"Vorbesc cu mine insumi. Iata un lucru pe care-l poti face cand esti scriitor. Iti porti pasii de-a lungul strazii, treci pe langa magazine in care te-ai gandit sa intri sau birouri pe care ai fi trebuit sa le vizitezi, discutand cu tine insuti dupa voie, nu prea tare, sper, si iti rotesti ochii in mod expresiv si, dintr-o data, vezi ca lumea din jur se uita la tine si se trage usor intr-o parte, convinsa ca nu prea esti teafar la minte."
Agatha Christie, O autobiografie
Noul an, de care ne apropiem cu pasii lini ai acestor zile, ne intampina si cu un centenar literar, marca Agatha Christie. In 2016 se implinesc 100 de ani de la momentul concentrarii scrisului ei la primul roman, actiune ce poarta numele The Mysterious Affair at Styles, pe care l-a publicat abia peste 5 ani. In acest sens, pe 21 ianuarie 1921, a fost lansata, in lumea editoriala din Marea Britanie, prima sa carte. In vreme ce nu doar o singura editura ii respingea manuscrisul, perseverenta autoarei devenea tot mai statornica, atitudine ce a dat roadele asteptate, o data cu solicitarea unei intrevederi in scopul publicarii, sosita din partea directorului Editurii The Bodley Head, John Lane. Talentul innascut, dublat de abilitatea de a jongla cu materia cuvantului scris au favorizat conceperea, schitarea si faurirea cartii de succes, care se distinge printr-o serie de elemente pe care le asociezi doar cu numele Agathei: stilul literar fluent, intriga inteligenta (al carei conflict se concretizeaza prin tehnica bluffului dublu), onestitatea (si efectul ei utopic: cu toate ca cititorilor le sunt oferite indiciile necesare pentru rezolvarea enigmei, ei o vor lua sigur pe o pista gresita, uzand de prejudecatile dobandite si de interpretarile facile, sub semnul aparentelor) si productivitatea, trasatura care poate fi tradusa si prin cunoasterea informatiei, mai putin cunoscute, potrivit careia: "Poti citi in fiecare luna un alt titlu Christie, timp de aproape 7 ani, iar apoi le poti lua de la capat fara probleme. De asemenea, poti vedea cate o alta dramatizare dupa cartile ei in fiecare luna, timp de doi ani", ceea ce, "foarte putini scriitori, indiferent de genul literar abordat, au reusit sa-i egaleze recordul", un alt amanunt statistic devoalat de documentaristul John Curran si demn de luat in seama atunci cand esti interesat de biografia secreta a unui "caz" unic printre contemporanii sai.
Cartea "O autobiogtrafie" scrisa de regina romanului politist dintotdeauna si de pretutindeni, Agatha Christie, ofera un cuvant inainte cititorilor sai, datand din 2 aprilie 1959, Irak, (care constituie un) prilej de a rasfata curiozitatea acestora cu informatii privind chipul si atmosfera casei care i-a daruit "linistea perfecta" pentru a se dedica scrisului. Asadar, memoria fotografica a autoarei isi reaminteste de imaginea casei din chirpici, aflata pe versantul de est al colinei, care adapostea: o bucatarie, o sufragerie, o camera de zi, "un mic birou", un atelier, un oficiu pentru desenator, o sala mare ( spatiu in care era depozitat materialul ceramic) si "o camaruta obscura". Continuarea acestor precizari tehnice contine detalii despre arhitectura adaugita ("inca o incapere de vreo trei metri patrati") si cromatica vie, luminoasa a interiorului, redata atat prin evocarea celor doua covorase si a rogojinelor care acopereau podeaua, cat si a tabloului ce reprezenta doi magari realizati "dintr-o masa confuza de cuburi in culori stralucitoare."
"Stau la o masa de lemn, destul de rezistenta, si am langa mine o cutie din tinichea, din acelea folosite de arabi in calatorii. E vopsita in culori vesele. In ea imi propun sa-mi pastrez Manuscrisul, pe masura ce inaintez in scris."
"Ar trebui sa scriu o carte politista, dar cu dorinta naturala a scriitorului de a asterne pe hartie orice altceva decat ceea ce ar trebui, in mod cu totul neasteptat tanjesc sa-mi scriu autobiografia."
