Ceasca de cultura

Autor: omdecultură

  • The Sunset Limited

    The Sunset Limited

    Nu pot decat aplauda fiece aparitie filmica altruista, didacticista, schismatico-paradigmatica, dialogic-taifunica. De la The man from earth incoace nu m-am mai confruntat cu astfel de colosi ideologici, cu asa cariatide batoase pe sub togile carora m-am uitat si am inmarmurit, am calcat sfiosa pragul, am fost primita in templul uterin, anticamera saracaciosa a mortii ca atatea altele dintr-un imobil periferic, m-am asezat cuminte pe un taburet, mi-am sprijinit coatele pe genunchi si am inmarmurit a doua oara ca alienu ala reflexiv de la Hamangia.

    Ce a urmat dupa profanarea templului-cavou, incizie fara de anestezie s-a numit. Doi oameni-fenomen, puternici in opinari si credinte, danseaza un balet discursiv cutremurator, iar deluviul argumentelor contradictorii ce se lovesc de granitul fiecarui mal in parte e de deschidere corticala strigatoare la cetele ingeresti sau la…stratosfera, in functie de referentialul fiecaruia. Uimitoare decenta confruntarii, luciditatea ei, deferenta interlocutorului in fata corsetelor, pampoanelor si lornionelor ideologice ale celuilalt, o alteritate cu iz peripatetic, cu miscari elegante, revelatorii, aristotelice…          

    In jurul astui nucleu dur-dihotomic-ideologic orbiteaza si alte elemente pur cinematografice care vin in perfecta completare a teoremei, simplitatea aparenta a camerei, indice al eludarii precuparilor mundane atirninde ca franjurile, al reducerii la schema, la acel segment congruent cu sine si suficient siesi: n-aveti  voi grija, luati aminte la pasarile cerului, se vede insa cu ochiul liber ca fiecare obiect are rolul sau precis: 
    canapeaua freudista
    vidul 
    preaplinul 

    Tommy Lee Jones (care e si regizorul astei minunatii)  e de o efervescenta atee cum nu l-am vazut performand  niciodata avandu-l ca interlocutor pe un Samuel L. Jackson ce duhneste convingator de atata credinta intru Domnu :). Io, in aplecaciunea mea agnostica, am reusit sa stau cuminte pe pluta mea si sa admir valurile involburate ridicandu-se deasupra-mi precum Marea Rosie sub racnetul toiagului moisesc. 

