Celebritatea nu trebuie să fie un scop în sine, ci, mai degrabă, o consecință a unui talent greu de stăpânit. Dar, de multe ori, intervine artificialul, imaginea contrafăcută într-un laborator al iluziilor, iar alegerile argumentate — atunci când vine vorba de oamenii pe care îi vedem expuși în exces prin lentilele mass-media — ni se par din ce în ce mai greu de făcut.

Când un artist se identifică în ochii publicului cu pielea unui singur personaj, este o provocare pentru el să demonstreze că poate mai mult, mai bine, că stăpânește și „altceva-ul” în meseria pe care și-a ales-o. Este și cazul actriței Nuami Dinescu. Pentru că celebritatea i se datorează în primul rând televiziunii și „rolului” Tanța din emisiunea de divertisment „Teo Show”, ea a trebuit să lupte cu toate prejudecățile și ideile prefabricate pentru a demonstra că poate și altceva.

Dar nu a renunțat niciodată la a crede în adevărata sa vocație, cea de actriță de teatru și film, și îi sfidează, prin tot ceea ce face, pe cei care nu știu să vadă dincolo de aparențe. Cu sinceritate, cu suflet, cu patimă, Nuami Dinescu vorbește tuturor celor care sunt dispuși să o asculte despre șansă, despre vise împlinite sau care stau la coadă pentru a fi împlinite, despre slăbiciuni și puncte forte, despre viața trăită și despre doza de dezamăgire care ni se injectează tuturor de-a lungul anilor.

Cine este Nuami Dinescu?

O fată… un copil de la țară, crescut cu „Cei trei mușchetari” și „Winnetou”, cu romantismul înfășurat de la inimă până la picioare. O femeie care nu a știut când era tânără cât e de frumoasă doar pentru că e tânără. Și e o femeie care acum se descoperă pe ea, iubirea, strălucirea zilei de mâine și de poimâine!

Cum a fost copilăria ta? Când ai întâlnit prima carte și cum a continuat această legătură?

Copilăria mea… Au fost mai multe etape, să zicem. La început a fost perioada de băiețel, când mă jucam țurca cu băieții din vecini; eu eram mereu la bătag (adică aveam un soi de bâtă de baseball), și nu o dată țurca mea a spart geamurile din vecini, că ne jucam, ca toți copiii, pe stradă! De câte ori am fost amenințată că îmi jupoaie vecinul pielea și mi-o pune în locul geamului spart…

Aerul meu războinic a continuat la școală, până în clasa a cincea, când toate conflictele din clasă se stingeau sub dictatura mea, deloc comodă, deoarece împărțeam cu dărnicie pumni și cui era vinovat, și cui nu se potolea! Am trăit și frumusețea momentului în care te trimite învățătoarea afară, în curtea școlii, să aduni niște urzici, tu vii triumfătoare cu ele și… buchetul se așază frumos pe pielea ta și te umple de bășici. Pentru că așa era și mai urâtă pedeapsa — tu adunai, tu le primeai!

După clasa a cincea nu știu ce s-a petrecut în capul meu că m-am potolit brusc și am început să învăț până am devenit tocilară! Am multe amintiri din copilărie, cele mai frumoase sunt însă astea — aerul meu de războinic și zilele când veneam de la școală desculță pentru că ploua și muream de drag să merg în picioarele goale pe asfaltul fierbinte.

Primele cărți le-am găsit la bunici, aveau o bibliotecă mare; am găsit prima dată „Cei trei mușchetari”, am citit tot ce a scris Al. Dumas, apoi seriile „Winnetou”, iar pe urmă am citit tot ce mi-a căzut în mână. Cartea mi-a fost prietenă devotată și mi-a săpat în inimă gustul pentru cuvântul frumos, pentru cuvintele bune, alese să vindece, să exalte, să bucure. Cartea a fost bucuria care a crescut în mine încet ca un arbore plin de flori cu miros de iasomie. Așa e cartea pentru mine.

