Absolvent al IMF Iasi in 1962. * Doctor in medicina in 1974 * Medic primar in 1978 * Profesor de chirurgie la UMF Iasi din 1991 * Seful departamentului de chirurgie al Clinicii a III-a chirurgicale UMF Iasi * Vicepresedintele sectiei de chirurgie al Societatii de Medici si Naturalisti Iasi * Membru al Societatii Romane de Chirurgie si al Societatii Internationale de Chirurgie.
Evenimentele din decembrie 1989 au produs schimbari esentiale in viata dumneavoastra?
Ca sa fiu sincer, da. Si in viata mea sociala, si in cea de familie, si in cea profesionala. Unele schimbari au fost in bine, altele in rau. Viata familiei a capatat un ritm mai alert. Si eu si sotia am fost implicati mai mult in ocupatiile de serviciu. Copiii au devenit ceva mai libertini. A aparut o noua mentalitate in sanul familiei. Oricum, viata noastra, chiar cu aceste mutatii, merge inainte – si nu in rau. In societate, lucrurile s-au mai decantat. Am avut mari revelatii si mari deziluzii in ce priveste prietenii. Unii s-au aratat asa cum sunt, nincorsetati in concepte mai mult ori putin acceptabile. Altii, care au incercat sa-mi devina prieteni inainte si nu reusisera, au incercat si dupa decembrie 1989, folosind tertipuri ieftine. Dupa cinci ani, prietenii adevarati au ramas prieteni, chiar daca ueneori avem controverse sociale, politice etc. Iar cei care au fost impostori inainte, au ramas aceleasi lichele, vorba romaneasca „lupul isi schimba parul…" In ce priveste profesia, inainte de Revolutie, eram sef de lucrari, medic primar si aveam un anume nivel de pregatire. Din punct de vedere profesional, n-am progresat enorm. Probabil am inregistrat un salt calitativ, dar nu pot face afirmatii gratuite. In uitimil cinci ani, am avansat pe linie didactica. Unii nu privesc prea bine acest fapt, mai ales ca am sarit peste anume etape. Am sarit peste etapa de conferentiar, direct la profesor. Aceasta ocazie s-a ivit si altora. Am fost in situatia sa meditez daca este etic sau nu. Analizand, sa spunem critic, pozitia mea profesionala, a culturii si practicii mele chirurgicale, am crezut ca pot participa la concursul pentru postul de profesor. Multi au avut aceasta sansa, meritat sau nu. De aceea s-a vehiculat ideea ca de aceasta ocazie au profitat toti nechematii. Fara sa par lipsit de modestie, pentru ca sunt scrupulos si pentru ca iubesc prea mult profesia ca sa accept jumatati de masura, cred ca saltul are la baza o realitate care-l justifica.
Ati folosit cuvantul revolutie. Asta s-a intamplat in decembrie?
Dand la o parte satisfactiile si inatisfactiile, visele frumoase si nerealizate ale concetatenilor si, deci, si ale mele, daca suntem sinceri cu noi si daca renuntam la partizanat si la antipatii politice, trebuie sa recunoastem ca e vorba de revolutie. Desigur, toti am dorit rnai mult si mai repede, avem atatia ani de privatiuni in urma incat dorintele noastre erau indreptatite. Pentru ca, la prima vedere, insatisfactiile sunt mai mari decat satisfactiile, sintem inclinati sa credem ca e vorba doar de o schimbare de garnitura. Fara a ridica pretentii de politolog, cred ca putem vorbi de o miscare revolutionara. Sunt multe intrebari, unele deosebit de dureroase – cine a tras, unde sunt teroristii s.a. -, care nu au capatat inca un raspuns pertinent. Dar istoricii, politologii, sociologii au datoria, pe care, cred eu, o vor onora, sa raspunda la timp. Cineva a lansat ideea ca revolutia a existat dar a continuat cu o contrarevolutie, autorii ei fiind nu cei indepartati de la putere, ci cei care doreau puterea si care, la inceput, nu au fost in primele randuri. A urmat ceea ce nu era de dorit, pentru ca victoria revolutiei a fost certa odata cu inlaturarea lui Ceauseseu. Contrarevolutia respectiva a avut victimele ci. Cine sunt vinovatii? Eu nu am gasit un raspuns care sa ma satisfaca. Dar s-a murit mult, in numele unor idei mari, iar vinovatii, mai devreme sau mai tarziu, vor trebui raspunda. Nu trebuie uitat ca s-a iesit in strada, s-a murit pentru un ideal.
