Ceasca de cultura

Autor: omdecultură

  • Bucătarul mitropolitului

    – Eu am un mare cult pentru Cuza-Voda – mi-a spus pictorul Honoriu Cretulescu, la un pahar cu vin rosu, intr-una din serile noastre de taina – pentru toate reformele lui si bunavointa aratata unui inaintas de-al meu, care nu era totusi moldovean ca marele domnitor si ca mine!
    – Si eu am acelasi mare cult pentru el si reformele lui, cat si pentru grija aratata invatamantului public – dar admiratia asta n-o am numai ca dascal ci si ca elev, zambii eu. 
    – Ei, cum asa, ma faci curios! zambi interesat Cretulescu, care in tinerete fusese invatator, iar mai tarziu, la maturitate, profesor universitar la Scoala de belle arte din Iasi. 

    – Foarte bine! Putini stiu ca mare nostru domnitor Alexandru Ioan I. Cuza a fost si un mare proteguitor al scoalelor. Sa-ti dau un singur exemplu, care cuprinde, de fapt, trei. Chiar in primul sau an de domnie, 1859, a dat un decret, in care hotara ca vechea si vestita scoala de la "Sf. Sava", unde predase Gheorghe Lazar si se luminasera atatia mari romani si care avea opt clase, sa poarte numele de "Gimnaziul Sf. Sava". Totodata, si acest fapt e mai important, infiinteaza in Bucuresti inca doua gimnazii cu cate partu clase si anume "Gimnaziul lui Lazar" si "Gimnaziul lui Matei Basarab", care s-au deschis in anul scoalar 1860 – 1861. 
    Or, eu, care am fost timp de opt ani de zile incheiati credincios elev al liceului "Gheorghe Lazar" ii port adanca recunostinta lui Cuza – Voda, care i-a dat fiinta!
    – Da… ai dreptate! incuviinta pictorul Cretulescu.
    – Dar eu te-am intrerupt, iubite maestre; mi se pare ca ai fi dorit sa-mi povestesti ceva in legatura cu Cuza-Voda!
    – (…)
    – Ei, Cuza-Voda nu era un om bigot. El respecta posturile din doua motive: mai intai ca il tinea din scurt Elena-Doamna sa nu calce posturile sfintelor sarbatori ale anului, si, al doilea, pentru ca isi dadea seama ca e sanatos pentru organism, ca, din cand in cand, sa lase la o parte: carnea, grasimile, branzeturile grele… si asa mai departe. Numai vinul n-avea rost sa-l lase ca acesta nu era de dulce! Asa ca respecta toate posturile, cum se spune, cu sfintenie.
    Odata, in postul Craciunului, a fost invitat la masa la Mitropolitul Primat al Tarii… Si, printre altele feluri de post ca: pilaf cu manatarci, tocana sarbeasca cu legume si ce-o mai fi fost acolo, s-a adus la masa si o ciorba de linte cu salata de varza acra, in zeama, taiata fidea, dar si sferturi intregi, dupa gust, stropite cu ulei de nuca si presarata cu boia de ardei iute. Lintea era mancarea favorita a lui Cuza-Voda.
    A mancat domnul cu o pofta grozava. Ba, la sfarsit, i-a spus mitropolitului care era tare bucuros c-o nimerise:
    – Inalt prea sfinte, iarta-ma si lasa-ma sa sorb din strachina zeama asta grozava de varza acra, sa-mi fac pofta, macar ca stiu ca nu se cade asa ceva!
    – Maria-ta, i-a raspuns mitropolitul, esti stapan sa faci totul cum ti-e voia… Si, ca sa nu fii singur la aceasta trebusoara, iata ca am sa fac si eu la fel!
    Si deodata se auzira in sufrageria linistita, doua sorbituri puternice de parca ar fi bazait doi bondari uriasi, de ramase sarmana Elena-Doamna ametita si fara cuvant!
    Apoi Voda zambi, se sterse cu servetul la gura si spuse:
    – Ei, dar sa stii, inalt prea sfinte, ca mi-a placut combinatia asta de linte cu varza acra, cum nu pot sa-ti spun. Si celelalte mancaruri mi-au placut, de ce sa nu recunosc? Dar asta din urma le taie pe toate… Si-acuma, ce ne mai dai… ceva dulce care sa nu fie de dulce, ca se supara Elenuta pe mine!
    – Ferit-a Sfantul, maria ta. Nu face bucatarul meu asa ceva, cade el cel dintai in pacat si-i om cu frica lui Dumnezeu. Acum urmeaza baclava cu nuci si alune, inaclaita in miere!
    – Minunat! striga Cuza-Voda plin de incantare.
    – Nu cumva o fi lucrata in unt! sari Elena-Doamna.
    – Vai de pacatele mele, marita doamna, s-ar putea una ca asta la masa mea in zi de post? Numai ulei de nuca!
    – Dar, apropo, inalt prea sintite. Bucatarul… aista tot asa de bine gateste si mancarurile de dulce? voi sa stie domnul.
    – E de neintrecut in toate!
    – Ce spui? Si te-ar supara sa mi-l imprumuti si mie, din cand in cand, asa, mai cu seama in posturile mari? Mi-a placut lintea aceea de neinchipuit de mult si parca as mai manca de cateva ori.
    – Cu toata dragostea, maria ta! Dorinta mariei tale e lege! Vine cand poftesti!
    – Si la bucataria mitropoliei, cine-ti ramane?
    – Ajutorul lui… invatat de el, nici o grija!
    – Atunci, rogu-te, poimaine, fii bun si trimite-mi-l la palat, dis-de-dimineata, si-l rogi sa-mi gateasca din nou toate mancarurile de azi!
    – Si baclavaua? zambi mitropolitul cu siretenie.
    – Si! Mai e vroba?! ii intoarse domnul surasul. 
    – Atunci, ca sa fie toate, precum au fost in aceasta zi, poata c-ar fi bina marite doamne, sa-l trimit si cu vreo cateva sticle pecetluite din tamaiosul de azi?
    – Nu poate, ci sigur! Numai sa nu greseasca sa-l puna la gheata, ca-i stinge buchetul. Sa-l lase asa, ca acum e iarna!
    Si l-a trimis mitropolitul pe bucatarul sau, aproape in toate zilele de posta mare si in zilele de post mai mic, timp de un an incheiat, sa-i gateasca mariei sale dupa datina din strabuni, pana intr-o zi cand…
    Cuza-Voda si Elena Doamna erau multumiti ca respecta cu sfintenie randuielile bisericesti si-n acelasi timp se hranesc cu mancaruri gustoase, asa cum ei nu mai manacasera pana la acest iscusit bucatar. Si, intr-o zi, dupa ce incheiasera masa, ce-i vine domnului, nu stiu, ca puse sa-l cheme pe bucatar sa ciocneasca un pahar cu vin cu el si sa-i multumeasca pentru osteneala ce si-o da spre a le gati bucate atat de bune!
    Bucatarul veni, Cuza-Voda ii umplu paharul cu vin si-l intreba satisfacut:
    – Spune-mi, rogu-te, mestere, cum faci de iese atat de gustoasa, de pilda, ciorba aceasta de linte pe care-o gatesti tu? Ca-ti marturisesc cinstit: eu de multe ori am mancat, la viata mea, linte, ca-i mancarea mea preferata, dar asa de buna ca pana la tine, nu! Cum o faci?
    Intre timp, bucatarul, fericit ca domnul tarii sta de vorba cu el, asa ca-ntre vechi prieteni, daduse vinul baldabac peste cap si se ametise dintr-o data, prinzand chef de vorba.
    – Maria ta, eu iti spun, da` sa nu afle Inalt prea sfintitul ca-mi gasesc beleaua cu el. Nu ma mai spala toata Dambovita!
    – De ce sa-ti gasesti beleaua, cum spusesi, cu sfintia sa? Fiecare meserie are secretele ei! Spune dara!
    – Apai, maria-ta, sa stii ca mare lucru nu e, zau, asa. Eu, la fiecare mancare de post, pun la fiert si cate o halca buna de slanina de porc… Si aia-i da tot gustul!
    – Vai de mine! tipa Elena Doamna. Cum ai putut sa faci o asemenea nelegiuire, paganule?
    Dar Cuza-Voda isi dete drumul la un rad d-alea de te-apuca, sughitul… Si razi, si razi, de nu se mai putea stapani!
    – Zii… asta a fost postul mitropolitului dintotdeauna, ai, proclet afurisit?
    – Chiar asa, marite doamne!
    – Ei! Fie, ca mi-a placut! mai icni Cuza scurt, odata!
    – Pentru Dumnezeu, ce ti-a placut, Alexandre? intreba Doamna tarii indignata.
    – Si postul, Elenuta, dar si reteta de bucate ale acestui ipochimen. Dar tu, mestere, trebuie sa te duci neaparat la sfintia sa, sa i te marturisesti, sa-l rogi sa-ti citeasca si sa te izbaveasca de pacat, ca pe capul tau cade! il ameninta domnul, zambind. 
    – Las-sa cada, maria ta! Au fost bune toate cele ce vi le-am gatit? Au fost! Le-ati mancat cu mare pofta? Atunci sa va fie de bine si gata. Ca la mancare de post, daca nu-i pui si ceva de dulce, apoi n-are nici un gust! Asa sa stiti!