  • De vorbă cu Jean-Dominique Secondi

    Jean-Dominique Secondi, reputat specialist in ceea ce priveste interventiile in spatiul public, a fost invitat al Atelierelor Deschise de Arhitectura, de la Institutul Francez din Bucuresti, pe 25 noiembrie 2010, povestind despre rolul artei si al culturii in orasul contemporan.
    Sef de proiect pentru biroul de arhitectura Judge-Skelton-Smith din Boston (1988-1989) si apoi, pana in 1996, arhitect asociat al biroului Callies & Secondi, a realizat proiecte diverse, dintre care cele mai apreciate au fost ecomuzeul din Saint-Quentin en Yvelines si agentia de comunicare „Action d’Eclat”. In 1996, a fost numit director al agentiei Art Public Contemporain, pentru care a realizat numeroase studii si interventii, expozitii de arta si evenimente artistice in cadrul orasului, scenografii urbane, amenajari de spatii publice. In paralel, din 2002, este director al BF15, un spatiu de promovare si de productie a artei contemporane din Lyon. O parte din experienta acumulata prin aceste proiecte a fost sintetizata in cartea la care a participat – „Penser la Ville par l’art contemporain”. Mai mult, in 2004, a creat, impreuna cu Renaud Sabari AIA Productions, prima companie franceza de productie pentru evenimente artistice.
    Va prezentam in continuare un interviu realizat de Viorica Buica cu ocazia prezentei lui Jean-Dominique Secondi la Bucuresti.
    In cadrul conferintei pe care ati sustinut-o la Institutul Francez, ati discutat mult despre spatiul public, un subiect complex si multi-disciplinar (dovada si proiectele pe care le-ati realizat cu compania AIA Productions). Din acest punct de vedere, va considerati inca un arhitect sau mai degraba un specialist in multiple domenii? 
    Nu ma pot prezenta doar ca arhitect, pentru ca misiunea unui arhitect este prea clar definita/delimitata. Cred ca sunt mai mult urbanist decat arhitect pentru ca cele mai multe interventii ale mele au loc in spatiul public, sunt legate de domeniul amenajarilor urbane. Insa nu ma consider un creator. Eu sunt cel care insoteste, intr-un fel, proiectele de amenajare urbana sau pe cele de transformare a orasului, de-a lungul mai multor directii. In cazul unor interventii temporare – spre exemplu, am vorbit despre evenimentele Nuits Blanches – intervin ca producator de eveniment, insa tot in spiritul transformarii orasului, principiu la care tin foarte mult. Un eveniment precum Nuit Blanche reprezinta o ocazie de a-i invita pe oameni sa traiasca / sa experimenteze altfel orasul, nu este doar o metoda de a-i distra. Nu sunt un simplu animator si tin foarte mult la aceasta distinctie.
    Ati studiat la Harvard School of Design si acum predati la Paris. V-au influentat in vreun fel acele studii in abordarea spatiului public? 
    Studiile mele la Harvard au fost legate strict de formarea mea ca arhitect, nu au fost prea multe lucruri in legatura cu spatiul public. In schimb, acum predau la Paris, la Sorbonne, un curs legat de amenajarea spatiului public. Mi-ar placea sa predau si arhitectura si urbanism, insa, pana acum, nu s-a ivit ocazia. E interesant ca predau si la Lille, in cadrul unei facultati de geografie urbana, unde se formeaza oameni ce vor fi responsabili de dimensiunile strict tehnice ale amenajarii urbane. Le predau un curs extrem de scurt, ce reprezinta o introducere in problema urbanismului “sensibil” / de bun simt vs. urbanismul strict functional.
    IMG_3433-light.jpg
    Ati avut ocazia de a vizita, rapid, Bucurestiul si probabil ati auzit despre modul in care regimul comunist a influentat raportarea oamenilor la spatiul public, precum si spatiile publice in sine. Cum credeti ca se poate schimba aceasta perspectiva? Cum ar putea fi oamenii convinsi sa se implice in viata orasului? 
    Ceea ce am observat in legatura cu epoca comunista este transformarea monumentala / dramatica a spatiului public: perspective grandioase/megalomane, obiecte de dimensiuni mari…  Aici nu exista loc pentru oameni. Si, de fapt, aceasta este imaginea pe care occidentalii o au despre Bucuresti. Or, realitatea s-a schimbat foarte mult de cand a fost inlaturat Ceausescu, acum 21 de ani. Dupa conferinta m-am plimbat prin centrul istoric si am constatat ca noua, occidentalilor, nu ne este prezentat Bucurestiul asa cum e el acum, cu cateva strazi pietonale – chiar daca inca in lucru si cu gropi mari in mijlocul lor… in ciuda ideilor preconcepute, Bucurestiul e un oras care a evoluat deja foarte mult si cu mult potential in ceea ce priveste amenajarea de spatii publice. Pot fi amenajate spatii publice de-a lungul bulevardelor si autostrazilor; e nevoie de organizare, dar lucrurile acestea se pot face. Ce mi se pare inoportun e ca cele doua autostrazi se suprapun. In fine, cred ca ceea ce ar trebui sa fie facut – si e bine ca oamenii incep sa se implice – ar fi rezolvarea problemei aglomeratiei, atat in ceea ce priveste transportul, cat si infrastructura. Si e necesar un mod