Cum crezi că va arăta cartea ta peste 100 de ani?

Probabil desuetă… Poate vor fi numai roboți atunci.

Dar cititorii tăi?

Nu mi-am permis să mă gândesc așa… Cititorii mei sper să prindă vremuri frumoase și să le fie cartea prieten de familie, ca bijuteriile moștenite de la străbunici.

Cum ți se pare mass-media din România, în 2013?

O tentativă leșinată de a copia tabloidul din Occident, care s-a soldat cu un eșec și moral, și profesional. Un proiect de tabloid are șanse să se transforme în spectacol când e realizat cu inteligență, umor, pregătire, când cei care sunt realizatori sunt cu 29 de clase peste teme, rubrici, invitați, modalitate de abordare și ilustrare a unor situații… Cum ți se pare Jerry Springer?

Și acum trece-i în revistă pe cei care au fost vârfurile mass-mediei în România anului 2012 — există posibilitate de comparație? Eu sunt un om căruia îi place să fie informat, căruia îi place să se uite la televizor — îmi pare rău, dar nu am la ce. Nu mai am nervi să mă uit la înscenări de toată jena, moderatori slabi, nepregătiți, fără carismă, care nu pot suplini sărăcia emoțională a unei emisiuni. Mass-media mi se pare jalnică și cu mare nevoie de intervenție de tip SMURD. Cu tot cu descarcerare!

Cum reușești să te ții departe de comentariile presei? Cât de importantă este discreția în viața unui artist?

Eu cred că artistul are altă treabă, nu să-l vadă presa când și cu cine se pupă și dacă s-a îmbătat o dată sau cu cine are copii din flori. Presa trebuie să te cunoască pe tine ca artist care vrea să-și impună creația și pe sine ca și creator de frumos. În contextul acesta, nu poți decât să ții cu dinții de moralitatea ta ca persoană și să fii puțin atent la acțiunile tale, la ieșirile în public. Atât.

Dar, dacă te mănâncă pielea și-ți faci publică relația, o arați lumii, te bați cu pumnii în piept că nu mai poți să ții în tine atâta fericire, și sub impuls emoțional spui și ce nu ai vrea să spui, este firesc ca în ziua în care începe să se strice căruța, aceiași oameni care ți-au pus microfonul în față și ți-au filmat lacrimile de fericire să vrea să arate publicului și pe celelalte, de nervi sau de tristețe. Că așa merge, în ambele sensuri. Știind aceste reguli, e de dorit să ai o relație de respect cu presa, în așa fel încât ei să știe că nimic ce sună a cancan nu vor primi de la tine, că discuțiile cu tine se vor rezuma doar la ceea ce așteaptă lumea de la tine — produsul artei tale. Altminteri, dacă ai nevoie de mediatizare și accepți felul în care se face azi, intri în jocul lor.

În cazul meu… am trăit și trăiesc după regula asta! Sunt oameni care scriu în presa tabloidă, dar care nu s-au supărat pe mine când m-au întrebat diverse despre Teo Trandafir și le-am spus că și dacă știu nu le spun. Au scris exact ce le-am spus. Eu am o relație bună cu ei și îmi place să cred că și ei simt că respectul e reciproc. Și mai e ceva: lumea e avidă după porcării… Eu nu am ce să le servesc. E mai bine să nu îi expui pe cei pe care îi iubești, e și ăsta un fel de a-i proteja. Iar ce se mișcă azi sub nume de presă e în parte formată dintr-o armată de oameni pentru care un articol înseamnă un status de Facebook și ceva ciugulit de pe Google.

Te-ai simțit vreodată agresată?

