Era dezordine in mine si inainte, si-a fost dezordine si dupa. Fiindca minastirea n-a rezolvat nimic – mi-a dat doar un gust ca altceva e posibil, ca se poate trai si altfel decit mecanic, automat, cu sabloane, cu clisee, adica asa cum traim noi, in mod normal, viata!

    andrei_serban_si_beatrice_rancea

    Cu siguranta stiati asta deja.
    O stiam, desigur, dar numai in teorie. Nu o stiam in trup! In trup am simtit-o prin meditatia zen, cind ramii in stare de liniste cu tine insuti ore si ore in sir, daca poti. Dar aceasta meditatie este numai o pregatire. O pregatire pentru ca ceva sa se intimple. Ceea ce se intimpla, insa, vine din afara. Adica, nu eu sint cel care face caTronienele sau Indiile galante sa fie un succes – daca sint un succes. Sint convins de treaba asta, ca nu eu fac lucrurile sa se intimple! Ceea ce fac eu, e sa ma deschid unei alte energii! Asta e tot! Ma pregatesc sa las aceasta energie sa circule prin mine!
    Nu va e teama ca v-ati pierde identitatea lasindu-va sa fiti jucaria unor energii universale?
    Focalizarea asupra identitatii poate sa alunece foarte usor inspre egoism si adularea sinelui, ceea ce este opusul starii in care ar trebui sa fiintam.
    Ceea ce este specific mai cu seama creatorilor.
    E specific, intr-adevar, fiindca noi credem ca sintem niste zei. Niste zmei! Cind, de fapt, sintem niste furnici!
     …
    Da! Asa este, crede-ma, nu sintem altceva decit niste furnici! Cu totii! Dar ce ar trebui sa fim, ei, bine, ar trebui sa fim niste furnici constiente ca trebuie sa serveasca o cauza mai inalta decit cea a propriului lor ego! Noi sintem aici  – nu ca sa ne servim propria noastra nevoie de putere, satisfactie si vanitate -, ci ca sa servim „altceva”!
    Ce inseamna „altceva”?
    Sintem aici ca sa servim viata, ca sa servim planeta, ca sa servim Creatorul care ne-a dat cadoul de-a fi aici, ca sa-l servim pe Celalalt, iar nu pe noi insine. In Biblie se spune asta: „Nu sint aici ca sa ma servesc pe mine, ci pe celalalt”. Iar Celalalt poate fi fratele meu, copilul meu, prietenul meu, dar in primul rind, Celalalt este Omul, adica semenul meu. Acestea sint adevaruri biblice foarte simple pe care nu le practicam deloc, in ciuda faptului ca ne numim crestini!
    _______________________________________________________________