"Ce mecanism conduce in noi alegerea amintirilor? E ca si cum ai asista la un film. Apas pe un buton: iata-ma copil, mancand ecleruri de ziua mea. O alta apasare pe buton. Au trecut doi ani si ma vad stand pe genunchii bunicii, pregatita in mod solemn ca un pui de pus la cuptor, prins chiar atunci de la pravalia domnului Whitley, aproape nebuna de fericire, de hazul acestui joc.
Ici si colo cate o clipa – si intre ele lungi spatii pustii de luni si ani. Unde erai in acel timp? Iti vine in minte intrebarea lui Peer Gynt "Unde am fost eu, omul intreg, cel adevarat? Omul intreg nu-l stim niciodata, desi uneori, in scaparari rapide, cunoastem omul adevarat. Eu cred ca amintirile reprezinta acele momente care, oricat de nesemnificative ar fi ele, constituie totusi eul nostru interior, insasi persoana noastra, cea mai adevarata."
"Sunt si azi acea fetita cu chip solemn si zulufi canepii. Acolo unde salasluieste spiritul, se dezvolta si instinctele, gusturile, emotiile, capacitatile intelectuale, dar eu insumi, Agatha, raman aceeasi. Pe Agatha, in intregime, nu o cunosc."
"Intotdeauna am considerat ca viata e palpitanta si asa o consider si acum."
Dan Grigorescu semneaza postfata autobiografiei Agathei Christie, carte aparuta in 1977, in New York, la Ballantine Books si, la 9 ani distanta, in 1986, in Bucuresti, Romania, la Editura Univers, in traducerea Adinei M. Arsenescu.
Implicarea si, implicit, expunerea autobiografica, trimit la o structura narativa a misterului care ramane in cadranele unei traditii prin care se refac drumul povestitorului, drumul purtatorului unei oglinzi. Scopul este de a imblanzi si de a echivala apele in care se rasfrang atat seninul cerului, cat si "baltoaca din marginea drumului".
Fluxul constiintei (ai carei promotori au fost Proust, Joyce, Nathalie Sarraute) transforma campul trairilor psihologice ale eroului in substanta narativa, indepartandu-l de formele traditionale ale autorului si, bineinteles, ale personajului-oglinda.
Si in cazul scriiturii de factura detectivista regula jocului e foarte stricta: cititorul (sau spectatorul) trebuie sa aiba deplina incredere in rationamentul detectivului, in elanul sau justitiar, asa cum se intampla in mecanismele de redare, transpunere a urmatoarelor personaje din literatura universala: Auguste Dupin al lui Edgar Poe, Sam Spade al lui Dashiel Hammett sau Simon Templar al lui Leslie Charteris. Inca de acum 30 de ani exista un sentiment nostalgic de receptare a stilului fictional, in care personajul – detectiv parea sa-si fi pierdut distinctia aristocratica a lui Sherlock Holmes sau a inaintasului sau, Serjent Cuff din Piatra lunii a lui Wilkie Collins. Si Father Brown al lui Chesterton si Maigret al lui Simenon, si Hercule Poirot sunt niste oameni cu infatisare indeajuns de obisnuita. Ei nu atrag atentia nimanui, inainte de a-si fi inceput ancheta, pentru ca viata lor incepe simultan cu aparitia cazului care se cere solutionat. Aspectul personajelor justitiare, adesea, nu ii impiedica pe ceilalti sa se uite la ei cu un amestec de neincredere si de ironie.
Eroul romanului politist modern e, de cele mai multe ori, un personaj antiromantic, aspect regasit si intr-una din marturisirile Agathei Christie care sustinea ca a fost important ca detectivul romanelor ei sa fie "un individ intru totul obisnuit". Reusitele lui, care sunt izbanzi ale inteligentei si ale logicii, trebuiau sa constituie si ele un element de surpriza, dar mai ales sa argumenteze ca cel care dezleaga enigmele complexe si variate ale justitiei este un om obisnuit.