Ca persoană în vizorul publicului, nu prea. Se scria destul de puțin despre mine când eram la TV, nu eram eu personajul principal. Acum… interesează mai puțin ce fac eu, mai ales dacă nu e iz de scandal. După ce s-a aflat de ruptura dintre Teo și Costi a fost teribil de stresant cu telefoanele și cu insistențele de a merge la TV, de a vorbi „de bine”; recunosc, unei reportere de la Wowbiz, care a avut proasta inspirație să vrea să obțină cu orice preț un răspuns de la mine în timpul unei înregistrări, i-am spus să nu mă mai deranjeze, pe un ton nu tocmai prietenos. Mi-a părut rău după aceea, biata fată își făcea probabil treaba, așa cum înțeleg ei acum, dar eu eram cu cartea mea în promovare, nu aveam în gând decât termenul limită pentru carte, dacă am invitat pe toată lumea la lansare, să nu se supere careva că l-am uitat…

Cum e ceva nou în viața lui Teo, sună telefoanele mele ca la Gara de Nord… Degeaba le spui că noi nu mai lucrăm de cinci ani împreună, că nu știu detalii picante care i-ar putea interesa și că dacă aș ști, cu siguranță nu le-aș spune nimic. Ce prieten e acela care te vinde în doi timpi și trei mișcări?

Ce înseamnă pentru tine să fii actor? Cum s-a născut opțiunea?

Păi, nu vreau să pară că spun lucruri mari, dar a însemnat cam tot ce mi-am dorit eu de la viața asta! Tot ce am vrut! Să joc… Nu știu cum s-a născut, știu doar că în perioada în care eu eram în liceu se desfășura Festivalul „Cântarea României” și, cum eu eram foarte bună la limba și literatura română, mi s-au cam dat sarcini în zona asta! Am scris texte pentru brigadă, am condus repetiții pentru piese de teatru, pentru competiția între licee… Evident, mi-am dat seama că îmi place de mor să fac asta. Și că-mi și ieșea. Și oamenilor mari din jurul meu le-au plăcut încrâncenarea și seriozitatea mea. Și m-au sprijinit.

Așa mi-a încolțit în cap ideea de a da examen la Institutul de Teatru. Mi s-au prăbușit însă planurile pe drum și m-am îndreptat către Filologie. Dar viața avea alte planuri cu mine… A fost mai mult decât o opțiune, a fost alegerea inimii mele, într-un fel absolut divin. Am tot dat examen la ATF, am căzut, m-am întors la Filologie, am renunțat, m-am angajat la teatru la Reșița, la Craiova, Brașov, m-am întors în București, am dat din nou examen la ATF, iar am căzut… A fost un un an când am căzut prima sub linie, la Păpuși… și când a renunțat o fată, în mod normal ar fi trebuit să intru eu pe locul rămas, dar nu știu cine s-a opus, nu a fost să fie. Într-una din zilele astea, când mă întorceam de la ATF, demolată de zadarnicia eforturilor mele, știu că m-am rugat așa, pe drum, în gând. Îmi curgeau lacrimile pe sub ochelari, m-am rugat să facă Dumnezeu într-un fel, ori să mă ajute, ori să-mi închidă toate ușile, că eu așa nu mai pot. Și m-a ajutat. Mi-a deschis o ușă. Despre toate astea am scris mai multe în cartea mea, citiți și o să aflați toată povestea…

Ai nostalgia unui alt drum pe care viața ta ar fi putut coti?

Nu cred. Chiar și așa, cu școala făcută mai târziu, cu piese puține la activ — că în șapte ani de televiziune nu am mai avut timp de teatru — chiar și cu aceste căutări de azi, când încă nu m-am așezat comod undeva, eu tot simt că am făcut ce trebuia, că am ales un drum bun, singurul care mă poate ajuta să trăiesc.

Cum stai cu motivația?

E esențială. Fire analitică, o caut, și când o am nu mă mai poate opri nimic. Nu prea fac mare lucru fără motivație. Îmi fac datoria când și unde e cazul, dar motivația e esențială. Și de aia îmi pun mereu întrebări care încep cu: „De ce să facem noi asta? Cui și la ce folosește?”. Și când îmi și răspund, gata, suntem OK!