    Totul in jur imi arata ca traiesc cu picioarele in sus si cu capul in jos.
    _______________________________________________________________
    Sapte ani ati trait, cum s-ar spune, burgez, casatorit cu o contesa, imbratisat de public si de critici. Ce va tot aduce inapoi in criza, de parca binele nu va prieste, nu va adoarme, nu va linisteste?
    Am avut norocul sa nu cred niciodata in succes. Asta e un noroc, fiindca unii il au, iar altii, nu! Un vechi prieten intelept din New York, mi-a spus: „e bine sa ai tot succesul din lume, bucura-te de fiecare secunda de succes si nu crede nici o secunda in el”. Bucura-te, dar nu crede! Exact asta e! In momentul in care traiesti cu asta, intelegi ca ceea ce se numeste succes ori consideratie sociala nu reprezinta altceva decit niste conventii. Iar conventiile sint numai niste aparente, n-au o realitate substantiala. Nu cream ca sa avem succes! Cream ca sa ne ajutam pe noi si pe altii sa traim o viata mai buna, sa traim mai inteligent si mai sensibil.
    Fiindca spuneati ca in manastirea zen ati deprins ideea…
    Gustul! Gustul pentru meditatie, gustul pentru linistire!
    De ce-ati cautat linistirea si nu experientele dionisiece?
    Pentru a ajunge acolo, trebuie mai intii sa fii linistit. Daca n-ai liniste, nici o energie de o forta si de o virulenta precum cea dionisiaca nu poate intra in tine, fiindca nu o poti primi. Numai cind te afli in liniste interioara, o forta atit de puternica te poate patrunde, fiindca altfel o respingi, o disipezi, o pierzi.
    Iar dumneavoastra sinteti taman un nelinistit.
    Da, sint nelinistit tot timpul, din pacate! Traiesc intr-o agitatie continua! Mereu port in mine demonii mei, cu care ma lupt.
    Cum arata demonii acestia?
    Sint demonii tuturor vocilor interioare care sint pline de negativitate, pline de frustrare!
    Frustrare? Fata de tatal dumneavoastra, ati devenit ceea ce-ati vrut, ceea ce simteati ca sinteti.
    Dar mai ales vocile frustrarii te pot acapara, fiindca viata e facuta din frustrare! In fiecare secunda, viata mea e tulburata. Nimic din afara nu-mi da asigurarea ca traiesc bine, ca am o viata buna, normala! Totul in jurul meu imi arata ca traiesc cu picioarele in sus si cu capul in jos. Noi traim invers decit ar fi trebuit. Toata aceasta comotie a tulburarii in care ne aflam – in America, ori in Romania, tot aia e – ma prinde si pe mine, facindu-ma nemultumit de mine, ca nu duc viata pe care ar fi normal s-o duc, in afara mecanizarii, in afara stereotipurilor. Noi nu avem nici un loc, pe Pamint, unde sa putem fi, cu adevarat. „Lumea si-a iesit din matca!”, asa cum spune Hamlet! Asta e! Cum fac ca inauntrul meu sa nu fiu total acaparat de ce mi se intimpla in afara? Ei bine, trebuie sa port o lupta foarte acerba cu mine insumi!
    V-ati format citindu-l pe Artaud. Lupta aceasta e experienta cruzimii-cu-propria-persoana?
    Exact! Asta e cruzimea cu propria persoana, sa te impotrivesti tie insuti, sa nu te lasi sa aluneci, in ciuda disconfortului, in ciuda suferintei. Sa nu te duci cu valul, ci sa mergi impotriva lui, chiar daca suferi. Sa nu te lasi prins de mecanismul asta ingrozitor al unei colectivitati care e dusa ca o turma, ci sa te impotrivesti, in ciuda absurdului, in ciuda suferintei si chiar in ciuda propriei tale neputinte.
    _______________________________________________________________

    Sintem in furtuna pina in ultimul moment!
    _______________________________________________________________
    In biografie scrieti ca primele cuvinte au fost „mama, tata, avion”, ca un fel de prefigurare a „transplantarii” dumneavoastra in America. Aveati un an cind ati stat intr-un adapost antiaerian si scrieti ca intuitia subsolului, a intunericului e posibil sa vi se fi format atunci. In joaca dumneavoastra preferata, cu papusi pe care le atirnati de sfori, ca sa le puteti manevra, ati vazut mai tirziu o profetire a experientei din minastirea zen, cind ati aflat despre curentii energetici care traverseaza oamenii. Pareti ca incercati sa va asezati viata intr-o ordine, intr-o logica. Ati trait cu teama ca n-aveti nici un sens?
    …Dar traiesc si acum cu aceeasi panica. Am avut-o mereu si nu m-am vindecat de ea. Nu cred ca ajungi la finalul vietii cu asigurarea ca ai avut un sens pe lumea asta. Nimeni nu te asigura ca vei muri de-abia dupa ce vei fi dat un sens vietii tale. Pentru mine, cred ca intrebarea asta imi va ramine pina la final: cine sint eu?, care e sensul acestei scurte treceri? Daca, Doamne fereste!, mi-as zice intr-o zi: „ah! Acum stiu care e sensul vietii mele”, atunci as putea sa adorm. Atunci m-as culca si n-as mai avea de ce sa ma trezesc.
    Daca insomnia inseamna viata…
    Dar sa stii ca… Uite! Care e ultima piesa a lui Shakespeare? „Furtuna”. Se spune ca Shakespeare este Prospero. Iar Prospero, ajuns pe insula aceasta magica, ajuns la intelepciune, ajuns la intelegere, e magul care detine toate secretele. Ce face el in final? Isi rupe bagheta! Se spune ca este piesa in care Shakespeare si-a gasit pacea cu sine insusi. Dar cum se numeste aceasta ultima piesa? „Furtuna”. Deci, ce vrea sa spuna asta? Sintem in furtuna pina in ultimul moment! Nu stim nimic!
    _______________________________________________________________

