Ceasca de cultura

Autor: omdecultură

  • Persida – De la matematică la pictură pe coji de ouă

    Persida Negruti s-a nascut pe  9 martie 1963 la Targu Mures si inca din copilarie a iubit desenul asa ca in mod logic a ales sa mearga la Liceul de Arta. Visa sa devina pictor. Dup absolvirea liceului a dat la Facultatea de Arhitectura din Bucuresti si a nu a reusit. In toamna au ramas locuri la matematica asa ca s-a reprofilat: a dat admitere la Facultatea de Matematica din Bucuresti si a luat.  

    A ajuns apoi profesor de matematica la Grupul Scolar Gheorghe Vlasiu din Bucuresti. Nu a renuntat insa niciodata la pasiunea pentru pictura iar in 2002 a fost primita Asociatia Artistilor Plastici.  A participat la  numeroase expozitii de grup organizate in Targu Mures.  

    Persida elaboreaza in stil realist lucrari de pictura in ulei pe panza si carton precum icoane pe lemn. Are o atentie pentru detaliu care vine desigur de la matematica si o pasiune pentru culoare.  Deosebita este insa tehnica folosita in sensul ca picteaza pe coji de oua  intrucat prin folosirea coajei de ou se obtine o textura a suprafetei care permite obtinerea unor efecte pe care o suprafata plana nu le-ar permite.  

    Ii place sa picteze flori asa ca intre picturile ei predomina macii, crinii, floare soarelui, margarete, narcise. Picturile ei deseneaza parca o simfonie a verii si aduc o oda soarelui. Lucrarile sunt expuse atat in tara cat si in strainatate.  

    Picturile Persidei sunt luminoase si pline de culoare iar fiecare tablou pare a spune o poveste. Pictura  devine asfel un exercitiu de imaginatie, un vis in care lumea este perceputa prin raportarea la flori fragile si frumoase iar astfel devine mai pura si mai buna. 

    Icoanele Persidei amintesc de vechile mozaicuri antice. Le picteaza intr-o stare special in care uita de problemele cotidiene si apropie de lumea divina, dominata de catre frumos si iubire. 

  • „Licurici”, un teatru cu mulţi spectatori sub felinar

    Gala fara limite de virsta 
    Lumea copilariei  este o cetate in care, daca patrunzi,  te inconjoara miracolul, zanele bune si personajele pozitive. Teatrul Republican de Papusi „Licurici” din Chisinau are insa o portita mereu deschisa catre lumea ludicului pentru toti spectatorii sai, indiferent de virsta si statut – spectacolele pe care le monteaza si cele aduse in scena de oaspetii gazduiti de Gala Internationala a Teatrelor de Papusi, pe care o gazduieste in fiecare an.

    Intre 7 si 10 octombrie a acestui an a avut loc o noua editie a acestui festival – o intalnire traditionala a teatrelor de animatie, care a impresionat prin amploarea sa avand in calitate de oaspeti 16 colective, care impreuna cu gazdele au prezentat 21 de spectacole, la care au lucrat 130 de actori, 19 regizori, 11 pictori-scenografi, 6 dramaturgi si asa cum spectatorul este si el actant important in opera artistica – peste trei mii de spectatori de toate varstele, care s-au bucurat de aceste frumoase reprezentatii.

    Asa cum insasi organizatorii au mentionat-o, editia curenta a acestui festival a impus necesitatea crearii unui fond de dramaturgie specifica in forme noi, pe temelia careia inovand si exploatand nelimitatele posibilitati ale genului spectacolului de marionete, care este nu doar unul al papusilor, ci si al jocului de umbre si lumini, dar si de imagini si idei, care sa atinga noi forme prin opere noi, fapt care, putem spune ca a reusit, daca e sa ne referim la spectacolul „Luceafarul”, prezentat intr-o cu totul si neasteptata forma de catre teatrul „Licurici”, dar si cele aduse in fata spectatorilor de catre oaspetii Galei veniti din Bulgaria, Romania, Franta, Tatarstan, Rusia, Belorus, Ucraina, Israel, Germania s.a..
    Chisinaul – un oras cu „Licurici” in loc de inima
    Plasat strategic in chiar inima Chisinaului, „Licuriciul” a luminat necontenit pe parcursul a 65 de ani  si ne intrebam, de fiecare data cand aproape de ora inceperii unui spectacol usile ii devin neincapatoare de gigilicii care dau buzna galagiosi, daca, nu cumva oamenii cu verticalitate si discernamant gratie carora mai rezista valorile in aceste vremuri de restriste, sunt de fapt, pustii care mai ieri au fost la teatru… Odata cu aceasta Gala a avut loc si serbarea jubileului de 65 de ani a Teatrului de Papusi „Licurici” – o varsta frumoasa, o perioada de timp pe parcursul careia atat actorii sai, cat si regizorul si directorul acestuia, maestrul Titus Jucov, care se afla de 38 de ani la cirma lui, indiferent de tranzitiile economice, sociale, politice si ideologice au reusit sa aduca in fata spectatorului celui mai mic, dar si cu cel mai mare spirit critic spectacole de o ireprosabila frumusete si maiestrie artistica.
    78_image

  • Arta lui Rassouli Freydon

    Freydoon Rassouli  s-a nascut pe data de 18 noiembrie 1943 in orasul Isfahan din Iran. In anul 1963 in urma unui premui castigat avand titul de cel mai bun artist iranian i s-a oferit o bursa de studii in Statele Unite unde a studiat pictutra si arhitectura la Universitatea New Mexico si i s-a oferit postul de conducator al Institutului International de Educatie. Studiaza miniatura persana si pictorii europeni.  

    Isi incepe cariera ca si arhitect devenind cu timpul artist plastic. Creeaza mii de lucrari in stilul fusionart. Are multe expozitii, unele din picturile lui aparand si pe diverse carti si reviste. Are de asemenea si creatii murale inWashington, California, Los Angeles. In lucrarile sale este influentat de Hafez, Rumi, Gustave Moreau, William Blake. In prezent invata acest stil fusionart studentilor din Southern California.

    Este un artist contemporan extrem de cunoscut si indragit datorita unicitatii lucrarilor sale. Lucrarile sale sunt caracterizate de modul sau unic de a pune pe panza o experienta spirituala ce vizeaza oamenii deschisi sa o experimenteze. Artistul trece dincolo de lumesc in mai multe lumi astrale, lumi in care sufletele sunt libere, dezinvolte si pline de mister. Culorile folosite si combinatiile acestuia fac translatia intr-o lume misterioasa, nestiuta decat de spiritul nostru si de lumile noastre launtrice, inca nedeslusite. Totul curge la Rassouli intr-o armonie desavarsita astfel ca liniile lungi trasate ajung sa se confunda cu infinitul. Nu exista finit, nu exista timp. Exista doar spatiu infinit, eternitate, armonie, expansiune, explozie de culori, de trairi intense. Totul conduce la o fuziune a partii cu intregul, cu totul, cu universul. Ideea de baza a lucrarilor sale este aceasta fuziune totala si plenara cu macrocosmosul.
    Mistic si suprarealist am putea spune ca lucrarile sale trimit la o reintoarecere a fiintei la sine, la esenta sa divina in ultima instanta. Multitudinea de femei diafane readuc in atentia noastra ideea eternului feminin, creatia si totodata resorbtia. Totul este simbol si romantism si senzualitate mistica. Denumirile pe care artistul  le da operelor arata ceea ce doreste sa ne transmita si locurile sau trairile spre care suntem indrumati sa pasim:  vis, sacru, fuziune, spatiu, pamant, cer, rai, viziune, inspiratie, fereastra, dans, sine, suflet, mesia, carari, sarut, iubire, bucurie, calatorie… a picta pentru acest artist inseamna a simti launtric, a fi prezent in aceste trairi. Stilul de fusionart  este cel pe care vrea sa il exprime in orice lucrare a sa prin aceasta dorind si reusind sa exprime ideea de unitate cosmica. Totul este pur, diafan dar totodata plin de forta, ireal… dar foarte real. Toate lucrurile tind sa se expansioneze si apoi sa se contracte in aceeasi esenta de unde au izbucnit.
    Din punct de vedere estetic si al tehnicii artistul foloseste simetria, cercul, jocul de lumini si umbre, contraste puternice sau diafane, culori complementare sau toata gama de culori. Culorile se intrepatrund si fuzioneaza, diversele planuri trasate se intercaleaza dar raman separate, tridimensionalitatea picturilor redau acea stare de transa in drumul catre infinitelor planuri ce se deschid in fata ochilor privitorului, pasii acestuia fiind indrumati catre patrunderea treptata in adancuri, la trecrerea dintr-un plan astral in altul si inaltul… la infinit… betie de culori pure, joc de intuneric si lumina sau calmul unei singure culori ce se adanceste, planuri suprapuse, cercuri ce semnifica perfectiunea si reintregirea, unitatea partilor intr-un tot macrocosmic.