    sursa: G. Bajenaru – Mici povestiri despre oameni mari

  • Tânărul avocat

    Tinerii avocati obisnuiau, pe timpuri, acum vreo 50 – 60 de ani (poate si astazi), sa angajeze la prima lor pledoarie cate un mare avocat. Ei faceau istoricul intamplarii ce forma obiectul dezbaterii, iar maestrul tragea concluziile respective si cerea achitarea. 
    Si iata ca nu se stie prin ce imprejurare fericita, unui tanar avocatel, fara o ucenicie prea indelungata, deci fara experienta, ii veni la mana un proces care i se paru greu din cale afara. Cum era firesc a pornit in cautarea unui mare avocat binevoitor care sa-i acorde pretiosul sau ajutor in proces, bineinteles, in schimbul unei sume grase, ce-l lasa indiferent pe solicitant; totul era sa castige si sa-si faca un nume in lumea barei. 
    Si s-a oprit la alegerea maestrului Toma Dragu, cunoscutul militant socialist de pe timpuri. 
    Au studiat amandoi dosarul si a ramas stabilit ca, la proces, sa inceapa tanarul, expunand cu lux de amanunte, faptele, iar el sa vina batranul, cu vasta lui experienta si impresionantul sau talent oratoric, si sa termine, cerand castig de cauza. 
    Dupa relatarea grefierului, la semnul maestrului, tanarul avocat s-a ridicat, tulburat de emotie, si a spus intretaiat urmatoarele:
    – Stimate domnule prezident si onorata curte, atat maestrul Toma Dragu, cat si eu, am studiat indelung dosarul ce face obiectul procesului nostru, un proces extraordinar de greu… atat de greu, incat, va marturisesc cinstit atat maestrul Dragu, cat si eu, am ramas amandoi tampiti de greutatea lui!
    Sala a ramas stupefiata si un freamat de nedumerire s-a auzit din banci. 
    Dar maestrul Toma Dragu s-a ridicat imediat in picioare si a spus imperturbabil, cu un suras ironic in coltul gurii:
    – Stimate domnule prezident si onorata curte, va rog respectuos sa binevoiti a lua act ca, intre timp, eu mi-am revenit!