Dar cu oboseala, rutina?

Mă mai lupt cu ele… Rutina e cumplită și distruge tot, dar știi, nu e o noutate. Mă lupt cu ele cum se luptă epilepticul cu o criză care stă să vină: o simt și încerc să o diminuez. Uneori îmi iese și reușesc să o dobor. La oboseală fac față cu somn. Pentru mine somnul e esențial… De multe ori, depinde de lucrurile pe care le faci… și mă întorc la motivație; dacă am motivație, se simt altfel și oboseala, și rutina. E vital să faci ce-ți place, așa mai poți trece și peste altele, pe care ești obligat să le faci, pe care le treci la necesare.

Care e principala satisfacție pe care ți-o oferă actoria?

E o bucurie pe care nu o ai decât la repetiții, când se descoperă lucruri și stări, când și tu te descoperi, când găsești în tine acel ceva la care nici nu te-ai fi gândit vreodată. Și felul în care oamenii se descoperă la repetiții și devin mari în spectacol. Și relațiile dintre ei, care devin altfel… Între actorii care au jucat împreună și s-au înțeles se nasc niște legături pe care nu le mai poate rupe nici timpul și nici ceilalți oameni. Și ce câștigi în timpul acela e ceva ce nu-ți poate lua nimeni, e o bucurie fără limite, e ceva ce îți umple inima, și viața, și respirația… Sunt stări și senzații uriașe pe care nu le capeți în altă parte. Plus niște partide de râs rare.

Și pe urmă vine spectacolul, cu energia aia uriașă care vine din sală și sentimentul că viața e frumoasă, că viața ta e totuși frumoasă, nu? Asta câștigă un actor. Nu mai vorbim de șansa de a prinde un rol mare într-un film, de a prinde rolul la care ai visat… Bucurii uriașe, ca niște focuri de artificii care nu se sting deloc.

În ce măsură te interesează imaginea pe care o ai? Ce faci și ce nu faci de dragul ei?

Imaginea ca prezență e importantă; ne place sau nu, primul impact e cel vizual. Natura nu a fost așa darnică cu mine, am 1,55 m și mereu am avut multe kilograme în plus, dar încercăm să supraviețuim cu ce avem. Așa încât e destul de acerbă lupta cu imaginea asta. Imaginea mea ca artist, ca om care e „vândut” pe viață teatrului e, însă, vitală. Sunt de-a dreptul rea când mă pui în situații care m-ar dezavantaja. Știu că cel mai greu se câștigă încrederea publicului și e foarte important să știi că oamenii te simt și te asimilează ca pe unul care nu minte, care nu se gândește doar la el, ca pe un om corect, onest, care nu va învălui o minciună în vorbe meșteșugite.

Și imaginea asta e braț la braț cu reputația și încrederea lor, de asta nu mă duc la emisiuni tabloide, nu mă duc în emisiuni unde sunt maneliști, nu stau acolo unde sunt prezențe care îmi displac. Nu am nimic cu nimeni, dar dacă prezența lor într-un loc nu-mi face plăcere, am dispărut imediat. Am început să întreb, când primesc invitații la emisiuni, cine mai vine, despre ce vorbim… Și dacă se întâmplă să nu mă simt confortabil cu vreun nume, declin invitația. Și da, spun: eu cu acea persoană nu intru în emisiune! Zi-i aroganță, eu zic că e respect față de mine și de munca mea de o viață!

Cât de important este pentru tine felul în care te critică și recepționează publicul?