  • Walking man

    Yeahh!… El este.  SEASICK STEVE,  pe numele sau adevarat STEVEN GENE WOLD este omul care, pentru a canta (si o face foarte bine), are nevoie de o chitara cu doar trei corzi si de celebra lui “Mississippi Drum Machine”. O caracterizare pe care si-o face singur ar suna asa: ”I started out with nothing and I still got most of it left “ – ce este si titlul unui album de-al sau.

    Omul e pe treaba lui. Invitat la emisiunea TOP GEAR, a primit cadou o chitara confectionata din doua capace de roti de la o masina. Si canta bine merci si la asta.

    Dar mai bine sa exemplificam:

  • Randy Nakamura şi Steampunk, ca farsă. (I)

    Intr-un articol aparut in revista Design Observer, criticul Randy Nakamura afiseaza o atitudine ironica fata de aceasta ”farsa”, care se numeste Steampunk, afirmand ca e un melanj de Victorianism, punk, science fiction, anime si dorinta de a transforma orice lucru in obiecte cu un caracter de secol XIX.

    Domnul Nakamura vede in Steampunk o farsa, pentru ca invocarea acelei perioade victoriene este bizara: cum poti, se intreaba el, sa evoci o perioada care reprezinta ”punctul de start al productiei de masa, momentul de cotitura culturala de la artizanat catre productia manufacturiera”. E ciudat acest lucru, in opinia sa, pentru ca Steampunk-ul incurajeaza tocmai acel caracter de DYI (do-it-yourself) al lucrurilor, procedând la demolarea unor obiecte pentru a le ”reconfigura”.

    Cu toate acestea, observam fascinatia, spune Nakamura, fata de expunerea de mecanisme sau fata de modul de a privi in interiorul lucrurilor, acest lucru fiind, de fapt, atitudinea deconstructivista proprie postmodernismului. In acest sens, Nakamura il citeaza pe Sean Orlando, cunoscut artist Steampunk, de la Kinetic Steam Works, care afirma ca: ”Lucrul cel mai minunat la un motor cu aburi e ca poti sa urmaresti calea prin care energia este generata si modul in care functioneaza”. Insa, desi atitudinea lui Sean Orlando e sincera si marcheaza atasamentul fata de atmosfera ”epocii aburului”, Nakamura ”demasca” aceasta farsa, afirmand ca suprafata unei placi de retea ar putea oferi o imagine la fel de fascinanta. In continuare, Nakamura este sceptic la motivul invocat de steampunk-eri in ceea ce priveste admiratia fata de epoca victoriana si anume cel referitor la caracterul misterios pe care il avea tehnollogia si amprenta reala pe care mestesugul il mai avea inca asupra produselor. Motivul lui Nakamura de a fi sceptic: apar teoriile lui Darwin intr-o perioada a demistificarilor, iar mecanizarea duce la o disparitie constanta si rapida a manufacturii, datorita posibilitatii rapide de falsificare a lucrurilor, cartilor si, implicit, durata mai scurta de distributie.
    Steampunk, va spune Nakamura, se poate indrepta mai mult de Dysney decat de sci-fi. Insa ceea ce nu intelege Nakamura si nu poate accepta este nostalgia Steampunk-ului pentru un trecut in care nu putem  imagina un computer Victorian functional, cu toate ca se recurge, in mod ”steampunk” la stilizarea unor  laptop-uri astfel incat acestea sa emane aerul victorian. Din ceea ce citim in articolul lui Nakamura, pe langa faptul explicit ca Steampunk ar fi o farsa, mai reiese si faptul ca Steampunk ar fi, mai mult decat kitsch, imaginea unei lumi decadente. Afirmand acest lucru, probabil domnul Nakamura are in vedere faptul ca decadentismul era preocupat de dezvoltarea artificialului, fiind obsedati de a se inconjura de arta.
    [va urma]
  • Măsurarea timpului

    Măsurarea timpului

    Actualele dezvoltari stiintifice si tehnologice necesita o masurare a timpului cat mai precisa. Pentru a permite atingerea unor nivele de precizie foarte mari se utilizeaza ceasuri atomice si un sistem sofisticat de transmitere a standardului de timp la nivel planetar. In cele ce urmeza va voi prezenta cateva "scale de timp" si cateva metode de determinare a "orei exacte"
    Timpul, o marime fizica imateriala Timpul este, probabil, una din cele mai tulburatoare notiuni asupra careia mintea omeneasca s-a aplecat adesea, incercand sa-i patrunda intelesul. Dar de fiecare data, deductiile logice ale filozofilor sau calculele exacte ale fizicienilor si ale matematicienilor s-au lovit de un zid elastic, dar de nepatruns. Contempland din timpuri stravechi lumea materiala sau imateriala care ne inconjoara, mintea omeneasca a cautat, dar mai ales a retinut, fenomene observabile cu caracter repetitiv. Acestea au constituit puncte de sprijin in enuntarea unor legi fizice necesare cunosterii structurate a mediului inconjurator. Dar modul de a gandi si fenomenele observate au fost intr-o interdependenta continua care a dus la formarea unor modele unitare de analiza a realitatii fizice. Repetabilitatea unor evenimente a condus inevitabil la gasirea unor ceasornice naturale cu ajutorul carora sunt analizate alte fenomene, repetitive sau nerepetitive. S-a ajuns astfel la crearea unei scale ce puncteaza o dimensiune nepalpabila numita timp. Aceasta scala a fost marcata echidistant, pe baza "bunului simt", postulandu-se astfel "principiul uniformitatii curgerii timpului". La inceputul secolului XX acest principiu a fost zdruncinat de teoria relativitatii care a introdus notiunea de "timp propriu", dependent de sistemul de referinta ales. Mai apoi s-a emis ipoteza existentei unor neuniformitati legate de densitatea de masa-energie, sau de "epoca" in care s-au desfasurat evenimentele, termenul de "epoca" fiind legat de trecutul sau viitorul Universului. Pe masura ce s-a dezvoltat navigatia pe mari si oceane, pe masura ce s-au dezvoltat stiintele exacte: matematica, fizica dar mai ales astronomia, au fost dezvoltate mai multe metode de masurare a timpului. In cele ce urmeaza voi prezenta cateva dintre aceste metode.
    Timpul Universal (Universal Time – U.T.sau Greenwich Mean Time – G.M.T.) 

    In navigatie si astronomie se foloseste acelasi timp pentru intreaga planeta. S-a stabilit ca acesta sa fie cel din localitatea Greenwich, Anglia, prin care trece Primul meridian al planetei (longitudinea 0 grade) si unde se afla Observatorul Astronomic Regal Greenwich. Timpul Universal se masoara folosind un sofisticat ceas atomic a carui eroare este mai mica de o secunda la 300 ani.