Biografia literara a Agathei Christie mai reveleaza inca un fapt vrednic de atentie. Spre deosebire de atatia istorici, scriitoarea nu a socotit niciodata ca romanul politist ar fi un gen minor, cu elemente frivole, intrucat ea nu confunda literatura menita sa distreze cu abdicarea de la principiile fundamentale ale valorii textului, cartii tiparite. Vrand sa-si amuze cititorii, Agatha Christie nu a scris ca sa se amuze. Actiunea romanelor sale are o coerenta, o logica a arhitecturii narative care marturiseste efortul consecvent orientat spre veridicitate, spre credibil. Atentia scriitoarei era concentrata pe crearea unei suite a evenimentelor care, cu toate ca se caracterizeaza prin neobisnuinta, sa nu fie improbabila. Cel de-al doilea punct esential ce defineste literatura era, in acceptia Agathei, moralitatea actiunilor savarsite de erou – se opune brutalitatii si admiratiei fata de personajele violente sau sadice ale unor romane politiste recente la acea data. Prin urmare, criteriul moral constituie un reper normal al romanului politist, binele pedepsind raul. Ca o reactie in fata crimelor ce au fost savarsite in timpul razboaielor, Agatha face parte din acei scriitori care au simtit nevoia de a instala, in pagini, sentimentul certitudinii ca vinovatul este intodeauna pedepsit, conditia de baza fiind ordonarea logica a anchetei. De altfel, despre literatura politista din anii ’20 si ’30 s-a spus ca raspundea unei nevoi de opunere in fata valului de crime, generat de criza sociala si de criza constiintei, in general.
In ceea ce il priveste pe Hercule Poirot, el face parte dintr-o familie de spirite care opun ingeniozitatii malefice inteligenta unor fiinte omenesti, decise sa nu lase sa triumfe raul. Poirot este un personaj de un farmec nostalgic si astazi, iar crezul sau moral, in calitate de erou al romanelor si, implicit, al autobiografiei Agathei Christie, este cel al unui om care se bizuie cu atata convingere, cu atata simplitate pe valorile fundamentale ale umanitatii, pe prietenie, pe compasiune si solidaritatea dintre semeni, care se bucura cu atata sinceritate si entuziasm de privelistea unui camp inflorit, a unei paduri, incat faptul ca este un adept al binelui si dreptatii sta sub semnul certitudinii permanente! Hercule Poirot este un pasionat calator care descopera lumea cu o infinita bucurie, bucurie a carei seva se hraneste din ale sale irizatii psihologice ce ii sporesc luciditatea si spontaneitatea, atunci cand s-ar putea afla in primejdie si un curajos, intrucat nici cei mai indemanatici raufacatori, nici cele mai nedeslusite mistere nu l-au facut sa se retraga: explicatia perseverentei sale de a-si mentine curajul consta, de fapt, in credinta neabatuta in puterea cugetului de a aduce, la lumina, adevarul si binele.
Christie explica in autobiografia ei: "Esenta unei povestiri politiste de calitate rezida in faptul ca faptasul trebuie sa fie cineva evident, dar pe urma, dintr-un motiv oarecare, sa constati ca nu e catusi de putin evident, ca ar fi imposibil ca el sa fi comis crima. Desi, in realitate, fireste, el a comis-o."
Roman de actiune, cartea misterului politist nu reprezinta, pentru Agatha Christie, un pretext de aducere in prim-plan a izbucnirilor patologice, chiar daca intr-un context al crimei nu se poate imagina adeseori un climat lipsit de fatetele violentei. Insa, mesajul cartii Agathei Christie confirma si reconfirma, de fiecare data, increderea in forta ideilor morale care sunt biruitoare, indiferent de abilitatea criminalului si de complicatele fibre ale intrigii. De altfel, aceasta este conventia de baza a genului si oricine reproseaza romanului detectivist reiterarea aceleiasi atmosfere in finalul fiecarei trame si, anume, evocarea starii justitiare aflate in apogeu : momentul cand detectivul il descopera pe vinovat, uita ca atunci cand spui, cand scrii si cand faci literele sa prinda viata, sa faca parte din viata literaturii, de fapt, recurgi la un sistem de conventii pe care le respecti si la care revii in permanenta. Pentru ca "literatura: un cod pe care esti nevoit sa-l descifrezi", dupa cum afirma si Roland Barthes, (semiologul francez de formatie enciclopedica – a fost si eseist, critic, filosof si teoretician al literaturii) in cartea sa, Mitologii. Pe de alta parte, autenticitatea fauritorului de buchete de cuvinte care compun cartea, in ansamblul ei, nu consta in negarea conventiilor, cat in puterea ingenua de a-l convinge pe cititor de verosimilul celor narate.