    sursa: Mici povestiri despre oameni mari – Grigore Bajenaru

  • Universitatea și reforma

    Intrebarea pe care ne-o punem acum probabil toti cei implicati in sistemul universitar romanesc ar putea suna astfel: cum este (in ce stadiu se afla) ce “gust” are reforma invatamantului nostru superior? Ceva este (sau pare sa fie), pentru toata lumea, limpede: vechiul sistem, cel dinainte de 1989, calchiat, cum bine se stie, dupa “modelul” sovietic, nu mai poate fi mentinut. El e insa inca “viu” – si nu numai in mentalitatea noastra, ci, mai mult sau mai putin evident, la toate nivelele concrete ale scolii romanesti superioare: al planurilor de invatamant, chiar al programelor analitice (mai trebuie ele oare mentinute, cel putin in forma/structura de pana acum?), al substantei cursurilor, al raportului curs/seminar/examen, al “distantelor” profesor-student, al rolului cercetarii si ponderei ei in viata universitara sau al pozitiei profesorului si studentului in societatea civila.
    Planurile de invatamint si perspectiva. Ma opresc, mai intai, la un exemplu. Inainte de 1989, disciplinele de “stiinte sociale” (economia politica, socialismul stiintific ori filosofia marxista) erau omniprezente: ele trebuiau sa vegheze asupra “orientarii” politice a profesorilor si studentilor. Cum s-a cam terminat cu veghea, era de asteptat ca disciplina intitulata Filosofie sa nu mai figureze in planurile de invatamant actuale/de perspectiva, chiar daca ea este, poate, predata altfel. Dupa stiinta noastra (si ma refer la facultatile de litere), la cele mai multe universitati de stat nu s-a intamplat asa. Oare si la vreuna dintre universitatile cartelului? La Universitatea “Al. I. Cuza”, ea a fost/este mentinuta pana in acest an universitar – si inca la “concurenta” cu Estetica. Dincolo de faptul ca Estetica literara (reprezentata aici, dupa ultimul razboi, de G. Calinescu si Al. Dima) a disparut din planurile noastre de invatamant, ca si de imprejurarea ca Filosofia era/este predata la Facultatea de Litere a celei mai vechi universitati din tara de aceleasi persoane care au slujit marxismul filosofic mai mult de trei decenii, sa ne mai intrebam cum se face ca aceasta disciplina dispune, in planurile de invatamant, intr-un moment in care ele trebuie “aerisite”, de doua semestre, in timp ce altele, de specialitate si fundamentale, strict necesare pentru formarea viitorilor profesori, cercetatori, oameni de mass media, cum sunt Folcloristica, Teoria literaturii si chiar, la unele sectii, Literatura comparata, “beneficiau”/”beneficiaza” doar de un semestru? Situatia aceasta- si nu e singura care ar intra in discutia noastra – nu saraceste doar pregatirea profesionala a studentilor, dar pune sub semnul intrebarii insusi sistemul de credite, asa cum il practicam noi acum.
    In acest loc, se cuvine sa facem o precizare. Planurile de invatamant trebuie sa fie gandite pentru studenti (pentru formarea lor), pe baza unor criterii ferme care sa aiba in vedere pregatirea fundamentala si de specialitate a tinerilor, cu un program flexibil, conceput pe moduluri, cu un accent mai pronuntat pe “pachetele” de cursuri si seminarii optionale, distribuite treptat inca din primul semestru de studiu si cu un anume crescendo catre ultimele semestre. Structurate astfel, ele ar imbogati paleta de oferte didactico- stiintifice, ar deveni mai putin rigide, mai productive, ar deschide o perspectiva mai generoasa studentilor: tanarul absolvent de liceu, venit la facultate sa studieze (nu sa reia, intr-o forma sau alta, manualele de liceu, unele dintre ele de calitate), ar dispune de timpul sau de biblioteca ce, in mod normal, trebuie sa fie de 6-8 ore pe zi, nu de 2-3, ca acum, ar lua pe cont propriu meseria sa in formare, n-ar mai fi sclavul orarului, al prezentei obligatorii (!) la cursuri, s-ar obisnui treptat (poate si cu modelul profesorului in fata) sa devina intelectual, adica un om liber al cartii. S-ar putea normaliza astfel relatia profesor-student, cel mai tanar ar intelege, ar simti ca celalalt il considera un semen, un potential colaborator (de pilda, in domeniul cercetarii) si, la randul sau, l-ar respecta. De altfel, poti avea senzatia ca esti respectat si poti respecta, mai ai timpul necesar, in aglomeratia de ore (mult peste 22-24, cite ar fi normal!) si de examene de acum? O intrebare legitima pe care si-o poate pune/si-o pune cu siguranta oricare student.
    Revenim astfel la sistemul de credite practicat, se pare, altfel, de la o universitate la alta. Mai intai o remarca generala; deocamdata, numarul de credite nu e stabilit potrivit unor criterii obiective care sa tina seama de rolul si ponderea disciplinelor de invatamant in formarea viitorilor specialisti. Se intampla ca un capitol al unei discipline sa dispuna de mai multe credite decat o disciplina in intregimea ei! Poate ca exemplul cel mai frapant (si ma refer, din nou, la sectia Romana a Facultatii de Litere din Iasi) e urmatorul: Fonetica si fonologia limbii romane, un capitol din ceea ce la alte universitati se numeste Limba romana contemporana, dispune de doua ore de curs si una de seminar, pe un semestru, si de cinci credite, in timp ce Literatura comparata, “comprimata” in doua semestre (!) – 2 c., 1 s./2 c., 1 s. – “beneficiaza” de… patru credite, iar Folcloristica, (2 c., 1 s.), pe un semestru, doar de doua. O alta consecinta, nu chiar comoda (si nici… sanatoasa) pentru studenti, a introducerii sistemului de credite, deocamdata fara flexibilitatea din tarile lui de origine, este marirea numarului de examene, colocvii etc., dupa fiecare semestru, pana la 10-11. Si asta, pentru simplul motiv ca studentii nu vin la examene atunci cand sunt pregatiti cu adevarat, ci atunci cand trebuie. La toate astea, se adauga si excesul de zel al unor profesori care vor sa-i “domine” pe studenti… cu un examen, chiar si atunci cand, in planul de invatamant, in dreptul disciplinei lor, e prevazuta doar o verificare.
    Necorelat cu situatia din toate universitatile cartelului, sistemul de credite practicat astfel nu poate fi operational si, implicit, nici cu adevarat util, daca am incerca sa-l aplicam, asa cum poate fi operational si, implicit, nici cu adevarat util, daca am incerca sa-l aplicam, asa cum va fi cazul in anii ce vin, adica sa facem ca studentii sa-si continue facultatea, intr-un semestru sau altul, daca o doresc, la o alta universitate.
    O mostenire grea. Stim bine, regimul comunist a “creat” in universitatea romaneasca, timp de 41 de ani, doua “corpuri” de supusi – cel profesoral si cel al studentilor; adesea, supunerea a mers pana la autocenzura, uneori – pana la (auto)denuntare. Sunt inca si astazi profesori care le pretind studentilor, mai mult sau mai putin discret (din perspectiva aceleiasi mentalitati de supus… neaustriac ce are, la randul lui, supusi) sa reproduca (n-ar fi rau…, cuvant cu cuvant!) ceea ce au spus ei la curs, sau au publicat in cutare “tratat”, “introducere”, “incheiere”… etc. Si mai “bine” se dovedeste pentru student, atunci cand, dupa caz, isi insoteste recitarea in proza cu propozitii de tipul: “asa cum observa ilustrul pedagog, istoric literar” etc., ilustrul fiind, intamplator, tocmai profesorul in cauza.
    Au existat, in istoria universitatii romanesti postbelice, desigur, exceptii: unele ne duc cu gandul la martiraj – Petru Caraman -, altele – ilustrate de profesori ca Liviu Rusu, Tudor Vianu, G. Calinescu, Al. Dima s.a. – care ne-au salvat de la un-si-mai-rau-decat-a-fost in scoala superioara romaneasca – si asta, cu toate concesiile, mai mari sau mai mici, facute de unii dintre ei. Viata noastra universitara a consemnat si miscari studentesti, ca cea de la Iasi din februarie 1987, precum si profesori ce au incercat sa reziste sau s-au opus, intr-un fel ori altul, cursului politic de atunci.
    Si au mai fost si altfel de… “exceptii”: ma gandesc la cei care au avut, multi ani la rand, importante functii administrative si politice; unii dintre ei sunt si astazi activi, mai detin “posturi de conducere”, decid inca asupra celorlalti. Chiar daca in fosta RDG, in numeroase, foarte numeroase cazuri asemanatoare, s-a procedat transant, putini dintre noi ar propune marginalizarea celor la care ma refeream – si poate ca este bine asa -, nici macar atunci cand este vorba despre incompetenta ori despre impostura. Nu o data, impostura mai trece, in “dulcele stil vechi”, drept profesionalism si “distinctie intelectuala”; nu de putine ori, spoiala si tupeul, “universalismul” unora care nu se sfiesc sa predea (si, intr-adevar, le…”preda”) 4 sau 5 discipline in acelasi semestru trec drept… competenta. Daca cineva s-ar uita in urma, ar putea constata ca, din atata desfasurare de forte si risipa de “sclipiri” intelectuale, abia daca raman, ici si colo, cate un articol sau un comentariu jurnalier ori revuistic, si acelea scrise inteligent, cu tinta precisa, adica in vederea unei burse tarzii, a vreunui lectorat (si el…”copt”) in strainatate. Pitoresc este ca nu putine dintre personajele acestea, unele imediat dupa revolutie, altele – un an-doi mai tarziu, au “devenit” taranisti, liberali, monarhisti etc.: dovada de inteligenta politica, dar si de tinuta morala, nu-i asa?
    A circulat, mai circula, iar cine are sansa, il si parcurge, un tabel numit lista cu persoane de sprijin. Ne sunt bine cunoscute disponibilitatile “eufemistice” si gustul pentru masca ale coruptului limbaj/stil comunist: dictatura cea mai opresiva era “poreclita” “democratie socialista”, institutia cenzurii, care se…”desfiintase”, se chema “directia presei”, iar tabelul cu informatori ai politiei secrete (cel de la fosta judeteana de partid) era/este intitulat “lista cu persoane de sprijin”. Lectura unei asemenea liste nu este o intreprindere placuta: risti, la fiecare pagina, sa gasesti nume cunoscute, acela al unui prieten, al unui coleg, sau chiar al unei rude. Prima reactie este, desigur, de refuz, de suspiciune: cum ar fi posibil altfel in “era suspiciunii”? Pentru ca, intr-o societate normala, n-ar fi existat/nu poate exista o asemenea lista. Treptat insa, reactia dintai e inlocuita de o alta si de o intrebare nelinistitoare: nu cumva, totusi, lista aceea este una adevarata? Iar daca ar fi asa, intrebarea se prelungeste: cati dintre cei listati au riscat marturisirea, asa ca un mare cleric din Timisoara, ori ca cele doua-trei marcante personalitati ale vietii noastre publice?
    Ma refeream, asadar, la posibilitatea unei reforme cuprinzatoare in invatamantul superior. Sa ne imaginam ca, intr-o catedra, undeva la o universitate, exista cinci-sase fosti activisti de partid (mai mari sau mai mici, de toate “calibrele”); unii dintre ei, sa ne imaginam mai departe, sunt si “listasi”. E de la sine inteles, nici unuia dintre ei nu i se poate contesta/lua dreptul, la convertire adevarata. Desi stim bine ca Saulus a fost/ poate fi doar exceptia. Marturisirea despre care vorbeam ne-ar apropia totusi, cu un pas macar, de ceea ce s-a numit “procesul comunismului”. El trebuie sa aiba loc, asa cum s-a intamplat in alte parti, nu insa ca o “vanatoare de vrajitoare”; mai curand, acest proces ar trebui conceput ca un fel de “exorcizare” a sechelelor mentalitatii noastre, ca o intrare in normalitate cu noi insine, cu trecutul imediat de care nu ne putem lepada decat asumandu-ni-l.
    Dorim reforma? In consecinta, intrebarea schitata mai sus trebuie repusa: putem face reforma impreuna? Sau, si mai mult: o putem realiza, in acelasi timp in care tragem dupa noi, in fiecare zi, “coada” incomoda a mentalitatii noastre antedecembriste?
    Ca si in cazul celeilalte – economice -, reforma in invatamant e asteptata de peste opt ani. Ea a fost insa, ca si cealalta, un prilej de a ne face ca o facem. O stim cu totii prea bine. Si poate ca am constientizat si un alt fapt: esecul, nefacutul reformei nu se explica doar prin lipsa vointei politice a regimului Iliescu, prin incompetenta si iresponsabila nepasare a multor functionari ai MEN, ca si a unor ministri, pana la domnul Virgil Petrescu inclusiv, ci si prin ne-vointa, prin nepasarea, prin impotmolita noastra mentalitate. Nerealizarea reformei adevarate este mai grava decat decizia necugetata a unui ministru, decizie care a scos in strada mii de elevi. Dar cati dintre noi au “iesit in strada” – in presa/la radio/la televiziune – pentru faptul ca reforma treneaza, ca schimbarea reala intarzie foarte mult?
    Un semnal in sensul acesta a venit recent din partea unei foarte tinere colege de la Bucuresti, Andreea Deciu: semnal mahnit, oarecum maniat, redactat in termeni fara echivoc, duri chiar, dar decenti, adresat noua tuturor, celor din alte generatii de membri ai corpului profesoral universitar.
    Decenii la rand, am fost “dadaciti” (eufemistic vorbind) de un minister de la care asteptam/trebuia sa asteptam totul; in mod paradoxal (faptul ne apare astazi, ca si atunci, umilitor), acea stare dadea un anume sentiment de… siguranta: planurile de invatamant, programele analitice, normele, aprobate, numirile etc – toate veneau de acolo de sus unde nu ne iubea nimeni. Chiar daca dirigismul e adanc inradacinat in mentalitatea noastra, MEN nu mai poate, nu mai trebuie sa mai “faca totul” si, de fapt, de la o vreme, nici n-o mai face. Dificultatea a fost/este aceea de a ne adapta la noul stil, nedirigist, practicat deja de unii dintre colegii nostri care au luat in serios reforma si vor s-o duca la capat. Ei sunt insa, deocamdata, putini.