    Timpul Standard (Standard Time) 

    Deoarece Pamantul se invarte in jurul axei sale in aproximativ 24 ore, globul pamantesc a fost impartit (intr-o prima aproximatie) in 24 zone orare, astfel incat Soarele sa indice, la ora 12 a fiecarei zone, sudul geografic. Timpul standard coreleaza Timpul Universal cu timpul local al unei zone de pe Pamant prin adaugarea sau scaderea unui numar de ore, in functie de zona orara in care se gaseste locatia respectiva. Astfel, pentru regiuni situate intre 0 si 180 grade longitudine estica (adica la est fata de Greenwich) ora locala se calculeaza ca: U.T.+1,U.T.+2,…,U.T.+12, iar pentru zonele situate intre 0 si 180 grade longitudine vestica (adica la vest de Greenwich), ora locala se calculeaza ca: U.T.-1, U.T.-2,…, U.T.-12. De exemplu, timpul standard in Romania este Timpul Universal +2 ore.

    Timpul Sideral (Sidereal Time)
    Timpul Sideral se mai numeste si Timp astronomic sau Timp celestial. Acest mod de masurare a timpului se afla in concordanta cu pozitia stelelor pe cer. Se considera o zi siderala (Sidereal Day), timpul in care Pamantul efectueaza o rotatie completa in jurul propriei axe, astfel incat o stea indepartata (nu Soarele) sa se gaseasca pe cer in aceeasi pozitie. Deoarece Pamantul are si o miscare de revolutie in jurul Soarelui, ziua siderala este putin mai scurta decat 24 ore. Mai precis, ziua siderala are 23 ore 56 minute si 4,1 secunde masurate in unitati de Timp Universal. O zi siderala este impartita in 24 ore siderale, o ora siderala are 60 minute siderale iar un minut sideral are 60 de secunde siderale.
    Timpul Solar (Solar Time)
    Timpul solar este timpul masurat in functie de pozitia Soarelui pe cer si poate fi masurat cu un ceas solar. Ziua solara incepe in momentul in care Soarele trece prin dreptul meridianului local (amiaza) si se termina dupa aproximativ 24 ore, cand Soarele se gaseste din nou in dreptul meridianului local. Datorita miscarii Pamantului in jurul Soarelui si a pozitiei axei sale de rotatie in raport cu planul orbitei, durata zilei solare se modifica in timpul anului, fiind mai scurta in luna martie (26-27 ) si septembrie (12-13) decat in lunile iunie (18-19) si decembrie (20-21).
    Trecerea timpului este masurata cu ajutorul unor ceasuri, mai mult sau mai putin precise. Va voi prezenta in cele ce urmeaza cateva categorii importante: 

    Ceasul solar     (cadranul solar) 

    Cel mai simplu dispozitiv cu care se poate masura timpul este ceasul solar (sau cadranul solar) pe timpul zilei si doar cand cerul este senin. Precizia ceasului solar nu este foarte mare, avand in vedere ca Pamantul are si o miscare de revolutie in jurul Soarelui pe o orbita eliptica. Pentru a mari precizia, va trebui ca tija care produce umbra sa fie paralela cu axa Nord-Sud a Pamantului, adica inclinarea fata de planul orizontal sa fie egala cu latitudinea locului (in zona Romaniei aproximativ 45 grade). De asemenea, cu acest dispozitiv putem afla cu o buna precizie pozitia punctelor cardinale, dupa cum urmeaza: urmarim pozitia si lungimea umbrei lasate de tija verticala, in cursul zilei. Cand lungimea acestei umbre are valoare minima, directia umbrei coincide cu directia Nord- Sud, fiind indreptata spre nord in emisfera nordica si spre sud in emisfera sudica. In acel moment Soarele se gaseste pe meridianul locului si spunem ca este "amiaza". Ceasul solar este format dintr-o tija fixata intr-un plan vertical care este orientat pe directia Nord-Sud si un plan orizontal, asezate in asa fel incat, atunci cand razele solare cad pe tija , umbra acesteia sa se gaseasca pe planul orizontal. Deoarece Pamantul se roteste in jurul axei sale, se poate marca pe suprafata orizontala pozitia umbrei la diferite ore ale zilei.

    DSCN4162

    Ceasurile destinate navigatiei maritime 

    Necesitatea determinarii pozitiei navei in timpul unor calatorii lungi pe mari si oceane a facut ca ceasurile de marina sa fie foarte precise. De ce? Daca ceasul de la bordul navei indica gresit ora, pozitia navei determinata prin metode astronomice este deasemenea, gresita. 

    Ceasurile utilizate in astronomie 

    Ceasurile utilizate de astronomi au si ele un grad de precizie foarte ridicat. Cautarea pozitiei ulterioare a unui corp ceresc, cunoscandu-se o pozitie determinata intr-un moment anterior este conditionata de utilizarea unui ceasornic extrem de precis.

    Ceasurile electronice pilotate cu cuart 

    Au aparut mai tarziu, cand dezvoltarea electronicii a permis realizarea unor oscilatori foarte stabili prin intermediul unor rezonatori cu cuart mentinuti in incinte termostatate.

    Ceasurile atomice
    Sunt ceasuri extrem de precise. Erorea lor este atat de mica incat in sute de ani incertitudinea de masurare este mai mica decat o secunda.
    Metode moderne de determinare a "orei exacte" 

    Foarte multe experimente stiintifice au nevoie de un standard de timp. Deasemenea, sincronizarea unor retele de calculatoare care au puncte nodale raspandite pe intreg globul pamantesc necesita standarde de timp precise, ieftine si la indemana. Cea mai raspandita metoda actuala este utilizarea unui receptor GPS cu ajutorul caruia se sincronizeaza ceasul unitatii de calcul cu ceasul sistemului GPS. Sistemul GPS este sincronizat cu un ceas atomic si prin urmare, ceasurile calculatoarelor sau ale retelelor de calculatoare sincronizate cu ajutorul unui receptor GPS au precizia unui ceas atomic etalon. O metoda mai "terestra" consta in sincronizarea echipamentelor prin receptia unui standard de timp emis prin unde radio. Astfel, in Germania, in apropiere de Frankfurt am Main este situat un emitator radio de unde lungi (77,5kHz) numit DCF77. Acesta transmite un semnal codificat ce permite receptia standardului de timp pe o suprafata foarte mare din Europa, pana la o distanta de 2000km de statia de emisie. Exista chiar si ceasuri de larg consum care sunt foarte precise deoarece sunt sincronizate cu emitatorul DCF77.

    Concluzii:
    Stadiul actual al dezvoltarii tehnologiilor a experimentelor si a echipamentelor stiintifice necesita utilizarea unor standarde de timp cat mai precise. Viteza finita a luminii limiteaza posibilitatile de transmitere "simultana" a standardului de timp la nivel planetar. Probleme si mai mari apar atunci cand explorarea spatiului cosmic, a Soarelui sau a altor planete se face cu nave ce se afla la zeci de milioane de kilometri fata de Pamant. In aceste situatii apar intarzieri de zeci de minute sau ore. Etalonarea si sincronizarea echipamentelor in astfel de situatii reprezinta adevarate provocari.
  • Poveste de pribeag

    Poveste de pribeag

    Florentina Tone “Pe mine, viata m-a rasfatat foarte mult. Ai inteles?“ Frida Marcu te priveste cu ochii ei mici si blanzi si iti surade. Si ce “rasfat“: ocuparea Basarabiei de catre rusi in 1940, anii de pribegie din timpul razboiului, deportarea intregii familii in Siberia, in 1949. Ca asa se hotarase de la Moscova, sa-i duca pe “culaci“ (chiaburi) “zapredelea respubliki“, in afara granitelor Republicii Socialiste Sovietice Moldovenesti.
    Ne-am intalnit in mai multe randuri sa-mi spuna de-a fir a par povestea vietii. 