Depinde cine te critică; dacă e cineva din zona profesională care are și habar despre ce vorbește, sunt numai ochi și urechi, deși nu-mi place deloc să fiu criticată! Și sunt dispusă să învăț și să reconstruiesc ce e greșit. Când e vorba însă de aruncat vorbe din subiectivism și cu răutate, nu mă intereseaza. Publicul e o masă eterogenă și nu poți să-ți imaginezi că te plac toți. Nici nu e normal așa ceva. Așa cum nu e normal să ai pe lângă tine lingușitori care să te pupe în diverse locuri așa de intens și aplicat, încât, într-o bună zi, chiar să te crezi cineva. E nesănătos. E o țară liberă, și pentru mine contează critica obiectivă care mă ajută să cresc. Restul e apă de ploaie sau cum zicea cineva: „Cui nu-i place să scrie acasă cu creion chimic!”.

Ce ai dori să ți se întâmple profesional de acum înainte? În ce caz ai considera că ai ratat?

Îmi doresc să mă așez undeva să joc. Îmi doresc să mă întorc pe scenă și, de ce nu, să prind și roluri în filme bune, cu regizori mari… că avem. Asta îmi doresc — să joc. Sper să mai am inspirație să mai scriu, am descoperit povestea asta cu scrisul ca pe un medicament care crește și purifică, nu doar vindecă.

Din experiență am învățat că viața nu ți le dă pe toate: ai carieră sau familie — nu se poate să fie amândouă în grafic la aceleași cote. Una va fi mereu codașă. Așadar, eu nu prea cer multe, ca să nu mi se pară că mă întind mai mult decât pot duce. Și mă străduiesc să fiu atentă la tot ce mi se întâmplă, bune sau rele, încercând să văd cu ce rost mi-au fost scoase în cale. M-am gândit mereu la cuvântul ăsta — ratare… Încă mă gândesc. Nu știu să spun ce am ratat până acum sau dacă s-a întâmplat. Sper să știu să fac ce trebuie de fiecare dată, să nu-mi pot reproșa că am ratat. Sper.

Când ai simțit că te-ai lansat, când consideri că ai avut primul tău mare succes?

Am fost atentă la orice, numai la succes nu. Când faci ceva, faci ca la carte pentru că nu se poate altfel, fără să ai în vedere succesul. Poate e un fel păgubos de a-mi manageria munca, dar nu știu să fac altfel. Nu am habar dacă am avut vreodată mare succes. Nu sunt din categoria „de mare succes”. Am făcut lucruri frumoase, roluri frumoase… Cuvântul succes nu e în dicționarul meu uzual. Sau nu știu eu să-l văd!

Ai o meserie care te-a pus mereu în prim-plan. Ai stârnit pasiuni?

Habar nu am. De obicei, mă uit în curtea mea și atât! Mi s-a reproșat adesea prea marea independență, inabordabilitatea, intangibilitatea, prea multă siguranță… Deci nu am observat și nici nu m-a interesat; de obicei, pasiunile astea le stârnește 90-60-90… eu sunt o fată normală.

Ce este greu în munca ta? Ce e foarte frumos în ceea ce faci?

E foarte greu să fii văzut așa cum îți dorești, așa cum te simți, așa cum ai vrea să fii perceput. Ți se pune o ștampilă și acolo ai înțepenit. Fără să te știe deloc, oamenii își conturează o părere la care țin și cu asta gata, te-au îngropat, lăsând aparențele să hotărască exact acolo unde e nevoie de profunzime și de văzut dincolo de prima imagine. De aceea am și ajuns să public cartea „Eu nu sunt Tanța”, pentru ca oamenii să vadă dincolo de aparențe. Partea de frumos ți-o cam construiești, nu poți să aștepți să ți se arate mereu splendoarea.

Ai vise pe care nu ți le-ai împlinit încă?

Da, am. Îmi doresc o casă a mea, cu o curte unde să-mi încapă toți cei iubiți inimii mele — oameni, animale, flori… Și-mi mai doresc să văd lumea. Poate mai am timp, că de visat eu încă mai visez!