Autobiografia Agathei Christie contine, avand in vedere o privire primordiala, o subtila analiza psihologica, o fina capacitate de a defini miscarile din universul launtric al personajelor invocate si evocate deopotriva, ceea ce ofera dreptul acestei carti de a fi discutata sub semnul unei "gravitati meritate".
In acest miez al fauririi textului narativ, conturul aburind de cerneala al literelor care privesc la mersul bonom al trenului din care poate fi zarit Poirot in timp ce isi soarbe ciocolata calda matinala, prinde viata daca: actiunea si personajele ei sunt veridice, iar autorul se ascunde cat mai departe de privirile curioase ale cititorului, ceea ce poate constituie un paradox daca ne gandim ca autorul este prezent in miscarile cuvintelor in propozitii si a propozitiilor in fraze, insa prezenta si cautarea acestuia in povestea textului nu mai sunt o prioritate pentru lector, din moment ce evadeaza in lumea cartii o data cu personajele despre care citeste. Cu alte cuvinte, succesul cartilor Agathei Christie inseamna respectarea unor reguli elementare: faptele relatate de scriitor sunt numai de el cunoscute, dar cititorul nu are dreptul sa nu creada in adevarul lor. Pentru ca actiunea trebuie sa ramana inscrisa in linia credibilitatii, scriitorul nu trebuie sa fie banuit nici o secunda ca ar sti mai mult decat spune si, nicidecum, mai mult decat stie detectivul. Scriitorul este, prin firea lucrurilor, personajul cel mai bine ascuns in umbrele controversatelor si dilematicelor intrigi politiste. Acel personaj este interesat deopotriva de incipit, defasurerea actiunii, atingerea punctului culminant sau de stingerea povestii scrise si aprinderea, sub semnul intentiei auctoriale luminoase, a unei noi continuari cu fiecare citire (re)improspatata si cu fiecare cititor dispus sa creeze, in cheie creativa, ceea ce ar fi putut fi si nu a fost, ceea ce s-ar fi putut spune si nu s-a spus sau ceea ce a cautat febril in fiecare capitol si a carei prezenta a constientizat-o, abia, la punctul dinainte de inchiderea cartii.
E privilegiul inteligentei de a sti sa traiasca firesc si simplu printre lucrurile simple. Si, de-a lungul intregii carti, ramane ea, fiind mereu pregatita sa accepte gandurile diferitelor sale generatii de cititori. Tonul cu care ne vorbeste atunci cand scrie este unul care emana bun- simt, simplitate, suras, naturalete, sfiala atunci cand subiectul tratat il constituie propria ei literatura sau afirmarea principiilor unei morale traditionaliste. Si atunci cand isi recheama memoriile prin viata cuvintelor, Agatha Christie dovedeste a avea har si a fi cel mai fascinant personaj al scrierilor sale. Acest fapt se datoreaza faptului ca, desi nu a avut o existenta banala, obisnuita, a trait-o cu naturaletea constientizarii propriilor calitati, cu o putere atipica de a nu lasa loc arogantei, oferind, in schimb, un generos spatiu cunoasterii realiste a defectelor personale, limpezirii in vizualizarea defectelor celorlalti, in asa fel incat a fost in stare sa le inteleaga si sa le ierte atunci cand i-au adus nefericire, iata amanuntele care fac din Agatha Christie o umanista, in sensul cel mai cuprinzator al cuvantului.
Cum este sa-ti petreci pulberea de secunde dintr-o zi in sala faxului, intr-o incapere despre care stii ca se afla la etajul intai si ca, mai presus de toate, pastreaza arhiva Agathei Christie?