    “E un volum imens de amintiri…“ 

    De fiecare data, acelasi ritual: am stat la masa, am baut ceai si-am ascultat. In spate, o lampa inalta, cu abajur crem si lumina galbena, si-un fotoliu adus de la Novokuznetk. Pe scaunul din dreapta, doamna Marcu vorbind, soptind, murmurand. Pe masa, viata ei in cateva fotografii. Povesti in rama, paranteze, salturi inainte si inapoi, “eu nu stiu ce-o sa intelegi din tot ce-ti spun“, avalansa de nume, de localitati, de clipe fericite inecate in teama, in disperare… Am simtit povestea ca pe o spovedanie. Care-si cerea dreptul de-a fi spusa si care ramasese inchisa, atata amar de vreme, intre baierele sufletului. 

    “Ti-am spus ca eu am vrut sa scriu o carte cu tot ce-a fost. Ma rog, nu stiu ce-ar fi iesit, dar as fi numit-o «Tinerete furata». Ca am stat douazeci de ani in Siberia, de la 22 la 42 de ani. Cei mai frumosi ani mi-au fost furati. Stii ce inseamna asta? Si pentru ce? Pentru ce? Ce-am facut noi rau, de-am meritat sa fim asa pedepsiti?“ 

    Multe intrebari la care n-a primit nicicand raspuns, la care nici nu se mai straduieste sa capete raspuns. Le ia ca atare, le ia cum au fost. Si cand devin de nesuportat, canta. Canta si plange. 

    “Cand imi vine sa plang si nu pot plange deloc, ma duc in baie, dau drumul la apa, cant… si-ncep sa plang“. Si mai are un leac sa tina piept amintirilor dureroase: rugaciunea. “Eu spun si dimineata cand ma scol, si seara inainte de culcare, spun rugaciunea pe care mi-am compus-o singura. Adica ii multumesc lui Dumnezeu ca ma simt bine, ca sunt pe picioare, ca am ce manca, ce incalta, ca am imbracaminte, ca am acoperis deasupra capului…“

    Copilarie fericita, intrerupta brusc 

    Isi incepe povestea oficial: “Ma numesc Marcu Frida. M-am nascut in anul 1927, in Basarabia, orasul Leova, judetul Cahul, pe malul stang al Prutului. M-am nascut intr-o familie instarita, cu depozit de cherestea: tata, originar din Bucovina, nascut in orasul Storojinet, mama, nascuta in Moldova, orasul Husi“. Treptat-treptat, rememorarea capata nuante, zambete: copila Frida era rasfatata si capricioasa, “aia nu mancam, cealalta nu-mi placea, mama trebuia sa-mi pregateasca totdeauna ceva special“, “imi placeau lucrurile mici, covrigeii, cesuletele, imi placea ciocolata «Ursul de Vatra Dornei»“. Isi aminteste glasul ascutit al mamei, care-o striga “Frida!“ si stia ca musai trebuie sa-i raspunda, “mama era foarte severa si fuga fugeam la ea!“, isi aminteste cum se catara pe umerii tatalui si-l apuca de par, “sa-i fac coafura“, si tatal o imbratisa si o pupa, isi aminteste cum s-au rasturnat cu sania, ea si tatal, cand se intorceau de la Husi de la liceu, si s-au amuzat copios, isi aminteste gustul pitei calde, facute pe plita, pe care-o manca la bunicul de la Husi… “Perioada frumoasa s-a terminat in 1940, cu datul afara din casa. Au venit rusii si au ocupat. Ne-au dat cateva ore sa ne luam bulendrele…“ Si gata, a trebuit sa plece din casa aceea mare si frumoasa, pe care o construisera parintii pentru cei trei copii si pe care o tot desena Frida, cand era la scoala. S-au mutat in casa bunicilor si “cu asta, la 13 ani, s-a incheiat copilaria mea!“

    “Evacuatia“: 1941-1944 

    Cedarea Basarabiei, in iunie 1940, a insemnat inceputul cosmarului pentru romanii de peste Prut. Pe care istoria urata si incurcata i-a chinuit, i-a incercat, i-a aruncat de colo-colo. Nationalizarea casei familiei Velter, numele de fata al Fridei, a fost urmata, un an mai tarziu de “evacuatie“. Asa numeste Frida Marcu cei trei ani petrecuti in pribegie, in timpul razboiului. “Au venit sa ne spuna de la administratia locala ca trebuie sa plecam din oras, ca o sa fie lupte crancene! Cine-a venit? Nu mai stiu. Oricum, n-am plecat de bunavoie, de placere!“ Accentueaza. “Sa plecam si sa lasam tot, ca se apropie frontul!“. Se apropiau trupele romano-germane. Au plecat pe jos puhoi de oameni, zeci de mii, cu carute, cu cirezi de vite gonind, sa scape de iuresul razboiului. Rememoreaza, cu ochii mintii, traseul pribegiei, nebunia: cu o caruta au ajuns in Cimislia unde-au stat intr-o casa parasita, “erau o serie de oameni plecati deja“, au traversat Nistrul, au ajuns la Tiraspol, au plecat apoi c-un vagon de marfuri si-au ajuns in Ucraina, unde-au ramas o luna de zile, intr-un colhoz, au pornit-o mai departe spre Krasnodar, in Caucazul de Nord, “atunci au inceput bombardamentele, zi de zi, de doua-trei ori pe zi, si bombardau deasupra noastra, iar noi eram in vagoane, un esalon intreg!“. De drumul asta, dintre Krasnodar si Stalingrad, se leaga cea mai crunta amintire a Fridei, cea care o chinuie cel mai mult acum, cand se gandeste la ce-a fost, la ce-a trait. “Cand am urcat in tren, sa plecam mai departe din Krasnodar, tata era foarte bolnav. Si a murit asa, parc-a adormit. Era in bratele mele si eu n-am plans deloc. Eu, care l-am iubit asa de mult… Dar acuma, acuma simt atata… atata remuscare!“ Strange pumnul si loveste-n masa, cu furie aproape. “De ce n-am plans?! imi pun intrebarea. Acum, cand dau de pomana, eu in primul rand spun «pentru tata». A vrut asa sa moara, sa fie ingropat undeva sa nu stie nimeni de el, sa nu te poti duce“. Stie doar numele statiei in care-a fost coborat trupul: Remontnoe. Atat. “Au venit in vagon, nu stiu de unde, nu stiu cine, si mama s-a dus cu ei si a predat…“

    Foametea 

    In Stalingrad au ajuns in 22 decembrie 1941. Patru. Nu cinci cum plecasera. “Tin minte ca se spunea c-au venit un milion de evacuati din toata Uniunea Sovietica. Si din Evacopunct, ne-au distribuit in diverse colhozuri din diverse raioane. Noi am nimerit in colhozul «Vesna», regiunea Kikivite, si-am stat acolo pana in mai 1944, cand s-a dus mama si a luat o aprobare, ca putem sa ne intoarcem la domiciliu“. Povesteste cu detalii, cu gesturi, cu expresii, cu incrancenare, de parca s-ar fi intamplat totul chiar ieri. “Primul an in colhoz a mai fost cum a mai fost, dar pe urma am murit de foame, ca se-apropia frontul si mergea totul catre armata“. Dimineata, trei bucatele de cartof fiert cu putina apa, la pranz, cartofi uscati in cuptor, seara, de cele mai multe ori nimic. “Ajunsesem groaznic!“ 
    De foamete a suferit familia Velter si dupa ce s-a intors acasa, la Leova, mergand in spatele frontului, printre tancuri distruse si cadavre, prin orase bombardate, ruinate. “In ’46-’47, in Basarabia a fost cumplita foamete, cand au murit sate-ntregi si cand painea era car-te-la-ta!“. Silabiseste, ca sa inteleg gravitatea situatiei: “muncitorii primeau 400 de grame de paine pe zi, functionarii – 300 de grame, si stateai la o coada interminabila ca sa primesti portia“.