Si, la rascoala se iese in strada, cad oameni…
Rascoalele cuprind un anumit segment din populatie care lupta sa satisfaca doleante specifice segmentului implicat. Pe cand, la noi, s-au produs – cel putin in zona libertatii dc exprimare, a politicii si chiar in domeniul economic – schimbari radicale in intreaga societate. Cate rascoale au iesit victorioase? O revolutie schimba un sistem politic si social, o rascoala nu! Atunci, dc ce nu am numi revolutia franceza – rascoala?
Daca ati pune pe Zodia Balantei reusitele si esecurile din decembrie ce brat al balantei ar domina?
Daca ne gandim la ce-am dorit si 1a ce-am obtinut, nu ne putem declara prea satisfacuti. Se pune problema daca se putea obtine atat de rapid ce doream, daca eram pregatiti sa dam si noi, cei nemultumiti, cel putin atat cat doream. Trebuie sa fim lucizi si sa recunoastem ca nu exista un intrerupator pe care sa-1 inchizi si altul pe care sa-1 aprinzi, atat in ceca ce priveste existenta sociala cat si calitatea umana, care alimenteze spontan „un nivel de trai mai ridicat”. Multi dintre noi am dorit economia capitalista, intelegand prin aceasta o calitate deosebita a vietii. Dar aceasta economie are niste reguli foarte dure, pe care nu toti le-au inteles. Cand au inceput sa se faca simtite concurenta, somajul, devalorizarea monedei etc. -, multi dintre noi au inceput sa-si piarda din entuziasm, unii chiar sa regrete balaceala calduta dinainte. Daca mai adaugam si unele greseli ale guvernantilor, tabloul capata contur. Exista si unele succese, cred eu, nu mici. Democratia noastra, prost inteleasa de multi dintre noi, reprezinta totusi o certitudine; la fel si o serie de libertati, la care inainte ne era frica sa si gandim, fac acum parte din existenta noastra cotidiana.
Aveti preferinte politice?
Nu sunt membrul vreunui partid, nici nu cred ca voi fi. Simpatizez verticalitatea politica a domnului Corneliu Coposu si linia PNT-CD, ca si personalitatea domnului Nicolae Manolescu, pe care il citesc cu placere de multi ani si care cauta, din nefericire fara sa reuseasca pana acum, liantul societatii romanesti.
Cum va explicati ca intelectuali de marca ai vietii romanesti – Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu s.a. – s-au cam dat la fund?
Nu stiu daca s-au dat chiar la fund. Mai degraba au trecut la activitatile specifice, dar fac in continuare un lucru bun. Se poate spune ca nu mai ies in fata atat de mult in viata politica. Cred ca Gabriel Liiceanu face o treaba foarte buna la editura pe care o conduce si a propos de intrerupatorul care sa stinga un bec pentru a aprindc altul acest moment trebuie bine pregatit pentru a obtine efectul scontat. Altfcl, nu intelegem evenimentele si deformam adevarul istoric, social si politic. Gabriel Liiceanu, editand literatura de buna calitate, contribuie la educarea natiunii, deci face un lucru dc valoare si de perspectiva. Andrei Plesu scrie, Alexandru Paleologu la fel. Acestia insa nu mai ies la rampa pentru motive legate de insatisfactiile acelui segment al populatiei care, in timpul revolutiei, a visat, a gandit si a vazut ca nu se poate! Cred ca este o dezamagire, dar nu pentru ei ca persoane. Ei, ca indivizi, nu sunt atat de egoisti incat sa regrete faptul ca nu s-au realizat atat cat au facut-o unii dintre demnitari. Insatisfactia este de alta natura, ea tine de situatia generala in care si-au dat seama ca este foarte, foarte greu sa ajunga la ceea ce au gandit si, de aceea, au renuntat. Nu este o solutie si renuntarea lor ar putea deveni o condamnare a noastra la a orbecai in continuare in situatii de compromis. Fenomenul reprezinta, daca vreti o stigmatizare si, in acelasi timp, constientizarea franarii, mai mult sau mai putin violente, a proceselor de schimbare in societatea romaneasca. Presupunand ca acesti intelectuali nu s-ar fi retras din angrenajul vietii politice, vedeti dvs. un alt curs al o accelerare a proceselor sociale de la noi din tara? Manolescu a ramas in angrenaj, dar cu ce efect? Eu nu vad aceasta posibilitate, din cauza „materialului uman” cu care se lucreaza, a situatiei economice, a rezistentei la orice ar putea sa altereze pozitia unora din cei aflati pe trepte inalte, care s-au catarat foarte rapid in varful piramidei. Trebuie sa recunoastem ca multi dintre cei care ocupa pozitii cheie in activitatea politica, in economie, finante etc., sunt dintre „fosti”. Acestia au stiut sa-si foloseasca unul dintre marile lor atribute: capacitatea de a se adapta la noile situatii. Modificandu-se conditiile, s-au actualizat in ceea ce priveste unele trasaturi: abilitatea, lipsa de scrupule, buna informare si, nu in ultimul rand, mergand „in bloc”, s-a reactivat angrenajul infernal al relatiilor. Asta i-a ajutat sa ocupe din nou posturi mari. Ce sa faca Liiceanu in aceasta situatie? Ce-ar putea face Plesu, care a intrat in guvern animat de cele mai bune intentii si care a iesit huiduit?