    Zilnic ma simt mizerabil cu viata mea
    _______________________________________________________________
    Spuneati mai devreme ca fara liniste nu poti primi nici o forta, iar dumneavoastra, fiind un nelinistit, e limpede ca nu traiti asa cum ati dori s-o faceti…
    Asa e! Tot timpul ar trebui sa traim deschisi catre mister, purtind aceasta constiinta. Din pacate, cea mai mare parte a zilei o traiesc scufiundat in negativitate.
    Pai de unde se aduna atita urit in jurul dumneavoastra?
    Din viata, cum de unde?! Tu unde traiesti, in Iasul tau? Pe-o insula a fericirii?!
    In lumea din mintea mea, ca orice om.
    Cind treci strada si unul te improasca cu noroi, iar altul se comporta cu tine ca un animal, nici atunci nu-ti dai seama ca traiesti in plina negativitate, ca viata noastra e scufundata in ura si-n frustrare?
    E mereu loc de-o alchimie in care in loc sa urli, poti sa rizi.
    Pai da, dar pentru asta trebuie sa lucrezi mult cu tine! Trebuie sa faci un mare efort! Nu vine asa, plesnind din degete, odata cu  „acum hotarasc sa nu ma mai atinga” si gata, nu te mai atinge! Ies pe strada si vine unul care ma imbrinceste si-i dau si eu un ghiont inapoi. Negativitatea asta se transmite instantaneu si ne maninca energiile cele mai bune. In loc sa o vedem si sa incercam sa ne eliberam de ea, noi continuam sa traim in mijlocul ei! Poti sa spui: „sa traim pe alt plan”. Dar nu putem trai pe alt plan! Traim unde sintem, adica in mizerie spirituala totala, in criza spirituala continua! Dar trebuie sa avem, in acelasi timp, foamea si dorinta si vointa sa depasim stadiul nostru mizerabil in care ne petrecem viata!
    Cind v-ati simtit cel mai mizerabil in viata dumneavoastra?
    Tot timpul! Zilnic ma simt mizerabil cu viata mea. Vad mereu cum ne purtam unii cu altii ca niste animale, iar nu ca niste fiinte umane.
    Si ce inseamna „fiinta umana”?
    Inseamna sa putem trai acea alta realitate de care nu ne dam seama c-o purtam in noi! Traim pe orizontala si nu intelegem ca adevarata realitate este pe verticala!
    _______________________________________________________________

    Cred ca pentru asta sintem creati, sa fim impreuna!
    _______________________________________________________________
    Ati experimentat aceasta realitate si altfel decit prin teatru?
    Da. In anumite situatii, pe fragmente, cu un anumit grup de oameni care sint si ei interesati sa inteleaga ce inseamna aspiratia spre verticala, mi s-a intimplat si mie sa traiesc vertical. Dar pentru asta, iti trebuie anumite conditii si mai ales, un grup de oameni care sa-ti impartaseasca interesul pentru acest fel de-a simti. Deci nu poti fi singur!
    De ce nu?
    Pai nimic nu poti face de unul singur! De asta lucrez in Teatru. De unul singur nu pot sa-l inteleg pe Shakespeare. E mult prea mare, e mult peste nivelul meu! Am nevoie de tine, de 20 altii, sa ne punem toti capetele impreuna, sa intelegem ce-a scris omul acela, acolo! Si tot impreuna, in aceasta energie colectiva, in aceasta comunitate survine intimplarea. E aici ideea sfinta de comunitate, nu cea comunista, ci aceea biblica. Eu cred ca pentru asta sintem creati, sa fim impreuna! Avem nevoie unul de altul pentru ca energia sa circule! De unul singur nu pot sa fac nimic! Pina si meditatia poate fi individuala sau colectiva. Cind meditezi impreuna cu altii, o faci mult mai bine decit stind la tine acasa! Mult mai bine! Fiindca de la unul la altul se transmite ceva! Eu cred ca Cel de Sus ne-a creat ca sa fim impreuna. Asta-i intuitia mea. Sigur, am si eu nevoie de singuratate ca sa lucrez, ca sa reflectez, dar, in general, cred ca sint creat ca sa fiu in relatie. Eu ma retrag nu ca sa evit oamenii, ci ca sa gasesc in mine, motive pentru a reveni impreuna cu altii intr-un mod in care pot fi mai sensibil si mai atent. Mai atent la altii, iar nu doar la ideile mele. Ma retrag ca sa pot reveni si regasi o civilizatie pierduta. Daca te uiti la televizor, la o masa rotunda, o sa vezi ca toti urla ca niste hiene si nimeni nu asculta! Toti vorbesc numai ca sa se auda pe ei insisi, iar privindu-i, intelegi ce ingrozitori sintem! Noi toti, in viata noastra cotidiana! Fiindca ce-i la televizor e expresia modului in care ne traim viata. In asemenea momente, ma retrag, dispar ca sa gasesc linistea, ca sa pot reveni putin mai sensibil si putin mai atent decit sint eu, in mod obisnuit, fata de semenul meu.
    _______________________________________________________________

    Traim ca niste porci care vor sa manince!