    Operatiunea „Iug“: 6 iulie 1949

    N-avea de unde sa stie Frida atunci, dar foametea zadarnicise, pentru o vreme, planul monstruos al autoritatilor sovietice de-a deporta mii de basarabeni departe, in Siberia. O prima campanie de deportare avusese loc deja, in iunie 1941, cu doar cateva zile inainte de recucerirea teritoriului de catre armatele romano-germane si-i vizase pe asa-numitii “dusmani de clasa“: fosti mosieri, proprietari de intreprinderi, ofiteri, fosti membri ai partidelor politice, reprezentanti ai clerului si intelectuali. In 6 iulie 1949 a urmat cea de-a doua stramutare masiva de populatie din Republica Socialista Sovietica Moldoveneasca. Operatiunea “Iug“ (Sud), asa a ramas cunoscuta in istorie campania prin care-au luat calea Siberiei peste 45.000 de basarabeni. Printre ei, si cei patru membri ai familiei Velter. Erau vizate-acum “familiile de chiaburi, familiile fostilor mosieri si ale marilor comercianti“. Deportarea urma sa se faca “pe veci“ averile confiscate, iar in cazul evadarii din surghiun, vinovatii urmau sa fie trimisi la ocna pe 20 de ani. Asa spun documentele. Pe-atunci, insa, mare lucru nu se stia. Unde mergeau? De ce? Pentru cat timp? Frida si ai ei stiau doar ca pleaca. Ca sunt fortati sa plece. “Cand ne-au ridicat, ne-au dat doua ore sa ne pregatim, sa ne facem bagajele! Mari bagaje… Ca venisem din razboi si n-aveam nimic: eu imi spalam camasa seara – una singura aveam – si-o imbracam dimineata. Asa ca atunci cand au venit sa ne ridice si-au vazut ca n-avem mare lucru, s-au minunat: «Cum, atata aveti? Cred ca am gresit», «N-ati gresit, astia suntem…» Am plecat cu zero in Siberia. Pai, ne intorsesem in ’44 din evacuatie si in ’49 ne-au deportat…“

    “Nenea Stalin ne da bombonica…“

    Cu mintea de-acum, adauga, rememoreaza: “Din localitatea noastra au plecat foarte multi. Dar asta nu inseamna ca toti am fost «culaci». Chiabur in limba rusa-i «culac»“. Taios, continua: “Ne-au deportat ca s-aduca-n locul nostru rusi! Asta a fost motivul!“. Si tine sa explice: “Fac o paranteza, ca sa vezi. In ’46, au fost alegeri. Si au luat toti functionarii din primarie sa participe, sa se duca fiecare pe un anumit numar de strazi, sa inregistreze fiecare casa, cine, unde locuieste, sa adune date… Si am fost si eu, ca lucram atunci in cadrul primariei. Si-am intrat intr-o casa din mahala. Nu stiu cati copii aveau, da’ multi! Parintii nu erau acasa, doar copiii. Erau doua sau trei paturi, da’ ce paturi, ca la armata. N-am vazut asternut! N-am vazut nici masa. N-am vazut scaune… Nu stiu cum traiau. Si erau pe pereti doua portrete mari: unul cu Lenin si unul cu Stalin. Si cand am ajuns la ei, unul din copiii astia mi-a spus – ca era in timpul cartelelor: «Nenea Stalin ne da bombonica si nenea Lenin ne da painica!» Adica, ce se intampla… Parintii primeau painea, pe cartela, si ascundeau dupa… portretul era inalt… dupa portretul lui Lenin. Si bomboane… se dadeau bomboane in loc de zahar… si-ascundeau parintii dupa portretul lui Stalin, dupa tablou… Si uite, si ei au fost deportati! Ei, iti pun intrebarea tie: «De ce? De ce au fost ei deportati, cand n-aveau de nici unele?!» Pentru ca asta era politica Uniunii Sovietice! Sa scoata cat mai multi moldoveni din Basarabia si s-aduca-n locul lor rusi! Dar ca noi am suferit, asta n-a interesat pe nimeni…“.

    Cinci ani si jumatate in Bureat-Mongolia…

    In vagoane de animale, cu zabrele, au pornit pe-un drum al carui capat nu-l stiau. Dupa o luna, au ajuns in orasul Novosibirsk si dupa inca alte cateva zile in Bureat-Mongolia. Republica siberiana Bureat-Mongolia. Unde Frida si familia ei au ramas cinci ani si jumatate. Tine minte ploaia de la sosire. Tine minte peretii grosi, din barne, ai baracii in care-au locuit la inceput. Tine minte gerurile cumplite din paduri, unde barbatii taiau copacii, iar femeile, ramurile. Si tine minte c-au marcat-o valurile de oameni surghiuniti: „Au fost foarte multi veniti! Si din Moldova, si din tarile baltice, si din tarile Caucazului… Au fost gruzini, au fost azerbaidjani, au fost armeni, au fost din Lituania, Letonia, Estonia, au fost foarte multi nemti. Erau acolo si descendenti ai fostilor deportati, ca pe vremea tarului, tot in Siberia se deporta!“.

    Avea 22 de ani cand a ajuns in republica bureatilor cu ochi mici. O lume a dezradacinatilor in care fiecare incerca sa-si faca un rost. Sa se prinda cumva intr-un loc, sa respire, sa ia viata de la capat. La inceput, a fost dezordine, haos, nebunie. Simt asta din tonul doamnei Marcu, din insiruirea de nume, de localitati, de amintiri: Tegda, Kurba, Horinsk, Hasurta, Ulan Ude… Incet-incet, lucrurile se asaza, incep sa capete un sens. Si-ncep si eu sa inteleg. Dupa o perioada petrecuta la munca in padure, Frida a fost angajata contabila la un trust comercial din localitatea Tegda, pe malul raului Kurba. „Cand am venit, ne-au luat pe toti la rand: unde ne-am nascut, ce-i cu noi, ce specialitate are fiecare… si cand s-a ivit posibilitatea, mi-au oferit sa fiu contabila la un trust comercial care asigura mancarea la unitatile de munca din paduri“. Erau timpuri grele: se ducea, periodic, cu bilantul in Ulan Ude, capitala Bureat-Mongoliei, si pleca tot timpul cu soldatul dupa ea. Ca nu cumva sa fuga. Si semna in fiecare saptamana, la comandament. Semna ca n-a plecat. Ridica o fotografie dintre cele cateva raspandite pe masa: “Uite, aici era in 1954, cand lucram acolo, in Tegda, la contabilitate“. O tanara cu par negru, sprijinindu-se de spatarul unui scaun. In alta poza, alaturi de cativa colegi bureati, intr-o padure siberiana. “N-am prea multe fotografii de-atunci“. Doar cateva vederi cu “Amar mande Ulan Ude, “Salutari din Ulan Ude“, si amintirile. Cate mai sunt. Alt set de vederi si alte amintiri. Dintr-o alta etapa a vietii, tot in Siberia, la Novokuznetk. Zice ca fratele le-a purtat noroc. Ca daca nu pleca el la facultate, n-aveau cum sa iasa din Bureat-Mongolia. “Cand a terminat fratele facultatea si a primit repartitie la Novokuznetk, am avut si noi dreptul sa-l urmam pentru unificarea familiei. El a terminat facultatea in ’54 si noi am venit la Novokuznetk in ianuarie 1955“. Intr-o vedere, Piata Maiakovski, dincolo combinatul siderurgic, in cealalta Teatrul Dramatic, Palatul Metalurgistilor, Piata Suvorov… “Novokuznetk e tot in Siberia, dar e un oras modern, elegant, frumos. Ca a venit si-o sora a mamei in vizita la noi si nu-i venea sa creada cum arata orasul. Dar noi pan-am ajuns aici, prin cate n-am trecut…“ 
    Are o vorba dulce, cantata, melodioasa Frida Marcu:  v-urile apoape ca nu se-aud, n-urile sunt inmuiate. Un om care-a vorbit atata vreme-n limba rusa are un fel aparte de-a vorbi romana. “Ma mir si eu ca am putut sa-mi revin la limba romana dupa 30 de ani de vorbit rusa“. Da, 30. Din 1940, de cand au venit rusii si-au ocupat Basarabia, iar limba romana a fost eliminata din scoli, pana in 1969, atunci cand Frida a lasat in spate Siberia si-a ajuns la Bucuresti, in urma casatoriei cu un ziarist roman de la Agerpres. Ei, si-aici e o poveste lunga si incurcata: Frida si-a cunoscut sotul in 1967, cand isi vizita o matusa, la Bucuresti. Atunci s-a si logodit cu Petre Marcu, atunci a vazut si marea pentru prima data. “Ne-am logodit la Bucuresti si ne-am casatorit la Novokuznetk, un an mai tarziu. Ca un an a durat sa ni se aprobe casatoria. Si inca un an ca sa mi se aprobe plecarea definitiva in Romania“. I-au mai ramas, insa, rude in Siberia. Si doua morminte. Mama si fratele, care s-au pierdut cu anii, mama, de batranete, fratele, intr-un accident.