Te mulțumește ceea ce faci în absența unei recunoașteri publice?

Azi, recunoașterea publică nu e aceea la care ne raportam noi cândva. Azi e la modă o așa-zisă glorie fără onoare. Ce înseamnă recunoașterea publică azi? Să stai pe canapea la o emisiune tabloid cu o vrăjitoare sau cu te miri cine cu care, în mod normal, nu ai nimic în comun decât faptul că locuiți pe aceeași planetă? Pentru mine cea mai importantă recunoaștere e cea a breslei din care faci parte… Și da, aștept să mă prețuiască și să mă iubească oamenii azi, acum, cât încă mai sunt. Oricum, am lăsat instrucțiuni precise — cine, unde să-și bage coroanele.

Pe plan profesional ce mai faci acum?

Am niște proiecte care sunt fix în stadiul de proiect. Discuții financiare — pentru că nimic nu se poate face fără bani — de drepturi de autor sau de o vizionare. Și mai sunt și superstițioasă… când am vorbit despre un proiect a murit, așa că să le lăsăm acolo să dospească în liniște. Când sunt gata, dăm alarma. Altfel, mi-am descoperit bucuria și liniștea de a sta cu capul în calculator, care-mi e și mașină de scris. Sper să mai scriu câte ceva cât să se bucure toți, nu doar eu. Poate să mai scot o carte…

Spune-mi ceva despre tine ce nu știu și nu scrie nicăieri.

Ha, ha, ha, m-ai făcut să râd! Ție ți-aș spune multe, dar nu le putem pune pe hârtie, sunt între noi… Aș putea să-ți povestesc despre o iubire imposibilă din ambele sensuri, dar nu-ți spun. Aș putea să-ți mai spun că, deși nu mai visez de mult cai verzi pe pereți, anii nu sunt un impediment în calea unei iubiri mari și profunde. Că poți să iubești din toată inima la 40 și ceva de ani, poate mai disperat ca la 20, având capacitatea de a realiza că, dacă ai în tine forță și curaj să te arunci cu capul înainte, este pentru că nu vrei să pierzi nimic.

Aș putea să-ți mai spun că iau cât mi se dă, cu două mâini. Cât ți le dă viața și cât le mai poți trăi arzând. Sunt un om ajuns la o vârstă care sperie, dar eu nu simt. Îmi acord toate drepturile din lume și mă bucur ca un copil obraznic când lumea își imaginează că trăiesc în liniște și monotonie. Eu încerc să învăț din greșelile altora… o fericire afișată nu mai e a ta. Eu mi-o țin pe a mea în casă, ascunsă. Pentru că, dacă se schimbă ceva, el are dreptul să trăiască fără să fie hăituit.

Dacă ți s-ar acorda șansa, ce ai dori să schimbi în viața ta?

Aș fi mai consecventă pe drumul pe care am încercat să merg la început timid. Adică m-aș lupta de la început pentru diploma de actor, care nu-ți dă talent, dar care te legitimează în fața oamenilor, care au nevoie adesea de hârtii. Aș învăța să spun „nu” sau „destul” când lucrurile nu-mi mai plac, aș învăța să fiu mai pretențioasă și mai obraznică. Și probabil aș învăța să și cer bani atunci când muncesc pentru ei. Că asta e un reproș pe care mi-l fac constant — că orice artist, nu știu să negociez pentru munca mea. Și nu mai am chef să pierd. Așa că, dacă știi cum e cu șansa de a o lua de la capăt, anunță-mă… să mă pregătesc.

Cartea lui Nuami Dinescu, „Eu nu sunt Tanța”, e pregătită să fie răsfoită, savurată, iubită, pentru că e, cu adevărat, o carte de suflet. Și e doar la un pas de voi — o puteți comanda printr-un simplu mesaj pe adresa: carteadesuflet@gmail.com > Volumul costă 29,90 lei, cu tot cu taxe poștale.