    _______________________________________________________________

    Cum ati ajuns la concluzia ca nu sintem aici ca sa fim fericiti?
    Poate ca e prea radical exprimat, fiindca nu vreau sa par un masochist. Dar daca traim doar ca sa cautam fericirea personala, o apucam pe un drum fara iesire. Sintem aici ca sa gasim fericirea – a mea si a altora. Fericirea suprema e de a servi acel „altceva”!
    Ca-n tinerete fara batrinete si viata fara de moarte?
    Da! E cel mai frumos basm pe care l-am citit vreodata, pentru ca e o deschidere si-o invitatie chiar din titlu! E invitatia de-a trai pina la adinci batrineti raminind tinar, adica pastrindu-ti spiritul viu. Spun cu tristete si cu teama fiindca mi se poate intimpla si mie, ca foarte multi dintre cei care imbatrinesc mor cind sint inca in viata, fiindca au lasat sa se scurga tineretea din ei.
    Si-o consuma incercind sa construiasca ceva. Oamenii tineri, spre deosebire de cei in virsta, nu au constiinta ca trebuie sa construiasca – o cariera, o familie ori altceva, ci vor doar sa traiasca intens.
    Eu cred ca la sfirsitul vietii, ar trebui sa ajungi sa spui: „am contribuit! Mi-am adus mica mea contributie, ca sa particip la ceva care este mai mare decit mine!” Prin asta am ajuns si eu sa traiesc pe un platou mai inalt – prin contributia de-a sluji altceva decit micul meu ego, altceva decit mica mea vanitate. Nu ca sa-mi cumpar o vila, nu ca sa fiu faimos, ca sa am bani, ca sa fiu admirat de altii, mi-am trait viata! Toate aceste lucruri sint absolut inutile! Nu pentru asta sintem aici! Daca le putem avea, foarte bine! Dar daca doar pentru asta traim, atunci traim ca niste porci! Nu ca niste oameni! Porci care vor sa manince, atita tot!
    _______________________________________________________________

    Nu vin de-aici! Apartin unei alte lumi!

    _______________________________________________________________

    Ati vrut vreodata sa lasati totul balta, s-o luati, cum se spune, de la zero?
    Da, numai ca n-am avut niciodata puterea. Sint mult prea slab ca sa pot face asta. M-am speriat mereu si-am revenit la ceea ce stiu, adica la Teatru.
    Si incotro ati fi apucat-o?
    Nu pot sa spun.
    V-ati gindit, totusi, sa deveniti un soi de pustnic?
    Da, m-am gindit la asta, dar sint prea slab. N-am avut puterea asta.
    Ati trait vreo experienta cosmica?
    Cred ca fiecare dintre noi are momente din astea, dar nu le realizam. Daca stai intr-o noapte de vara si te uiti la stelele acelea foarte puternice, nu poti sa nu simti ca venim din alta parte! Nu, nu venim de-aici, ci din alta parte! E atit de reconfortant sa simti ca „Da! Nu vin de-aici! Apartin unei alte lumi!”
    Credeti in cunoasterea revelata?
    Da! Suna teoretic, dar, de fapt, e practic! Cu totii traim mereu in preajma limitelor, la marginea explicabilului, dar nu ne dam seama de asta. Jung are perfecta dreptate! Subconstientul nostru este extrem de puternic! Capul e un politist – vrea sa le inteleaga pe toate, sa le puna in ordine pe toate! Capul e o secretara timpita, de obicei. Inteligenta cea mai profunda e la nivelul subconstientului, la nivelul intuitiei adinci, pe care nu o inteleg, dar care ma ajuta daca sint atent si sensibil s-o ascult, ea ma ajuta sa iau deciziile bune! Nu capul! Capul e bun la altele. E bun sa ordoneze, sa invete carti. Tot timpul avem nevoie sa ne gasim echilibrul, sa ne pastram in balanta. Nu spun sa ne taiem capul, Doamne fereste, dar avem nevoie de tot! Avem nevoie de cap ca sa sintetizeze ceea ce intuitia ne ofera, dar nu trebuie sa ne bazam pe logica, aunci cind luam decizii! Niciodata! Trebuie sa ne bazam pe o dorinta mai adinca! O intuitie inseamna o nostalgie spre ceva ce-am cunoscut, am stiut cind eram copil si-am uitat. Abia cu timpul am descoperit ca exista o balanta in tot! In orice moment, se manifesta legea cea mai importanta, legea fundamentala a vietii, adica legea celor trei: contrastul dintre pozitiv, negativ si reconciliant. Una e o forta pozitiva, cealalta e o forta care se opune – obligatoriu, indiferent la ce raspunde, e forta care vine intotdeauna  impotriva – si a treia forta, cea care uneste contrariile, este impacarea.
    _______________________________________________________________