    “Reabilitirvana…“

    Povestea n-ar fi completa, insa, fara foicica aceea de hartie pe care-o tine strans in mana si pe care se zaresc mai multe randuri de litere batute la masina. Mi-o traduce si accentueaza cu putere fiece cuvant. “Sora mea a scris mai tarziu la Chisinau si-a primit asta. «Spravka» inseamna adeverinta. Scrie aici ca in urma… «postnavenie»…hotararii Consiliului de Ministri din 28 iunie 1949, numarul 509, am fost deportati la 6 iulie 1949  «zapredelea respubliki». In afara granitelor republicii. Auzi, in afara granitelor! Ca sunt mii de kilometri pana-n Siberia: ca pana la Ural e atata si de la Ural inca pe-atata. Dupa aceea, scrie: «Reabilitirvana!». Stii ce inseamna asta? Ca si-n romaneste se foloseste. Ca am fost reabilitati! Auzi, parc-am facut cine stie ce crime… Dar stau si ma-ntreb: de ce-am fost eu invinuita ca sa fiu reabilitata? Dac-am fost reabilitata, inseamna c-am facut ceva, o tampenie, o prostie! Trebuia sa scrie aici: «pentru cutare si pentru cutare!» Ce-am facut noi rau indiferent carui sistem?! N-am facut nimanui niciun rau! Ne spunea sa stam smirna, stateam smirna! Prosti eram! Mi-aduc aminte cand a murit Stalin… tu!, am plans! Ca proasta am plans! Stau si ma intreb acum: de ce-am plans?!“

    Sapte sute saizeci si doi minus…

    Incheie cum a inceput, dupa ceasuri bune de povesti, raspandite in mai multe zile. Cu-aceleasi uimiri, c-un firicel de bucurie, de recunostinta, strecurandu-se-n mirarea ei: “Eu stau si ma intreb cum de-am supravietuit. Eu ma minunez! Slava Tie, Doamne…“ Zambeste. O viata complicata, incurcata, rasucita. Frida Marcu a ramas, insa, un om profund optimist. Cu fata senina si calda, cu ochii albastri si blanzi, cu parul alb, pieptanat cu grija intr-o parte. Cauta sa-si petreaca timpul frumos si linistit. Rade mult, se-ntalneste cu prietenele si merge in timpul saptamanii la un club, unde socializeaza cu oameni de varsta ei. Se bucura de fiecare intalnire si nu ma lasa sa plec inainte sa-mi explice ce-i cu numaratoarea aceea uriasa, asezata pe un colt al mesei. Aflu ca abacul – asa se numeste – nu lipsea din tolba niciunui contabil odinioara si ca, intr-adevar, functioneaza ca o numaratoare. Numai sa-i cunosti secretele. “Ia zi o scadere, o adunare, sa vedem daca mai stiu“. Ma conformez. Si-aleg una grea: “762 minus 529…“ Si fac socoteala repede in carnetel. Doamna Marcu trage cu indemanare cateva bile dintr-un rand, cateva din altul, muta o bila dintr-o parte-n alta si gata. “233!“, zice repede cu zambet victorios. “Atata face“, recunosc. “Inca una, ca sa ma conving: 492 plus 152…“ Raspunsul vine inainte s-adun eu in carnetel. “644“. Rade-n hohote. “Pai da, uite, bilele de pe randul asta sunt mii, astea-s sutele, astea-s zecile, astea-s unitatile, astea-s zecii de mii, sute de mii… Ai inteles? Nu-i greu deloc… Nu mai vrei o cana cu ceai?“ 

    Sursa: Historia

  • Dr. Popovici Anton Teodor: Viata mea este o dorinta care priveste la starea de sanatate a semenilor

    Avertisment! Acest text, scris din proprie initiativa, se adreseaza in primul rand celor ce il cunosc pe domnul dr. Popovici Anton Teodor. Va intrebati de ce va intampina inceputul unui material cu un "avertisment"? Poate pentru ca privirile incrucisate, cuvintele soptite unora la colturi de incaperi nu isi au rostul aici. In schimb, un om care a invatat pe cei aflati in seria primilor pasi ce inseamna sa salvezi vieti cu responsabilitate, sacrificii si daruire, merita respect. Stiu ca astazi, pentru cei mai multi dintre noi, a multumi cuiva, a-i spune simplu, dar din inima si plin de recunostinta "Multumesc!" nu mai face parte din vocabularul inimii, cu atat mai mult daca e sa ne referim la indrumatorii, profesorii nostri. Insa, in ciuda ideilor preconcepute conform carora nu e facil, nu-si are rostul un gest de multumire, gasesti, daca vrei, momentul adecvat si persoane carora sa le vorbesti, care iti permit sa le cunosti (intr-o anumita masura) si… Asa incepe dorinta de a scrie despre intalnirea cu oamenii de impact, asa cum ii numesc eu. 

    Are principii statornice si o luminozitate launtrica pe care o exteriorizeaza sub semnul firescului, cum rar intalnesti, care misca muntii indiferentei din loc. Se remarca prin munca pe care o construieste zi de zi, din dragoste pentru oameni si medicina. Este un artist desavarsit in sala de operatii, un chirurg cu experienta in toate palierele domeniului Chirurgiei si ortopediei pediatrice. Materialul curent, despre un maestru al medicinei romanesti, s-a lasat asteptat indelung, daca ma raportez strict la intervalul cronologic ce a trecut de la prima mea intalnire cu domnul doctor si ziua de astazi -momentul in care acesta este accesibil cititorilor. Ma refer la aproximativ 2 ani. In tot acest timp, cred ca ne-am vazut de 4, 5 ori. Si a fost deajuns pentru ca impresia sa devina imagine statornica. Asadar, va invit sa priviti cu rabdare, prin ochi de arlechin, o poveste de viata, ale carei semnificatii contin ferestre de adevar profund, poate si pentru ca e firesc, e esential sa admitem cugetarea autorului Niels Bohr: ”Opusul unei afirmatii corecte este o afirmatie incorecta. Insa, opusul unui adevar profund poate fi foarte bine un alt adevar profund.’‘ 

    Formula de calcul a unui destin nobil, aflat sub semnul chirurgiei ortopedice: Munca = Cinste = OM = Progres = Civilizatie 

    Luminozitatea sa launtrica, din care izvorasc blandete, bunatate, daruire pentru pacientii sai – "micutii iepurasi", asa cum obisnuieste sa-i alinte cu duiosie – transforma cele 3 cuvinte magice din "Binele invinge intotdeauna!": un substantiv, un verb si un adverb de timp, dintr-o iluzie efemera a secolului XXI, intr-o convingere a realitatii. Conditia sine qua non este sa il intalnesti. Dupa, iti vei dori sa stai cat mai mult in preajma sa si sa il cunosti. Intr-un moment socotit TABU de unii, am curaj sa vorbesc despre un OM de sorginte neasemuita, un smarald unic in felul sau, atat de luminat de bunatate, rabdare, intelepciune! Are o capacitate subtila de a-si continua calea povestii de viata, chiar daca au fost momente in care umilintele ce i-au fost adresate au sarit de la cel mai inalt etaj al inumanului. Este un invingator prin curajul perseverent aratat in fata nedreptatilor. Este OM: isi iubeste profesia de medic de mai bine de 45 de ani modesti, cu aceeasi masura cu care alina suferinia copiilor. Un artist desavarsit in sala de operatii, un chirurg cu experienta in toate palierele domeniului CHIRURGIEI si ORTOPEDIEI PEDIATRICE. Pentru domnul dr. Popovici Anton Teodor din Iasi, intreaga existenta umana sta sub semnul cuvintelor: MUNCA = CINSTE = OM = PROGRES = CIVILIZATIE. 