    Articol publicat in Romania Literara, Nr. 9, 1998, Ioan Constantinescu

  • Note de lectură – Mihai Eminescu

    Eminescu a fost o fire voioasa, exuberanta. Ii placea mult teatrul si se ducea special la comedii, unde radea cu atata pofta, incat spectatorii din jur erau antrenati si faceau haz mai mult de rasul lui exploziv, decat ce se debita pe scena.
    In prima tinerete, pe cand studia la Viena, era mare amator de farse. Povesteste un coleg al lui de atunci, ajuns mai tarziu profesor universitar, ca Eminescu statea in gazda la o batrana austriaca, impreuna cu un alt roman, un baiat mai instarit, care primea lunar, din tara, din belsug, atat bani, cat si alimente. Eminescu o ducea mai greu, dar asta nu influenta cu nimic buna lui dispozitie.

    Intr-o zi, la pranz, toti studentii romani s-au dus la restaurantul, unde obisnuiau sa-si petreaca timpul liber si sa bea cate un "schwartz". Printre ei era si Eminescu. Nu mai e nevoie sa spun ca schwartzul nu le potolise foamea, ce incepuse sa le dea ghies, ci dimpotriva. 

    Si, culmea ironiei pentru cei flamanzi, usa bucatariei se deschise zgomotos si in restaurant intra o tanara si blonda chelnerita cu mai multe portii de carnati, bine rumeniti, pe varza calita, si o serie de "kriegele" cu bere spumoasa. 
    Cativa dintre studentii nostri nevoiasi privira cu jind si inghitira in sec. Bineinteles ca Eminescu le tinea cu fidelitate companie. Vazandu-i ca se uita cu atata adoratie la carnatii prajiti le spuse, lingandu-si buzele: 
    – Vreti sa mancati cate o pereche de carnati pe varza si sa va stingeti setea cu cate un kriegel cu bere proaspata?
    Unul din ei, mai mucalit, se ridica si raspunse in hazul tuturor:
    – Aceasta ciudata intrebare nu poate avea decat un raspuns: da!
    Iar ceilalti, ca la o comanda nevazuta, strigara mai abitir decat briganzii din "Hernani":
    – Da! Da! Da!… De trei ori da!
    – Bine! incuviinta Eminescu, surazand mefistotelic, eu am voit sa am asentimentul vostru, al tuturor, ca nu cumva sa fiu refuzat. Daca-i asa cum spuneti, asteptati-ma, va rog, aici. Intr-o jumatate de ora sunt inapoi. Pana atunci, inarmati-va cu acea virtute, pe care filozofii o numesc rabdare… si iata aici si-un pac de tutun "prima", cu foita lui. Auf wiedersehen!
    Si Eminescu se intoarse acasa si se duse glont la batrana lui gazda:
    – Gnadige Frau Rose, o mare nenorocire i s-a intamplat colegului meu de camera, Herr Gramada!
    – Jesus, Maria, Josef! A fost ranit in vreun duel, sarmanul tanar?
    – A, nu, nu, nu e chiar atat de grava nenorocirea. Altceva i s-a intamplat: s-a asezat la restaurant pe un scaun ce avea doua cuisoare iesite si, cand a voit sa se ridice pentru o mica treaba, si-a sfasiat pantalonii, dar asa de rau, incat omul nu mai poate pleca pe strada. I se vad albiturile si trebuie sa recunosti ca-i mai mare rusinea!
    – Vai, vai, vai! Si ce-i de facut?
    – M-a rugat pe mine sa vin sa-i iau pantalonii cei negri si sa-i duc la restaurant sa se schimbe. Bine ca are doua perechi.
    Madam Rosa, care-l stia pe Eminescu cam sugubat, nu prea inclina sa-l creada, si-i riposta:
    – Dar, nu va suparati, domnule Michel, nu v-a dat bilet pentru mine, ca dumnealui cam asa obisnuieste, cand imi cere ceva. 
    – Ah, cum de am uitat? se plesni Eminescu cu palma peste frunte. Sigur ca mi-a dat. Poftim! Si, dupa ce se scotoci prin buzunarele hainei, scoase un bilet impaturit in patru, il desfacu si i-l arata: Poftim: "Stimata doamna Rosa, dat domnului Eminescu pantalonii mei cei negri, care-mi sunt absolut si imediat necesari. Cu multumiri: Gramada."
    Nemtoaica isi ridica privirea mirata asupra tanarului ei chirias:
    – A scris romaneste?
    Eminescu ramase surprins, dar numai o clipa:
    – Adevarat, vezi, in graba, bietul baiat a uitat ca dumneata nu stii decat nemteste. Dar uite-i, aci, iscalitura, doar i-o cunosti, ca ti-a scris si dumitale din tara de atatea ori!
    – Da, da, e drept. Asta-i semnatura domnului Gramada. Poftim pantalonii. Ce ghinion pe bietul tanar!
    Eminescu insfaca pantalonii foarte grabit si o lua la goana spre cel dintai telal care-i iesi in cale. Ii vandu cat putu mai bine si nu se mai opri decat la restaurant, unde intra gafaind, dar cu fata radioasa. 
    Batu in masa cu o siguranta de bancher si dadu comanda, insirandu-si banii dinainte:
    – Cinci portii de carnati pe varza, zece chifle si cinci kriegele cu bere! Apoi, facand socoteala, spuse incantat: Si ne mai ramane si pentru inca cinci schwartzuri. Phhii, festin in toata regula! Baieti, dati-i falci!
    E inutil sa mai descriu cum a decurs masa studentilor nostri. 
    Dar iata ca, a doua zi chiar, amicul Gramada trebuia sa se duca intr-o vizita simandicoasa. O ruga deci pe madam Rosa sa-i perie bine si sa-i calce pantalonii negri. Cum era si natural, batrana holba ochii la el, nestiind ce sa creada:
    – Dar nu i-ati cerut dumneavoastra ieri, cand a venit domnul Eminescu si i-a luat, ca sa vi-i aduca la restaurant?
    – Ce, Eminescu, ce restaurnat?! striga Gramada, venindu-i sa cada gramada, vorba aceea, ca-si dadea seama ca e ceva necurat la mijloc. 
    Nemtoaica se infurie:
    – Atunci strig si eu: ce pantaloni negri?
    Gramada se uita la Eminescu, care radea intr-un colt, pe infundate. 
    – Ah, corsar de uscat, ce-ai facut cu pantalonii mei?
    – Asculta, ii spuse Eminescu, abia stapanindu-si icnelile: ti-au placut carnatii cei alepisiti pe varza calita? Si chiflele proaspete si rumenite? Dar berea rece a fost buna? Asa-i?
    – Mi-ai dat pantalonii pe carnati?
    – Fereasca sfantul, se putea sa fac asa ceva? N-ai vazut ca am platit cu fileri? I-am vandut la telal. Altminteri mai aveati voi parte de o masa atat de gustoasa care ne-a uns la inimia? De altfel, cand v-am cerut asentimentul, daca vreti sa mancati carnati si sa beti bere, tu ai acceptat ca si toti ceilalti, daca nu ma-nsel!?
    – De ce nu ti-ai vandut pantalonii tai, negustor de piei de closca?
    – Cum puteam sa-i vand pe-ai mei, cand am o singura pereche? Frumos mi-ar fi stat sa ma duc la Universitate in izmene! Dar tu, avand doua perechi, e mai echitabil, trebuie sa recunosti. 
    Gramada, din infuriat cum era, izbucni si el in ras. Apoi, curiozitatea nu-i dadu pace>
    – Dar cum Dumnezeu de ti i-a dat madam Rosa, fara nici un bilet din partea mea?
    – Ba, daca nu te superi, am avut si bilet in regula din partea ta! il linisti Eminescu. 
    – Ce tot spui, ca eu nu stiu nimic?
    – Madam Rosa draga, fii amabila si ada biletul ce ti-am dat ieri pentru pantalonii domnului Gramada!
    Pe bilet erau scrise urmatoarele: "Draga Eminescule, ma rog tie, fii bun si da-i aducatorului, pentru colegul nostru Silvian, "Critica ratiunii pure" a lui Kant. Cu multumiri, al tau Gramada"
    – Mai, ca sotie mai esti! Cu tine n-o scoate omul la capat. Hai la telal sa-mi iau pantalonii inapoi mai degraba; numai de nu i-o fi vandut si el!