Daca iti lasi mintea sa rataceasca, vlastarele propriei imaginatii iti vor aduce in fata pupilelor un brat plin de razele soarelui care scanteiaza in apa, pe muzica incercata de bazaitul somnolent al unei albine ce calatoreste o data cu aerul din fata cerului. Te asezi in fotoliul preferat al Agathei si iti rasfeti starea de spirit cu o privire avida, indreptata asupra rafturilor cu carti inconjuratoare: admiri volumele din Editia Greenway a romanelor ei, traducerile in limbi straine, primele editii indelung rasfoite si ramase "fara supracoperta", serii de romane politiste, semnate de scriitori contemporani cu ea si, nu in ultimul rand. lecturile copilariei ei fericite, petrecute in Ashfield. Urmezi turul casei la pasul imaginii, imaginatiei si la pasul cuvantului prezent in energia generala transmisa de: pianul din salon care domina, cufarul legat in alama ( care apare si in "The Mystery of the Spanish Chest "), impresionantele portrete de familie ( Hercule Poirot’s Christmas – Craciunul lui Poirot). La primul etaj, esti intampinat de "un raft cu carti rotativ", cu "multiple editii necartonate", iar la cativa pasi, ferit parca de ochii vizitatorilor, gasesti una din rochiile de ceai purtata de mama Agathei.
Asa cum apare mentionat si in Jurnalul secret, al carui autor este John Curran, "in capatul scarilor erau doua camere incuiate", ipostaze similare cu aparitia unor "paznici tacuti ai unei inimaginabile comori literare" la care aspira cititorul pasionat al romanelor Agathei Christie, comoara accesibila,in realitate, doar "catorva alesi".
Cand muzicalitatea pe care ti-o ofera zgomotul usor al masinii de scris se plimba pe o fereastra deschisa de la etaj, poti revedea, dintr-odata, case, timpuri si anotimpuri cu 50 de ani in urma. Din toate pe care ti le-ai putea dantela cu ochii mintii, casa de vacanta a Agathei este cea care rememoreaza intamplarile de-atunci, cand ceaiul era servit in timp ce pocnetul rachetelor pe terenul de tenis si cel al mingii lovite de bata pe terenul de crochet din imediata apropiere intrerupeau urma linistii obisnuite. In acel weekend, iti petreci 24 de ore in spatiul acesta fascinant din care preiei atitudinea lui Hercule Poirot si, cu acelasi spirit orientat catre atentia ce se cuvine momentului, studiezi textele dactilografiate ale romanelor Curtain si Sleeping Murder, atat scenele originale, cat si pe cele sterse. Citesti prima fraza – " Hercule Poirot sorbi din aperitivul sau si privi in zare, spre lacul Geneva" – si randurile ce o insotesc si constati, cu uimire si cu entuziasm, ca ai in fata un continut unic, inimaginabil, care asteptase sub semnul tacerii intre copertele care acopereau colierele literelor, vreme de peste 60 de ani. Acum poti spune ca noua comoara era o scurta povestire cu Poirot, necunoscuta, care a avut, in cele din urma, norocul de a fi descoperita si remarcata "intr-o dupa-amiaza de vara", la aproape 70 de ani de la zamislirea ei.
Epoca de aur a romanului politist britanic este considerata a fi, in general, perioada dintre sfarsitul Primului Razboi Mondial si finele celui de-al doilea, intervalul cronologic cuprins intre 1920–1945. In aceasta perioada si-au inceput cariera de scriitor, toti autorii pe care ii asociem astazi cu romanul detectivist: John Dickson Carr ( se remarca, indeosebi, prin nenumaratele modalitati inventate de a intra si de a iesi dintr-o camera incuiata, nemaintalnite nici inainte, nici dupa epoca lui), Freeman Wills Crofts ( "maestrul alibiurilor incontestabile" ), Anthony Berkeley (supranumit "pionierul solutiilor multiple"), Dorothy L.Sayers, Margery Allingham, Ngaio Marsh, Ellery Queen sau Rex Stout (al carui personaj-detectiv, Nero Wolfe, rezolva crime in timp ce ingrijea colectia proprie de orhidee).