    “Oamenii au nuante diferite” 

    Un om-pasare, al carui zbor desavarsit a mai fost intrerupt si de pietre grele, dureroase. Un om care nu inceteaza sa spuna tuturor si sa creada in ideea ca Binele invinge intotdeauna!: “Daca te intreaba cineva daca l-ai intalnit pe cel mai fericit om din lume, sa-i spui de mine. Eu sunt cel mai fericit, dar si cel mai nefericit om… Omul cu viata chinuita este Doctorul Iepuras“. Acestea au fost cuvintele pe care mi le-a incredintat in decursul convorbirii secunde. De altfel, mi-a marturisit ca diminutivul “iepuras”, ce ii este atribuit si in momentul actual cand acorda consultatii, a aparut in timp, ca un alint al copilului bolnav, in a suporta mai usor durerea ortopedico-chirurgicala. Este uimitor sa observi, sa simti atata bunatate, respect, iubire pentru semeni si profesie, atata optimism si blandete, intr-un singur om. Ofera neconditionat consultatii copiilor si nu accepta compromisurile, considerand ca “sanatatea este un domeniu cu oferta totala, fara a astepta si a dori recunostinta.” Aproape ca nici nu l-am privit in decursul celei de-a doua intrevederi, de la Libraria ceainicelor aburinde. 

    Despre fiinta aceasta valoroasa aflasem, de la un coleg de breasla binevoitor, ca este un artist cu suflet cald in sala de operaiii. De fiecare data cand vorbesc cu Dr. Iepuras particip la un dialog al cuvintelor intelepte. Dumnnealui imi spune, cu zambetul sau blajin, neobosit ca asta se datoreaza faptului ca este uns cu toate alifiile, adica are experienta. Il priveam la un anumit interval de timp, stabilit de necesitatea rostirii urmatoarei intrebari , dornice de a primi un raspuns. E esential sa marturisesc ca mi-as fi dorit sa pot inregistra cu un mecanism ultraperformant, de la momentul intrarii noastre in ceainaria care citea, parca, in inimile celor ce intrau povesti de viaia , asezarea la masa cuvintelor, gesturi, emoiii, pauze de priviri, zambete si pana la idei nespuse, nedeclarate, si asta pentru ca ideile stau la rand. Cand aveam pixul in mana, simteam ca pot nota orice cuvant, orice expresie a fetei, orice detaliu din incapere, astfel incat randurile acestei convorbiri sa fie asa cum le-am receptat, eu insami, de la sursa. Cu toate ca nu l-am privit de mai multe ori, privirea mea rasfoia activ atat omul – prezent acolo, aaezat in stanga mea, cat si rememorarile sale. ”Sunteti o fiinta rara!”, am rostit cu o nuanta de curaj, preluata chiar de prezenta Dr. Iepuras. Aveam in faia mea o opera de arta, o nestemata, o carte vie, o carte cu suflet si nu stiam cum ar fi cel mai potrivit sa reactionez, cum sa-mi exprim cu subtilitate admiratia, cum sa raman obiectiva, echidistanta, stiind ca macar o picatura de subiectivitate va ramane acolo. “Nu mint, nu fur niciodata, castig intotdeauna!” M-a intrebat, la un moment dat, despre ce imi doresc sa scriu: despre drama unei istorii trecute (sau drama trecutului), despre figura unei personalitati sau despre o viata chinuita… Iar eu nu pot trece peste semnificatia unei vieti chinuite fara sa extrag a ei sclipire diamantina de durata… Cred ca vi s-a intsmplat, fie si pe furis sa zariti, sa patrundeti in fasii de povesti recompuse, reasamblate dupa ce si-au spus oful, cu sau fara batista din apropierea ochilor martori. Sa cunoasteti dramele oamenilor buni, care au daruit, au iubit sincer si frumos, au ajutat semenii si, drept rasplata li s-au pus piedici in toate incheieturile devenirii, pentru a intarzia si anula rezultatul muncii asidue. Apoi, au fost marginalizati, asezati pe marginea prapastiei. Cine mai stie ce s-a intamplat cu ei? Nu pot sa nu schitez o jumatate de surss zvacnind a puncte de ironie cand ma intreb: dar oare cine i-a cunoscut cu adevarat? cine a indraznit sa-i cunoasca, lasand cat mai departe prejudecatile si critica? Cine s-a oprit intr-o zi, pe o strada obisnuita, pentru a le privi munca din suflete? Cine le-a odihit, macar cu dorinta de a le sti versiunea despre viata lor, sufletele aceastea bune, calde, umane, obosite in adancurile inimii?… Sa revenim la povestea pe care am inceput-o impreuna, de altfel. “Conduita, in medicina, urmeaza intotdeauna ideea unei maxime alerte, chiar daca pacientul are cea mai simpla sau cea mai grava afectiune din lume.” “Omul serios nu are, in viata lui, de ce a se plange!”, continua d-nul dr. Popovici cu o seriozitate aparte, pe care, de altfel, o poti citi in ochii lui, ce se aseamana cu doua boabe de afine scanteind de prea-plinul albastrului. L-am intrebat ce crede despre vartejul aparentelor si daca are o strategie proprie in a cunoaste fata reala a oamenilor. Despre omul mascat din noi insine care joaca un rol si despre cum e cumpatat sa se comporte un om cu celalalt, tot om, considera ca: ”Lectia oamenilor este negativa, oricat de bine le faci. In arta vietii, incepi sa-ti dai seama si, treptat, ii excluzi pe cei negativi. Daca nu alegi sa-i excluzi, ar fi ca si cum, in cunostinta de cauza, ai oferi margaritare in fata porcului. Dar oamenii nu sunt numai buni si rai, pozitivi si negativi, darnici si egoisti. Ei au nuante diferite. Cred ca tot ce este rau si negativ, poate fie educat. Orice fiinta umana, chiar si cel mai mare raufacator, tot are o farama de bunatate care, prin educatie si rasplata/pedeapsa, poate fi dezvoltata in detrimentul procentajului raului. Omul sa fie cu cel de langa el, cu celalalt-strainul, in relatie de egalitate totala, adica de respect. Si nu este greu. Din contra, este o datorie, o onoare. Aici intervine stofa persoanelor respective.” 