    sursa: Mici povestiri despre oameni mari – Grigore Bajenaru

    ?tefan_Luchian_-_Eminescu_(Zadarnic_dupa_umbra_ta_dulce)

    Mihai Eminescu – Stefan Luchian

  • Domnul Trandafir predă lecţia înţelepciunii

    Un cadru didactic pensionar daruieste din putinul sau. Isi doneaza drepturile de autor obtinute pe culegerile pe care le scoate pentru a asigura burse destinate scolarilor inteligenti din mediul rural. Mai mult, aduna bani de la fostii sai elevi si ofera sase ajutoare banesti în valoare de 700 de euro fiecare copiilor destepti, dar nevoiasi. Unul dintre ei are 10 pe linie la scoala. Poate fi ceva mai edificator?
    A fost un respectat profesor de Matematica, pornit si el de la tara, si este cunoscut în tot Iasiul ca fiind dascalul elevilor eminenti, formator de olimpici pe banda rulanta. Ei bine, chiar si acum, de ani buni iesit de la catedra, acest domn Trandafir in carne si oase nu pregeta sa faca bine copiilor si, implicit, societatii, dand astfel un raspuns politicienilor care ii arunca în noroi si ii dispretuiesc pe profesori. 
    N-are o pensie prea grozava, dar cu toate acestea prefera sa ajute copiii de tarani care n-au posibilitatea sa bata la portile scolilor inalte. Castigul primit de pe urma cartilor editate il ofera in intregime programului de burse "Cohal", care ii poarta numele, burse care merg catre mediul rural prin intermediul unei asociatii non-profit. Aceasta a avut cu ani in urma initiativa sa ajute copiii dotati de la sate. A avut succes si acum s-a ajuns ca printre oamenii de afaceri prosperi sa se numere si profesorul iesean Traian Cohal ca "administrator" a sase astfel de burse, mai multe chiar decat ofera potentatii zilei. Acestia, foarte putini la numar, evident, contribuie si ei la frumoasa initiativa. Printre ei, ca sa dam doar doua exemple, Jean Valvis si Mircea Lucescu. 
    Cum este posibil acest lucru? Ei bine, e foarte simplu. Pe langa drepturile de autor (recent impozitate de Guvernul Boc), Cohal primeste fonduri din tara si din strainatate pentru a completa necesarul de la fostii sai scolari. Iar totalul e o suma maricica, ce depaseste 4.000 de euro. Banii reprezinta rasplata primita de emeritul profesor din partea elevilor de altadata pentru faptul ca i-a ajutat sa ajunga oameni mari. Pentru ca multi dintre acestia provin tot din mediul rural, insa in vremurile cand era posibil sa studieze la scoli importante din oras. Se stie ca astazi doar 2% din copiii din sate ajung sa absolve o facultate. 
    Respectatul cadru didactic pensionar si-a dat seama ca in mediul satesc, de unde a pornit si el în viata, exista elevi cu un coeficient de inteligenta deosebit, insa, din cauza conditiilor grele in care traiesc, acesti copii se pierd în praful si glodul ulitelor patriei portocalii. 
    L-am vizitat pe profesorul pensionar la locuinta sa din Copou. Tocmai se intorsese de la o plimbare facuta la Teiul lui Eminescu. Din pacate, spune el, poarta un nume dezonorat astazi: Traian. Traian Cohal a fost profesor de Matematica la clasele de elita ale celebrului colegiu iesean "C. Negruzzi". In anii comunismului, pentru ca nu avea un dosar "bun", a fost fortat sa ia parte la un experiment inedit, reusit doar in parte. S-a decis sa fie adunati elevii foarte buni in clase speciale de matematica pentru a fi pregatiti intensiv pentru olimpiade. Un fel de lot olimpic al Iasiului. "Ar fi trebuit sa vina la mine elevii buni, dar credeti ca era asa? Care dintre profesori acceptau sa-si lase elevii? Nu prea. Asa ca a trebuit sa fac eu un efort si cred ca am reusit: din mana mea au iesit, imi place sa cred, oamenii destoinici, specialisti realizati astazi, unii aflati la universitati si institutii de peste hotare. Dovada e ca ei contribuie cu bani la ajutorarea acestor copii pe care am decis sa-i sprijin", precizeaza Cohal. Vom da doar un simplu exemplu. Unul dintre ei este astazi profesor la Pennsylvania University. 
    Dar cum a pornit ideea burselor pentru copiii saraci? De la o intalnire de promotie a fostilor sai invatacei. "Cativa elevi de-ai mei care se afla in strainatate au propus sa ofere bani care sa fie folositi pentru premii destinate olimpicilor cu rezultate, la oras mai intai, dar în cele din urma am dirijat acesti bani catre copiii din mediul rural, ca sangele din mine are si ceva din zona satului. Dar in primul rand merita copiii, ca sunt unii foarte inteligenti", precizeaza profesorul Cohal. La inceput au fost cinci burse, apoi opt, acum sunt sase. Fostul cadru didactic tine legatura cu fiecare dintre elevi. "Am relatii deosebite cu ei. Chiar acum trei saptamani m-am intâlnit cu unii dintre ei." A aflat ca unul are chiar 10 pe linie. O alta fata, ajunsa în clasa a XII-a, la care nu se dau atat de usor note mari, are media generala 9,9. Desi nu primeste o pensie substantiala, profesorul Cohal nu se da la o parte in a ajuta copiii. 
    Chiar daca are probleme de sanatate si, implicit, cheltuieli, se implica pentru a-i ajuta pe sarmanii elevi. "In mai multe randuri am contribuit si eu, plus ca drepturile de autor sunt donate pentru acesti copii. Alta data mi-a placut un baietel si am tinut sa-l ajut. As vrea sa raman in sufletelul lor. Chiar mi-a crescut inima cand mi-au spus copiii acestia ce note au. Din pacate, acum, elevii de la tara au sanse infinit mai mici sa se realizeze", spune Cohal. 
    Dupa ce a iesit la pensie in anii ’90, profesorul a scos pe piata 12 culegeri de exercitii. "Sunt circa 4.000 de pagini tiparite cu probleme de matematica." Privitor la soarta profesorilor pe astfel de vremuri, Cohal nu are cuvinte deloc magulitoare. "Am iesit de la catedra cu o pensie catastrofala", spune el. Gloriosul cadru didactic de odinioara se descurca binisor acum doar pentru ca nu a fost niciodata prea pretentios. Referindu-se la situatia de astazi a invatamantului, Traian Cohal este de parere ca se vrea ingenuncherea profesorilor: "Invatamantul este foarte important! Ce poate fi mai valoros decat pregatirea omului pentru viata o data ce studiile il ridica uneori pe om din noroi? Omul care nu gandeste este usor de manipulat si la orice nemernicie este dispus sa se ridice în picioare si sa strige «ura!». Un om care gandeste, intai filtreaza, asa ca poate deveni incomod si ar putea sa conteste". 
    In ce priveste salariile profesorilor, opinia sa este una din care transpare revolta. "Cum sa te descurci cu 6 milioane? Din pacate, verbul «a descurca» a devenit verbul de baza al romanilor", mai spune dascalul iesean. Reintorcsndu-ne la perioada cand preda, apoi revenind in prezent, cand ofera burse, profesorul spune ca motto-ul sau rimeaza cu propozitia: "Am fost un om cu suflet bun pentru copii". 