    Daca m-as impaca, as fi gata sa mor

    _______________________________________________________________

    Incepusem mai devreme sa va intreb, cind spuneam ca-i limpede ca nu puteti trai asa cum ati vrea, prin liniste, din pricina firii dumneavoastra. Va simtiti vinovat?
    Da. Da…
    Si solutia…
    A vinovatiei? Sa repari trecutul prin ceea ce faci acum. Daca stai si te jeluiesti ori te plingi de cit de oribil te-ai purtat intr-o situatie sau alta, nu faci decit sa continui linia pacatului, aducind vinovatia din trecut, in acum. Dar daca o lasi deoparte si spui ca ce-a fost, a fost, iar in prezent poate fi altfel, prin ceea ce faci acum, repari trecutul si pregatesti viitorul. Momentul „acum” conteaza! Aceasta clipa!
    Adica nu traiti agatat de viitor?
    Cred ca exista o boala a lui „miine”. Nu incep de azi, ci de miine, azi sint lene?, dar de miine voi fi activ, azi sint pasiv, dar de miine voi fi hei-rup-ist – toate astea tin de boala secolului nostru, de care suferim cu totii. E boala in care toata lumea traieste in pasivitate, in loc sa-si spuna: „nu miine, ci acum, in clipa asta e momentul sa luam o decizie, acum e momentul sa schimbam!”
    Pomeneati de forta impacarii. Va apropiati de momentul impacarii cu propria persoana?
    Nu! Daca m-as impaca, as fi gata sa mor, iar eu nu sint nici pe de parte pregatit sa mor!
    Va este frica.
    …Mi-ar placea sa spun ca nu mi-e frica.
    Sigur ca va e.
    Asa e. Nu sint atit de inaintat in intelepciune incit sa nu-mi fie frica. Dar ar trebui! Ar trebui sa nu-mi fie frica! Vad din tot ceea ce citesc si cind ma uit in jurul meu, la oameni absolut senini care parca asteapta moartea, ca n-ar trebui sa-mi fie frica! Stii cum se spune in filosofia indiana, ca viata pe care o traim acum e o repetitie pentru viata ce va sa vina. Deci acum ne pregatim pentru viata adevarata care incepe la sfirsit. Daca eu chiar cred asta, atunci n-ar trebui sa-mi fie frica de moarte deloc! Ar trebui s-o astept cu o anumita excitare, nu? Dar nu sint inca suficient de inaintat spiritual, pentru asta.
    V-ati simtit insa aproape de moarte?
    …Da. De mai multe ori am simtit asta, in momentele de depresie, in crizele de spiritualitate, atunci cind nu sint capabil sa ma rog, desi intru intr-o biserica, dar nu pot spune o rugaciune. Sint momente de vid! De vid ingrozitor in care simt ca sint pe marginea prapastiei. Atunci cind esti capabil sa te rogi, esti in miini bune. Tot ce pot eu sa fac in momentele astea este sa constientizez ce se intimpla cu mine si unde sint. Daca sint constient de ce e cu mine, daca sint atent la ce se intimpla cu mine, atunci ceva o sa se schimbe.  Daca vreau, insa, sa schimb ceva, nu se intimpla nimic.
    _______________________________________________________________