    “As alege tot medicina, pentru ca viata mea este o dorinta care priveste nu doar inspre aspectele personale, ci si la starea de sanatate a semenilor” Cum ar fi traseul daca ar putea intoarce acele timpului intr-o anumita zi, dar si daca si-ar mai dori tot medicina in suflet, in randurile ce urmeaza: “Toata viata este plina de schimbarea macazului, cu evolutia ulterioara care difera. Evoluam. In concluzie, datorita hazardului, destinului. Da, as alege tot medicina, pentru ca viata mea este o dorinta care priveste nu doar inspre aspectele personale, ci si la starea de sanatate a semenilor. De aceea, am incercat ca drumul meu in viata sa fie cat mai calitativ. Consider ca intotdeauna am urmat drumul corect, chiar daca am fost acuzat de multe aspecte intrucat am dorit sa efectuez numai lucruri bune pentru umanitate si abia la urma, pentru mine. De la profesia de medic am invatat ca bunatatea si curajul sunt absolut necesare pentru daruirea totala. Conduita, in medicina, urmeaza intotdeauna ideea unei maxime alerte, chiar daca pacientul are cea mai simpla sau cea mai grava afectiune din lume. Pentru el, boala este boala si, in anumite circumstante, poate deceda din cea mai simpla afectiune sau poate supravietui din cea mai grava boala.” 

    Majoritatea tinerilor care ravnesc la o cariera in medicina, se gandesc , mai cu seama la atmosfera relaxanta a garzilor. Ei primesc un mesaj acum in acest sens. In cadrul acestui itinerar al semnelor de intrebare care primesc intotdeauna raspunsuri la momentul adecvat, chirurgul marturiseste ca:”La inceput, faceam 25 din 30 de zile ale lunii doar garzi. Apoi, au urmat ani intregi in care am fost medic de noapte pe salvare. Cand toata lumea dormea, eu examinam circa 30 de bolnavi, fata de care nu aveam voie sa gresesc in nici un fel. Altfel, “iesea mortu’”. In cadrul operatiilor am fost copilul clinicii, urmasul clinicii. Intram in sala de operaiii uneori si continuam 48 de ore, adica doua zile si doua nopti, cu mici pauze, atat cat sa pot sa respir. Viata a fost chinuita, pentru ca a fost cu daruire totala. N-am dorit pentru mine nimic personal, iar activitatea avea stresul total in a nu gresi niciodata nimanui. In educatia medicala, ca si in pedagogie, trebuie muncit 24 de ore din 28 de ore, adica oricand si in totalitate, pentru a fi cat mai bun pentru tine, pentru a nu gresi, pentru a nu-ti permite sa gresesti vreodata.” 

    Iar ca maxima spre perfectiune, domnul doctor subliniaza importanta colaborarii dintre medici pentru reusita unui caz. ”Ce stiu eu, bine. Ce nu, cautam un alt doctor pe moment, pentru a salva pacientul si a nu-l pierde. Medicina este enorma si nu mai poate incapea intr-un singur cap de doctor. Si cel mai greu este sa stii ce nu stii, de fapt.“ In timp, diminutivul “Iepuras” s-a contopit cu mine, in diferite nuante de exprimare” Semnificatia juramantului lui Hipocrate are, in vedere, in acceptia sa, relatia profesor-discipol. Astfel, mai tata iti este profesorul in medicina decat tatal tau. Discipolii sunt ca si copiii proprii pe care ii inveti si ajuti si le dai drumul sa zboare spre inaltimi pentru a fi de miliarde de ori mai buni decat pedagogul lor.” 

    Rosteste cuvintele “modelul profesorului” si “constiin?a” cu aceeasi convingere a vietii care apare in fiecare zi, luminand striatiile curcubeului si a ploii, in egala masura. Si gratie lor, binele invinge, soarele apare intotdeauna: ”Modelul de profesori universitari pe care l-am avut (ex: prof. Vita de la sectia de boli contagioase, prof.Gavrilescu de la maternitate, prof. Dobrescu de la dermatologie) nu tine cont de tipul de specialitate in care erau formati, pentru ca adevaratii medici sunt creatori de generatii. Despre constiinta acestei profesii pot spune ca doctorul fara constiinta este un criminal, omoara oameni voit sau nevoit. Moartea unui bolnav nu poate fi echivalata niciodata, nici cu toti banii din lume, pentru ca o viata dispare.” 

    Finalul materialului il surprinde, printre picaturi de lumina, tot pe diminutivul Iepuras, despre care mi s-a mai spus ca: ”Iepuras nu doar ca este un alint al copilului bolnav, pentru a suporta mai usor afectiunea care, pentru el, este o drama ortopedico-chirurgicala. In timp, situatia s-a schimbat si acest cuvant s-a contopit cu mine, in diferite nuante de exprimare, ca de exemplu:”Mai, Iepurila” venit de la un copil de 7 ani, in timp ce ma targuiam cu el cum sa-l lamuresc ca e necesar sa-l reexaminez-de aceasta data la control. Pentru ca deja il operasem si lui ii ramasese in minte ca nenea Iepuras i-a facut rau.” 

    Aceasta informatie le este destinata celor care, dintr-un motiv sau altul, doresc sa reia legatura cu domnul doctor: in prezent, realizeaza garzi in cadrul departamentului Chirurgie generala, la Spitalul Municipal de Urgenta "Elena Beldiman" din Barlad. 

    A consemnat: Stefania Argeanu, studenta, anul III, Facultatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei, (Univ. Al. I. Cuza), Specializarea Psihologie

  • Se lansează abonamentele Noului An la Sala Radio

    Stiati ca nepotul celebrului tenor José Carreras va dirija la Sala Radio in februarie 2014? Ati auzit vreodata vioara Guarneri care a apartinut lui Enescu rasunand in mainile violonistului Gabriel Croitoru? Va este dor sa il reascultati pe Alexandru Tomescu? Rahmaninov, Ceaikovski, Bach, Schumann, Brahms, Liszt s.a. toti marii compozitori isi vor „etala” cele mai frumoase lucrari in cea de-a doua parte a stagiunii de la Sala Radio, alaturi de seri de jazz, concerte pop s.a.
    Si pentru a fi siguri ca nu pierdeti cele mai importante evenimente muzicale ale Noului An, va propunem noile abonamente pentru perioada ianuarie-martie 2014  a stagiunii Orchestrelor si Corurilor Radio Romania. 
    Doar zece zile aveti la dispozitie pentru a va asigura locurile in sala! Va asteptam asadar intre 13 si 23 decembrie 2013 la casa de bilete din strada General Berthelot 60-64. Pentru detalii puteti contacta casa de bilete la telefon: 021-303.14.28 sau 021-314.68.00. 
    Programul este :
    –de luni pana vineri, intre orele 9.00-18.00 ; 
    –in zilele de concert/spectacol din timpul saptamanii : 09:00-20:00 ;
    –in zilele de concert/spectacol din weekend : 09:00-12:00 si 15:00-20:00.
    Abonamentele sunt valabile la toate concertele si recitalurile din stagiunea Orchestrelor si Corurilor Radio. Exceptie fac evenimentele sustinute de Orchestra de Muzica Populara si manifestarile speciale realizate in parteneriat.
    Preturile la abonamente sunt (perioada ianuarie-martie 2014):
    – Abonamente de acces:
    categ I 350 lei
    categ a II-a 280 lei
    categ a III-a 210 lei
    – Abonamente cu valoare redusa (pensionari, elevi, studenti):
    categ I redus 210 lei
    categ a II-a redus 168 lei
    Abonamentele de acces cu pret intreg sunt disponibile si www.bilete.ro, in oficiile Postei Romane, in Magazinele Inmedio semnalizate Bilete.ro, in Magazinele Germanos. Cele cu pret redus se pot achizitiona numai de la casa de bilete a Salii Radio, pe baza unei copii a talonului de pensie si a cartii de identitate. 

    Sala Radio_foto Virgil Oprina (1) m

    foto Virgil Oprina

  • Lloyd Price – Stagger Lee

    Cantecul “Stagger Lee” al lui Lloyd Price din 1959 este inspirat de o piesa folk din 1928 care spune povestea unei crime din lumea interlopa. Piesa “Stagger Lee” a fost inclusa de revista Rolling Stones in lista celor mai bune melodii din toate timpurile, a castigat un disc de aur, iar in clasamentele vremii a ocupat prima pozitie in topurile r&b, pop si Hot 100 Billboard.