    De altfel, Cohal a iubit atat de mult copiii necajiti, incat isi sacrifica din economii ca sa le cumpere cate o haina. "Am avut copii nevoiasi, uneori mergeam cu ei in excursie. De regula, profesorul insotitor avea dreptul sa mearga fara sa plateasca. Dar eu plateam de fiecare data si luam, in schimb, un alt elev sau pe preferatul meu, Ionica. Era un copil foarte bun, numai ca avea mai multi frati acasa. De fiecare data cand gaseam cate un prilej, ii mai dadeam cate o camasa noua, un pulover. Uneori ii ofeream si de mancare. Acum este in America. Era foarte harnic si stiam ca trebuie ajutat ca sa poata munci." In general, pe profesor il interesa ca atunci cand copilul termina scoala sa fie si sanatos. "Important e si ce faci dupa ce termini. Nu intotdeauna premiantii scolii sunt si premiantii vietii, unii consuma prea multe resurse in scoala, apoi nu mai au." 
    In ce priveste sfaturile date tinerilor de astazi, el spune ca le doreste din inima sa aiba sansa unor guvernanti mai buni. Referindu-se la politicieni, nu are cum sa nu ajunga imediat la presedintele Basescu. "Ca sa fie bun pentru tara, trebuie sa renunte la gasca si madame, ca astea il vor duce de rapa." Gandindu-se la vizitele presedintelui pe la Ciresica sau Golden Blitz, nu se poate abtine sa nu spuna si o gluma in legatura cu tizul sau din capul tarii, explicand principiul recursivitatii pe care l-a expus marele matematician Grigore Moisil: "Esti de acord ca orice om are dreptul la un pahar de cognac? Da. Bei paharul, il pui jos. Esti alt om. Si cum orice om are dreptul la un pahar de cognac, bei un alt pahar de cognac… si asa mai departe". 
    Cat priveste tarele pentru care sunt blamati astazi profesorii, pensionarul Cohal spune ca nu a facut meditatii pe bani, pentru ca se traia odata decent ca profesor. "Oamenii erau cinstiti, se tineau de cuvant, nu ca politicienii de astazi. Faceam meditatii gratuit la scoala, cu toti elevii. Nu am luat niciodata bani sau foloase materiale de la copii." Discutand despre viitor, se intoarce la Basescu. "Domnule, sa nu ma intrebi daca l-am votat. Credeam ca aveti pareri mai bune despre mine", spune profesorul care a fost coleg cu cei care i-au fost dascali pentru putin timp lui Traian Basescu la Iasi. Pentru cine nu stie, presedintele a facut una din clasele gimnaziale la Colegiul Negruzzi. "Am aflat lucruri despre el care nu-i sunt favorabile. Si e rau cand ne conduce cine nu trebuie. Ce vreti cand in capul tarii este un om care nu avea 4 la Matematica, ci avea 3, era parca in clasa a VI-a…"

  • Gânduri despre România…

    Romania a devenit fascinanta nu prin faptul ca zilnic se intampla cate ceva, ci prin faptul ca multe din evenimentele care ne trec prin fata ochilor nu ar trebui sa existe. O incursiune in viata cotidiana ne aduce un zambet amar, constatandu-se ca profetia cu cei 20 de ani a lui Silviu Brucan, privind tranzitia la democratie, a fost mult prea optimista.
     
    Majoritatea oamenilor au devenit experti in probleme de care nu au habar. Claxonul a devenit o prelungire a vocii, iar multi adorm cu mana pe el, incercand sa imite sirena lui Vasile Roaita. Aglomeratia este un bun motiv pentru ca buzunarele sa treaca la cura de slabire, impinse de la spate de maini cu degete subtiri. A reclama a devenit un sport national, iar de castigat nu castiga cine are dreptate ci persoana care stie unde sa arunce cu banii.

    Traim intr-o criza perpetua, insa masinile de lux de pe strazi spun cu totul altceva: Bucurestiul este campion la Jeep-uri in comparatie cu Parisul, desi orasul de pe malurile Senei are un PIB de 478 de miliarde de euro, adica de 2,8 ori mai mare decat PIB-ul Romaniei. Furtul a devenit un imprumut de scurta durata, din motive estetice, iar cand se constata fapta, paratul sustine ca a fost terorizat psihic de acuzat in materie de drepturi de proprietate, cerand daune morale. Tot in materie de furt, bagajele pasagerilor care pleaca sau vin in Romania, pe calea aerului, au devenit un adevarat rai: bani, telefoane, ceasuri, laptopuri etc. ajung la salariatii care le duc la cala. Odata la cateva luni, politia mai retine cativa amatori de chilipiruri din bagajele calatorilor.

    Cel mai bun mod de a arunca gunoiul menajer nu este la tomberon, ci direct pe trotuar. Cu cat inaltimea de la care se arunca gunoiul este mai mare cu atat mai bine. In cazul in care cantitatea de gunoi depaseste capacitatea trotuarului, spatiile verzi dintre blocuri sunt exploatate cu succes.
     
    Demisia de onoare dintr-un minister nu inseamna nimic altceva decat ca procuratura a dovedit ca un inalt functionar a luat mita pentru a favoriza o anumita persoana.
    Tinerii au disparut cu desavarsire din localitati intregi: si-au gasit de lucru in Occident. In Romania nu mai este posibil sa lucreze – fabrici intregi au devenit una cu pamantul dupa ce au fost privatizate cu succes. De asemenea, cand un miliardar roman le vorbeste romanilor stabiliti in Occident nu uita sa-i incurajeze ca, indiferent de cat de greu le este acolo, este mai indicat sa nu se intoarca in Romania, motivand ca pe plaiurile mioritice le va fi infinit mai greu.
    Legile au rolul lor, insa sunt mai schimbatoare decat starea vremii in functie de cum dorm noaptea cei care sunt la putere. In schimbul donatiilor de paturi, galeti cu peste si potcoave de cai morti, la care se adauga ca bonus plimbarea cu autocarul/ microbuzul, se obtine un mandat de parlamentar. Peste alti patru ani se schimba colegiul electoral: sunt si acolo suficienti saraci care voteaza pentru a avea burta plina o zi, nefiind interesati de proiecte de dezvoltare.
    Pierzi in prima instanta, castigi la recurs, pierzi si castigi la urmatoarele, iar Inalta Curte spune ca toate completele care au judecat nu au avut competenta. Pentru o casa nationalizata pe care o revendici primesti o flegma intre ochi de la functionari, la CEDO ti se da despagubiri de milioane de euro, iar statul roman este amendat cu zeci de mii de euro pentru nerespectarea dreptului de proprietate.
    Pentru un leu furat se sta 12 ani la puscarie, iar pentru doi oameni omorati pe trecerea de pietoni se da o sentinta cu suspendare – echivalenta cu mustrarea scrisa.
     