Un profesor doctor chirurg este un om religios?
In cazul meu, da. Nu sunt bigot si cred in Dumnezeu cu convingerea ca exista o forta universala, pe care o identific cu Dumnezeu si careia toti ii suntem supusi. Dar clipele de reculegere nu le pot avea decat in intimitatea mea cu Dumnezeul meu, acasa sau intr-un lacas sfant, unde sunt eu si cativa credinciosi. Uneori, credinta ajunge la un statut de „emfaza”, ceva gen „insigna de fruntas”. Te intrebi cati oare cred cu adevarat in Dumnezeu. Sau, cat mai cred in el si dupa ce au depasit esecul sau suferinta. Suntem, de multe ori, pusi in fata unui exces de zel din partea slujitorilor bisericii, care este poate rezultatul unei descatusari a credintei. Pentru ca, inainte de 1989, biserica a fost cumva obstructionata. Dar in nici un caz cum a fost biserica rusa, oprimata in chip brutal. La noi, cu unele exceptii, bisericile nu au fost daramate, iar credinciosii, fie si personalitati, au mers la biserica, fara consecinte deosebit de grave. De aceea, consider ca toate necazurile prin care a trecut biserica noastra nu justifica exacerbarea re1igioasa de acurn. Slujitorii bisericii fac niste greseli. Este un adevar care poate sa doara, dar e un adevar. Excesul de propaganda religioasa poate determina ceea ce in medicina se numeste un fenomen de respingere. E totusi o patrundere fortata in casa noastra, prin intermediul radioului, a televiziunii, a presei. Or, credinta nu trebuie tipata, ci soptita, traita cu adevarat, cu discretie, cu smerenie. Acest lucru tine de educatie si nu de propaganda.
Ca medic, aveti in varful bisturiului delimitarea dintre viata si moarte. Cum priviti esecul, nereusita de a prelungi viata?
Aveti dreptate. Si eu am avut esecuri. Cred ca acesta este cuvantul potrivit – esec. Le-am primit greu. De fapt, ce esec este primit usor? La noi, esecul nu inseamna o haina la care o maneca iese mai lunga si o poti scurta. Pentru noi esecul, inseamna fie prelungirea suferintei, fie moartea. Facand abstractie de profesie, fiecare primeste esecul dupa temperamentul sau, educatie, credinta. Cand am un esec, il primcsc cu autoimputarea unui lucru facut fara intentie, dar cu finalitate proasta. De cele mai multe ori, noi luptam contracronometru, cand timpul se scurge uimitor de repede. Ulterior, judecand la rece, alegerea unei solutii bune sau a altor tehnici pare sa fi o alternativa mai fericita. Dar e prea tarziu. Sunt intrebari care genereaza autoimputari. La fel de greu primesti si situatia in care deschizi un bolnav intr-un stadiu avansat de boala si practic nu mai este nimic de facut. Ca si chirurg nu-ti poti reprosa ca organismul este la capatul puterilor si nu mai este capabil sa lupte pentru a supravietui. Dar gustul regretului il simti la fel de adanc. E vorba, totusi, de un om. E si acesta un gen de esec! Foare greu se primeste un alt fel de esec, cand explicatia e propria ta vina. Un gest, un rationament gresit facut in pripa, fara o buna cunoastere a afectiunii si a bolnavului si care se pot dovedi, uneori, fatale. Sunt situatii de nedorit, in care m-am aflat destul de rar, dar nu pot pretinde ca au lipsit cu desavarsire din cariera mea.
Ce face omul Cristian Dragomir cand nu face medicina?
Mari pasiuni nu am avut si nici nu am. Obisnuiesc sa merg din cand in cand la teatru, la expozitii. Destul de rar ascult muzica – prefer preclasicii si Beatles-ii. Cu ani in urma, obisnuiam sa merg la manifestari sportive si chiar sa practic putin sport. Unele din aceste placeri au ramas si astazi, dar timpul nu-mi mai permite sa le acord aceeasi atentie ca in trecut. Mai citesc si literatura, in special roman politic si istoric. Am doi caini, care imi dau bataie de cap, dar imi ofera si momente de relaxare. Spre nemultumirea unor vecini de apartament!
interviu realizat de Doru Hirjoaba
Timpul, Nr. 3, martie 1995, p. 5