    Chiar si depresia te ajuta sa te intaresti dupa ce iesi din ea

    _______________________________________________________________

    Credeti ca orice om care are o constiinta e obligat la neliniste?
    Nu, dimpotriva, eu cred ca orice om care are o constiinta ar trebui sa fie mai linistit. Anxietatea vine, cred eu, din lipsa de constiinta, din incapacitatea de-a fi treaz, absolut treaz la faptul ca in aceasta clipa sintem aici, vii si avem aceasta imensa – dar, imensa favoare, care ni s-a facut – sa ne traim potentialul, pe care, de fapt, nici nu-l activam! Daca am fi satisfacuti cu ideea ca traim la potentialul la care-am fost chemati, cu inteligenta, sensibilitatea si deschiderea cu care se asteapta de la noi sa traim, cred ca am gasi linistea. Daca am reusi, intr-adevar, sa traim miracolul pentru care-am fost invitati sa fim aici, in loc sa traim intunericul, asa cum o facem, atunci, da, am trai avind constiinsa. Adica am trai cu demnitate.
    Spuneati la inceput ca ati trait aproape toata viata avind raspunsuri, mai putin in perioadele de criza, cind nu v-ati mai putut fofila din fata intrebarii. Ati trait atacul de panica?
    De mai multe ori. Am trait depresii adinci, deci mai mult decit atacuri de panica. Dar stii, daca ajungi in aceste stari extrem de inconfortabile cum sint depresiile adevarate, in care nu mai vezi lumina nicaieri, atunci cind iesi din tunel – fiindca iesi de acolo!, nimeni nu ramine in tunel – iti dai seama ce important a fost pentru tine sa te fi aflat in miezul intunericului. Pentru ca atunci cind iti dai seama c-ai ajuns intr-un loc atit de disperat si atit de lipsit de orice ghidaj – interior sau exterior – simti ca nu mai poti sa revii acolo niciodata! Simti, pur si simplu, cu tot corpul, ca nu mai e cazul, ca nu mai e nevoie sa mai revii acolo! Intr-un fel, chiar aceasta boala a depresiei te ajuta sa te intaresti dupa ce iesi din ea. Desi pare ciudat, e adevarat! in cazul meu, asa s-a intimplat!
    Cum ati trecut „dincolo”– pur  si simplu v-ati trezit deodata, lumina era altfel si brusc ati stiut c-ati iesit?
    Da! Exact cum spui!
    …
    Eram in New York, ma plimbam printr-un magazin de muzica, dar nu auzeam absolut nimic! Eram atit de deprimat, totul imi parea absolut lipsit de sens incit ajunsesem ca un fel de zombi, ca o naluca! Un mort viu eram! Si dintr-o data, am apasat un buton si-a izbucnit o simfonie de Beethoven care a sunat asa extraordinar, incit m-am trezit. Deodata, muzica m-a facut sa ma trezesc! Exact ca o lumina! Asa a fost!

    387150_476051879074376_95743408_n

    ***
    _______________________________________________________________

    Faci sacrificii fiindca asta e ceea ce „trebuie” sa faci

    _______________________________________________________________

    Ati incercat sa faceti troc cu sacrificii, ca sa va cumparati fericirea?
    Pai asta inseamna sacrificiu: sa renunti la ceva, ca „altceva” sa devina posibil. Tot timpul e ideea asta, ca prin renuntare, prin golire, faci loc unei alte intimplari.
    Si n-ati fost inselat, facind sacrificii de pomana, fara sa primiti raspalata?
    Dar nu faci sacrificii ca sa primesti ceva in schimb! Nu e, asa cum ai spus, un troc. Faci sacrificii fiindca asta e ceea ce „trebuie” sa faci. Ce ti se da, e decizia unei alte forte, de dincolo de tine. Tot ceea ce poti tu sa faci, e sa sacrifici. Dar nu poti hotari ca o sa si primesti. Asta nu mai e in puterea ta. Tu poti doar sa te pregatesti pentru a deschide loc in tine si-n preajma ta unei intimplari bune. Dar nicidecum nu esti tu cel care decide ce anume se intimpla sau cind anume se intimpla. Intimplarea in sine nu depinde mine, nu depinde de noi! Noi ne putem pregati pentru intimpinarea ei, dar n-o cream noi!
    V-ati imprietenit asa de bine cu lipsa de control asupra vietii, incit sa primiti tot ce va iese in cale?
    Dar dimpotriva, nu e o lipsa de control, ci o incercare continua de-a ma imblinzi, de-a ma canaliza, de-a ma disciplina! Numai inscriindu-ma pe-o anumita directie, mi se da sansa, prin efort, sa fiu disponibil! Deci asta nu inseamna lipsa de control, ci dimpotriva, presupune foarte mult efort ca sa ma pastrez in stare de deschidere, disponibil sa mi se intimple ceva. Concentrindu-ma, focalizindu-ma, tinindu-mi in friu demonii, eu ma adun, in loc sa ma dezbin!

    1360923946Andrei Serban avand in spate decorul la Indiile Galante