    Unii liceeni confunda scoala cu bordelul, iar o profesoara confunda portofelele elevelor cu propria geanta.

    Copii devin experti la fotografiat inca din uter, cand citesc cu ochii inchisi setarile camerelor care vor fi lansate peste 1000 de ani. Iubim fotografia; murim dupa ea si devoram vizual, zilnic, zeci de fotografii. Insa, cand sunt de numarat iubitorii de fotografie pe suport de hartie, a imaginii adevarate si nu a celei inghesuite in pixelii de internet, atunci se constata ca majoritatea fotografilor/iubitorilor de fotografie traiesc cu degetele lipite de tastatura.

    Cand un copil este omorat de caini pe o proprietate privata din Bucuresti, proprietarul terenului este amendat cu 2.000 de lei pentru lipsa unui plan de paza, iar paznicul este la randul lui amendat cu 300 de lei. Desi dupa omorarea unui copil de cainii fara stapan s-a promulgat o lege impotriva cainilor maidanezi, iar acestia pot fi eutanasiati daca nu sunt adoptati dupa doua saptamani de la plasarea lor in adaposturile municipalitatii, la expirarea termenului patrupezii sunt incarcati in masini, fiind apoi abandonati in zonele rurale. Timpul trece, leafa merge, cainii revin la "domiciliu", iar noi mai alergam o tura ca sa-i prindem. Suflet milos, un medic veterinar a adoptat caini maidanezi cat pentru o echipa de handbal si i-a dus pe mosia sa de 5 hectare. Cainii, recunoscatori, l-au pus la pamant si l-au gratulat cu 38 de plagi muscate, medicul fiind internat in spital. Pentru prevenirea cazurilor asemanatoare cu cel al medicului veterinar s-a lansat proiectul adoptiei la distanta – puteti avea unul sau mai multi caini maidanezi in acte, insa neavand spatiu pentru ei, patrupezii vor ramane la adapostul municipalitatii, urmand sa platiti costurile aferente intretinerii lor. In cazul in care uitati sa mai platiti pentru intretinerea cainilor, acestia vor fi eutanasiati dupa doua saptamani de neplata.
    Daca esti presedintele Romaniei, te poti considera cu mot in frunte si sa plantezi un stejar la nici 10 m de gorunul lui Horea, fara sa te gandesti ca atunci cand Regele Ferdinand a sadit un stejar in acelasi spatiu, in anul 1924, s-a dus la o distanta de 50 de m de gorun, iar Regina Maria si generalul Berthelot si-au pus stejarii in pamant la 100 de m de simbolul istoric al Transilvaniei.
    La capitolul copaci, un milion de hectare de padure au ajuns intr-o stare avansata de degradare din cauza proprietarilor – cu alte cuvinte se impune reimpadurirea suprafetelor respective, vaduvite in ultimii 20 de ani de hotii de lemne – insa cum nu sunt bani, in urmatorii ani se spera ca se vor planta puieti pe 20.000 de hectare, pentru a se preveni alunecarile de teren si scurgerile de pe versanti. In cazul in care operatiunea nu va reusi, mersul la munte va deveni o adevarata placere.
    Pensionarii de 70 de ani, lipsiti de bani, isi pun cagule pe fata si isi ataca vecinii de 90 de ani, care au o bruma de pensie ceva mai rasarita.
    Am devenit campionii saraciei in Europa, in conditiile in care peste 6,6 milioane de romani traiesc la limita subzistentei. Ne putem totusi bucura ca suntem pe locul 14 in Europa si pe locul 125 in lume in ceea ce priveste sclavia moderna, aproximativ 25.000 de romani nemaifacand fata nivelului de indatorare, fiind supusi traficului de persoane sau casatoriei fortate (campioni in Europa sunt basarabenii, cu 35.000 de persoane). Totusi, 10.626 de romani se pot declara norocosi si fericiti pana in panzele albe, avand in vedere ca unul este miliardar, iar 10.625 sunt milionari in dolari.

    Politia ofera zilnic exemple de siguranta si incredere. Daca sunteti chestionat pe strada de un politist ce nume aveti si intrebati "De ce?", sunteti incatusat si aruncat intr-o masina a politiei si dus pe un maidan, devenind un sac de box pana ajungeti inconstient. La plecare, baietii aflati in timpul serviciului nu uita sa va faca un bine, luandu-va spre pastrare telefonul mobil si banii ce-i aveti in buzunare.
    Daca nu dipuneti de o tigara ii puteti cere una unui politist care sta la semafor. In cazul unui refuz, il puteti injunghia pe politist si sa deveniti un alergator la proba de 5.000 de m. Nu trebuie sa va faceti griji pentru omul legii: acesta va telefona singur la 112, fiind transportat la urgenta, unde va primi ingrijiri si va fi in afara oricarui pericol.

    Ne place sa mergem cu biciletele, chiar daca nu exista piste, si ne uitam cu ciuda la Corea de Sud care foloseste autobuze electrice care se incarca wireless.

    Daca veti spulbera cu masina o fetita de trei ani care traverseaza regulamentar pe trecerea de pietoni, in timp ce va numarati banii din buzunar, puteti afirma ca inocenta v-a sarit brusc in fata autoturismului, iar cand veti ajunge in fata probei video si veti vedea ca nici macar nu ati franat, puteti sa afirmati ca nu va mai amintiti nimic, mai ales ca nebunia temporara a mai salvat pe multi altii in cazuri similare.
    In cazul in care nu va place varianta cu numaratul banilor la volan si omorati o fata care traverseaza regulamentar la culoarea verde a semaforului, fugiti de la locul accidentului, schimband placutele de inmatriculare cu numere de Bulgaria si ascunzand masina undeva la tara, in curtea unor prieteni. Poate aveti noroc sa nu se sesizeze politia…

    Demnitarii pleaca in vizite private in strainatate folosind pasapoarte diplomatice si nu simple, iar parcul auto si-l reinoiesc cu jeep-uri autohtone ca sa se poata urca mai usor, iarna, panta de acces de la Palatului Parlamentului.
                 
    Maine va fi o alta zi, insa va fi un nou prilej pentru alte zambete amare…

    645220131012

    foto: Catalin Fudulu

    ROMANIA, ULTIMUL BAL – ANA MARIA PAUNESCU

  • Cuibul de viespi

    In 1936, un timp in care Bucurestiul a fost cunoscut ca "Parisul Estului", cele trei surori Duduleanu, dintr-o familie de comercianti prosperi, isi conduc clanul cu mana de fier. Tanarul jurnalist Mircea Aldea intra in acest clan prin casatoria cu fiica lor, dar aceasta unire va fi de scurta durata. 
    Cuibul de viespi (dupa piesa "Gaitele" de Alexandru Kiritescu) este un document si o adaptare stilizata a istoriei Romaniei. Plin de satira verbala si vizuala, filmul reda comicul noii clase, a burgheziei (finalul plasat in cripta familiei Duduleanu este de un comic brutal). – Eddie Cockrell 
    Filmul a avut premiera romaneasca in anul 1987. 
    Citate din presa anilor 1987:
    Comedia sarcastica a lui Al. Kiritescu, "Gaitele", a facut o cariera pe care putini i-o prevesteau. Revenind la titlul original al piesei de teatru, scenaristul si regizorul Horea Popescu a avut fericita initiativa a ecranizarii "Gaitelor". Dupa ani si ani, Horea Popescu se intoarce la film si nu oricum, ci printr-un moment cinematografic marcant care echivaleaza – pentru regizor – cu "momentul teatral" de acum vreo trei decenii. Acum, regizorul a vrut chiar mai mult. Si-a propus – acolo unde considera ca textul si personajele il pot ajuta – sa-l "caracterizeze" pe Kiritescu. Nu e usor, fireste, acest lucru (fiind vorba, totusi, de "familii" diferite de personaje), dar filmul castiga in virulenta satirica."
    Catalin Caliman
    "Contemporanul", Nr.25 / 19 iunie 1987 
    Cuibul de viespi e o ecranizare inteligenta, cu un bun echilibru intre idee si mijloacele de realizare a ei, altfel spus, este filmul unui profesionist remarcabil"

    Vizionare placuta!