In paginile jurnalului sau, Agatha Christie marturiseste ca nu a avut niciodata o camera a ei sau un colt special dedicat retragerii sale in scris. Chiar si asa, existau semne pentru cei din preajma ei care anuntau apropierea momentului de scris, ca de pilda, faptul ca o descopereau ganditoare, ochii ii erau plini de speranta, ca si cand ar fi spus, despre scriitoare, ca dintr-o clipa intr-alta se va inchide intr-o cameruta si va incepe scrisul. Multi prieteni nici nu stiau cand isi scria cartile, pentru ca nu o vedeau niciodata scriind sau plecand undeva pentru a scrie, ceea ce se datoreaza atitudinii ei fata de scris si exprimarea acestei atitudinii prietenilor, asa cum ea insasi noteaza ca: "Ma comport si eu ca si cainii, care se pitesc pe undeva cu un os si nu-i vezi decat dupa o buna bucata de timp. Cand apar cu putin noroi pe bot si cam sfiosi.Cam asa fac si eu. Ma simteam usor stanjenita cand ma apucam de scris", dar de indata ce reusea sa se retraga, sa inchida usa incaperii cu cheia, de-abia atunci scria fara intrerupere, fiind prezenta cu totul in ceea ce facea. Privind maniera in care ii survenea inspiratia, autoarea atrage atentia in cadrul amplului sau material confesiv ca: "Subiectele imi vin in minte in cele mai ciudate momente, cand ma plimb pe o strada sau ma aflu intr-un magazin de moda si incerc plina de interes vreo palarie, dintr-o data o idee splendida imi vine in cap si ma gandesc: Ei bine, asta ar fi cel mai simplu mijloc de a acoperi crima si nimeni nu si-ar da seama. (…) Atunci insemn ideea mea splendida intr-un caiet."
Pana aici totul pare a fi in regula, mai putin pierderea recurenta a caietelor care adapostesc notarile, schitele ei, cauzata de "jumatatea de duzina de caiete" pe care obisnuia sa le aiba la indemana pentru a consemna diferite idei "despre vreo otrava, un drog ori cate ceva despre vreo escrocherie iscusita" citita prin ziare. Cu siguranta ar fi ajutat-o foarte mult daca aceste caiete ar fi fost pastrate si insemnate, etichetate, astfel incat sa se vada chiar si un cuvant, o schita de litere sau un semn trecut in graba pe coperta, ceva de la care Agatha ar fi avut oricand harul de a incepe o poveste si de a croseta o intriga care, poate ca staruise de multa vreme printre ideile sale, dar pe care inca nu o folosise. In cartea sa cu miez autobiografic, scriitoarea insereaza confesiuni fascinante despre inceputurile sale literare si despre intentiile sale auctoriale stabilite inca de la primele scrieri, intentii care au persistat in procedura ei de a tese povesti din cuvinte, insa povesti care infatiseaza chipul realitatii chiar daca, din cand in cand, sunt redate prin simboluri care par a fi rodul instalarii fantasticului in naratie: astfel, aflam ca atunci cand a inceput sa scrie povestiri politiste nu a avut dispozitia sa critice ceva sau sa se gandeasca in detaliu la o crima. Totodata, recunoaste ca povestea politista a fost dintotdeauna atat povestea unei urmariri, cat si o poveste, in ale carei invelisuri, exista un mesaj moral, o reluare a vechii povestiri morale medievale, ale carei semnificatii concentrau ideea de distrugere a raului si de triumf a binelui. Scriitoarea subliniaza, in marturisirile sale, faptul ca nu se prefigura o regasire a oamenilor in cruzime, violenta si brutalitate, percepute ca o placere sadica recuperata in urma lecturii cartilor despre crime. Interesul de a scrie carti despre crime a fost, pentru Agatha Christie, motivatia ce a determinat-o sa se preocupe de studiul amanuntit al criminalisticii, din dorinta de a se apropia in profunzime de mecanismul psihic si emotional al celor, in viziunea carora, "raul este bine". Din aceasta documentare de sorginte criminalistica, a invatat ca "acolo unde nu exista umilinta, omul piere" si cei care aleg sa faca rau semenilor doresc, in pornirile lor patologice, mai presus de toate, sa aiba puterea si " sa fie tot atat de sus ca si Dumnezeu". Prin urmare, nu cunosc ce inseamna sentimentul de dragoste sau pe cel de compasiune.