  • Decalogul lui Horațiu Mălăele

    Cunoscutul actor Horatiu Malaiele s-a nascut la 1 august 1952, in Targu Jiu, judetul Gorj.
    A invatat la Liceul Tudor Vladimirescu din Targu Jiu si a avut prima expozitie personala de desene la casa de cultura din oras in clasa a XII-a. A absolvit in 1975 Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica, la clasa profesorului Octavian Cotescu. A fost repartizat la Teatrul National din Piatra Neamt si a jucat in spectacole ca Tinerete fara batranete de Eduard Covalli, cu rolul lui Dorde pentru care a primit premiul de interpretare, in Sluga la doi stapani de Carlo Goldoni, Muntele de D. R. Popescu, Eulenspiegel de Charles de Coster, etc. 
    S-a mutat in capitala si a jucat pe scenele Teatrelor Nottara, Odeon, National, Bulandra, in roluri ca Fadinard din Palaria florentina de Eugene Labiche, Profesorul din Lectia de Eugen Ionescu, Vanea din Unchiul Vanea de A. P. Cehov, Tartaglia din Regele Cerb de Carlo Gozzi, etc.
    Din 1982 a regizat spectacole de teatru ca O sarbatoare princiara de Theodor Mazilu, Puricele de Georges Faydeau, Carlo contra Carlo de Paul Ioachim, pentru care a obtinut premiul Festivalului Comediei Romanesti in 1994, Hotel de Tray Cooney, etc. 
    A debutat in cinematografie in anul 1974, cu filmul Muntele ascuns.
    A regizat 2 episoade din serialul TV Ministerul comediei, apoi filmele Palaria si Nunta muta.
    A expus in peste 30 de expozitii caricaturile pe care le realizeaza, a publicat cartea autobiografica Horatiu despre Malaiele, conduce publicatia Satirul. 
    Este casatorit si are 2 fii.

    1dc4e50efcaaa57a90f16c312fcf5b67

    sursa foto: q magazine

    Decalogul lui Horatiu Malaele
    Nu iti crea o imagine falsa. Este incomoda, greu de intretinut si usor de depistat.
    Fii prietenul dusmanilor tai. Un proverb islamic spune ca: "numai iubindu-i poti sa-i distrugi."
    Ramai modest. Dar fa in asa fel ca lucrul asta sa se stie. Trebuie sa ai orgoliul modestiei tale.
    Daca pierzi teren lasa impresia ca ai facut-o intentionat. Impune un principiu: am dat 2 pasi inapoi ca sa-mi pot lua avant.
    Nu fura pe nimeni. Daca o faci totusi, schimba obiectul intr-o alta podoaba.
    Nu refuza ajutorul imbecililor. Pentru a ramane sus iti trebuie unanimitate.
    Nu-ti explica greselile. Invaluie-le in mister si abstractiune. Nu schimba mare lucru dar deruteaza.
    Nu te intinde prea tare. Risti sa-ti pierzi controlul granitelor.
    Nu lupta impotriva cabalelor intemeiate pe ambitie si frustrare. Iti pierzi vremea, iar lor le creezi scop.
    Daca nu reusesti, modeleaza-ti existenta dupa principiul:"Nu se intampla decat ceea ce trebuie sa se intample." Este o dura, dar relaxanta fatalitate."

  • John Lennon & Elton John – Whatever Gets You Thru the Night

    75. Melodia de la ora 22:30 

    In 1974 John Lennon a ajuns in prima pozitie a topurilor single din Statele Unite cu “Whatever Gets You Through The Night”. 

    Cand John Lennon inregistra albumul sau "Walls and Bridges", in 1974, l-a invitat pe Elton John sa-l ajute. Lennon a spus despre Elton: "Am fost umit de abilitatile sale. Un muzician fin, un mare pianist. Am fost placut surprins de modul in care tinea pasul cu schimbarile de ritm." Atat Elton cat si Lennon s-au simtit minunat in timpul inregistrarilor. Elton l-a intrebat pe Lennon daca si-ar dori sa cante impreuna pe scena melodia "Whatever Gets You Thru". Lennon, care nu a mai cantat o vreme, a promis in gluma ca va face acest lucru in cazul in care piesa va ajunge pe locul 1 in topuri. In noiembrie a aceluiasi an, acesta a ajuns pe locul 1. Lennon si-a respectat partea sa de intelegere si a concertat live alaturi de Elton pe scena de la Madison Square Gardens din New York. Ei au cantat impreuna trei melodii: “I Saw Her Standing There”, “Lucy in the Sky With Diamonds” si “Whatever Gets You Through the Night”. Dupa concert, Lennon s-a impacat cu Yoko Ono in spatele scenei, dupa o despartire temporara.

  • Gripa cancelarului Lucian Blaga

    Meritele lui Lucian Blaga (1895-1961) ca profesor de filosofie, academician ori membru al corpului diplomatic au fost unanim recunoscute de biografii sai. Insa, debutul acestuia in diplomatie a fost prezentat cu zgarcenie. 
    Primul contact al lui Lucian Blaga cu Ministerul Afacerilor Externe dateaza din 28 decembrie 1921, cand poetul i-a scris ministrului Gheorghe Derussi, rugandu-l sa-l numeasca in functia de cancelar la consulatul Romaniei din Paris. Blaga si-a argumentat cererea prin faptul ca ar fi progresat din punct de vedere literar, daca intrat „in contact cu Occidentul“. In aceeasi zi, G. Derussi si-a pus rezolutia pe solicitarea poetului: „Recomand calduros numirea (…), mai ales ca la Paris nu avem, inca, un ardelean“. Pentru numirea lui L. Blaga, Alexandru Vaida Voevod (1872-1950) a intervenit personal la premierul Ion I. C. Bratianu (1864-1927), prin Raportul cu nr. 863. 
    In acest context, la 5 ianuarie 1922, G. Derussi l-a informat pe Regele Ferdinand (1914-1927) ca in cadrul ministerului de Externe avea liber un post de cancelar, propunandu-l pe Lucian Blaga pentru investirea in functie. Regele Ferdinand l-a numit cancelar pe Lucian Blaga, incepand cu 1 ianuarie 1922, prin decretul cu nr. 76/5 ianuarie 1921.
    Lucian Blaga a fost informat, la 11 ianuarie 1922, de numirea la post, fiind invitat sa se prezinte la minister pentru depunerea juramantului de credinta si primirea atributiilor functiei incredintate. Cu toate astea, Lucian Blaga nu s-a prezentat sa depuna juramantul, informandu-l pe G. Derussi, la 16 ianuarie 1922, ca, fiind bolnav, nu se putea deplasa de la Cluj la Bucuresti. In aceasta situatie, Blaga a solicitat un concediu medical pana la 15 aprilie 1922, anexand o adeverinta medicala, semnata de doctorul Cosntantin Stanca, seful Clinicii de Obstetrica-Ginecologie din Cluj, din care rezulta ca suferea de anemie, cauzata de o „gripa indelungata“. Concediul i-a fost aprobat, insa la 28 martie 1922, Blaga i-a solicitat lui Ion G. Duca (1879-1933), ministru de Externe, sa-l disponibilizeze „fara plata de salariu“, incepand cu 1 aprilie 1922, mentionand ca trebuia sa termine cateva proiecte literare, care nu ii permiteau sa se prezinte la lucru in cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Prin raportul cu nr. 14.821/4 aprilie 1922, I. G. Duca i-a propus regelui Ferdinand disponibilizarea lui Blaga. Suveranul a semnat, la 7 aprilie 1922, decretul eliberarii din functie a lui Blaga. Dupa o pauza de sapte ani, Lucian Blaga a revenit ca salariat in cadrul Ministerului Afacerilor Externe in anul 1927.

    LB

     Lucian Blaga, in picioare, citind un raport la o sedinta a Academiei Romane.

    sursa foto: Catalin Fudulu