Revenind la sursa placerii de a scrie carti politiste, un loc aparte in economia atmosferei care favorizeaza creatiei, fanteziei si inspiratiei sa se manifeste, deriva din varietatea de alegeri carora scriitorul le poate da curs: fie ca ne referim la "povestea de aventuri, vesela", fie ca, din punct de vedere tehnic, o intriga dilematica, dar interesanta da viata povestii politiste. Langa aceste doua specii de scriituri, Agatha o adauga si pe cea care contine "o anumita cantitate de pasiune", astfel incat sa fie salvata nevinovatia, intrucat, in acceptia sa, inocenta este esentiala si nu vina.
Cu un detectiv de orientare psihologica, cititorii devin familiarizati nu doar cu proprietatile arsenicului, ci si cu modul de interpretare a orarului trenurilor si cu subtilitatile diverselor dispozitii legale… Dar cand detectivul este chiar Hercule Poirot, cititorii nu sunt doar familiarizati, pentru ca ei raman cuceriti de "exuberanta personalitate a domnului Poirot", de acest omulet bonom, in persoana unui fost detectiv belgian celebru, ceea ce constituie si o bine-venita variatiune pe tema detectivului din literatura de fictiune. Notoriu de mentionat este ca, din aceasta gama de figuri detectiviste pe care insasi Agatha Christie le cunoastea, fac parte: Monsieur Rouletabille ( personajul cheie al romanului din 1908: Misterul camerei galbene) al lui Gaston Leroux (creatorul Fantomei de la Opera), Chevalier Dupin al lui Poe, Eugene Valmont al lui Robert Barr, Arsene Lupin din romanele scrise de Maurice Leblanc si inspectorul Hanaud de la Surete, al lui A.E.W. Mason, personaje care, in 1920, erau deja binecunoscute in universul fictiunii politiste. Din paginile Jurnalului Secret mai descoperim o lista aparte de excentricitati pe care detectivul din epoca respectiva era necesar sa le detina, lista din care voi scrie soptit cateva cuvinte cheie: …"vioara, cocaina si pipa", "umbrela si inselatorul aer mereu absent", "monoclul si colectia sa de carti rare"…
Lasand acest background deoparte, ne intoarcem la Poirot, despre care se poate afirma ca poseda abilitati absolut fenomenale datorita harnicelor si"micilor celule gri", raspunzatoare de solutionarea fiecarui caz in parte si de gasirea faptasului, in uma unui amplu proces de argumentare a faptelor dispuse asemenea unui puzzle, ale carui piese cu intrigi, personaje-labirint si motive (motivatii) sunt incalcite si suficient de disparate la inceput, astfel incat nu starnesc suspiciunea si banuiala din partea simtului comun, care de obicei, nu prea zareste cauzele si efectele subtile, care nu se vad cu ochiul liber, ci doar cu ochiul "micilor celule gri". Hercule Poirot este cel care stie ca ochii martorilor unei crime pot vedea si ceea ce este neadevarat, dar ca, in aceeasi masura, ochii lor vad exact ceea ce trebuie sa vada. Chair daca vede crime artistice si supreme exercitii ale imaginatiei, detectivul nu este un artist, este crezul pe care Poirot il exprima cu o profunda luciditate si o fina cunoastere a psihologiei umane practicate cu fiecare caz care survine la orizont, Pentru ca, pentru a le salva, nu are nevoie de o putere creativa. Insa, ceea ce este impetuos sa defineasca personalitatea unui detectiv este: pasiunea pentru adevar. Iar cand la baza gandirii si simtirii umane sta pasiunea pentru bine, dreptate, adevar, apare o abilitate adiacenta a detectivului uman si, implicit, a omului, a carui existenta este surprinsa in ipostaza detectivista, cea de: constructor de arhitecturi narative, a caror substanta este deslusirea palimpsestului.
Bibliografie:
John Curran, AGATHA CHRISTIE. JURNALUL SECRET, Editura RAO, Bucuresti, 2010, 508 pagini
Agatha Christie, AGATHA CHRISTIE. O AUTOBIOGRAFIE, Editura UNIVERS, Bucuresti, 1986, 623 pagini
Sursa foto: http://www.agathachristie.com/