de abordare mult mai bine definit si reglementat, este nevoie de o mana ferma. Trebuie luat spatiu cu spatiu. Bucurestiul ofera perspective formidabile, alaturari arhitecturale bulversante nu neaparat intre cladiri clasice si moderne, ci si intre unele cladiri contemporane si unele foarte vechi. De exemplu, alaturarea dintre o biserica veche si o cladire contemporana creeaza o tensiune incredibila, foarte interesanta din punct de vedere vizual. E necesar sa restituiti dimensiunea umana a spatiului public, sa ii redati pietonului rolul pe care ar trebui sa il joace in acest context. Avand posibilitatea de a se plimba, el va deveni mai implicat, va constientiza importanta de a conserva ceea ce este valoros. Masinile ii impiedica pe oameni sa experimenteze orasul. Izolandu-i, ii apara, dar in acelasi timp, ii impiedica sa vada orasul. Consider ca procesul de transformare al spatiului public trebuie sa inceapa prin analiza felului in care oamenii percep spatiul public. Nu ma refer doar la felul in care il privesc, ci si la felul in care il traiesc / experimenteaza.
    EVENTO-Respublica.jpg
    Multe dintre proiectele dvs. sunt realizate prin intermediul institutiilor publice, mai putin pentru investitori privati. Credeti ca intr-un oras precum Bucurestiul, initiativele individuale, punctuale pot aduce o schimbare sau credeti ca schimbarea trebuie sa fie initiata de autoritati, prin initiative publice de amploare?
    Este o parere strict personala, dar cred ca autoritatile municipale sau de stat – in fine, nu stiu care este procedura in Romania – ar trebui sa se implice foarte mult in asemenea probleme. Pentru ca, atunci cand un arhitect/urbanist lucreaza pentru investitori particulari – si eu lucrez pentru Emerson, care amenajeaza birouri si magazine de lux si pentru Chanel, in chestiuni legate de imaginea de brand – acestia vor dori sa adauge valoare lucrurile pe care tot ei le-au construit. Si foarte rar se gaseste un investitor particular care sa doreasca sa ofere spatiului public si oamenilor o transformare care sa nu ii ofere si lui un plus de imagine. Investitorii privati lucreaza pe teritoriul lor. Cunosc foarte putine exemple de investitori privati care au avut initiative in folosul publicului. In Marea Britanie, spre exemplu, autoritatile obliga sectorul privat sa intervina in spatiul public, dar intotdeauna procesul este controlat de autoritati. Eu cred ca trebuie sa existe acest control din partea autoritatilor. Nu cred in generozitatea “innascuta” a promotorilor. In schimb, cred in puterea parteneriatului dintre public si privat, unde cei implicati se potenteaza reciproc, permitandu-i mereu celuilalt sa se puna in valoare. Mai mult, cred ca exista lideri de opinie – asociatii, persoane – care pot sa ii convinga pe investitorii privati sa realizeze investitii pozitive in spatiul public. Cred, totusi, si ca spatiul public le apartine tuturor si, in cadrul unei democratii, reprezentantii democratiei sunt cei responsabili de problema spatiului public.
    Pe afisul care v-a anuntat conferinta este reprezentata o structura industriala, in cadrul unui proiect pe care l-ati realizat in Franta. In Romania, exista multe ruine industriale, din perioada comunista sau anterioare ei, abandonate, degradate pâna la disparitie. Cum ar putea fi valorificate / recuperate aceste structuri? 
    Cred ca, in zilele noastre trebuie sa ne punem mereu urmatoarea intrebare: daca o structura exista, poate ea fi si utilizata? Are ea potentialul de a fi valoroasa? Nu traim intr-o epoca in care sa putem sa ne permitem sa “aruncam la gunoi”, sa abandonam constructii, sa le lasam in paragina. Poate cunoasteti initiativa din Germania legata de Emscher Park – un proiect foarte interesant, pentru ca autoritatile si-au dat seama ca valoarea simbolica a acelor locuri este foarte importanta pentru oameni si ca o ruina industriala poate fi transformata chiar si intr-o “catedrala”, in sens figurat, ma refer la emotia pe care locul le-o provoaca oamenilor. Cred ca orice obiect are valoarea lui. Sunt impotriva initiativei de a transforma totul in obiect de patrimoniu. In schimb, ar trebui sa ne intrebam ce inseamna, de fapt, patrimoniul, valoarea in arhitectura. E important si ceea ce a fost construit acum 40 de ani de catre Ceausescu. De ce sa nu ne punem problema valorii arhitecturale a Casei Poporului. Sa revenim la intrebarea dvs. apropo de modul in care am putea recupera structurile industriale: o solutie ar fi arta, dar nu e singura Au existat unele cazuri cand artistii au raspuns in mod inteligent unor provocari de acest tip. in arta exista scopul, exista creativitatea / elementul de ludic, exista peisajul. Este important si sa nu respingem trecutul – trecutul industrial a afectat, totusi, 80% din populatie; a le respinge, astazi, ca pe lucruri lipsite de orice valoare, ridicând, in acelasi timp, foarte mult, alte valori, aceasta transmite un mesaj gresit.
    LUX07-faustino-taz.jpg
    Este si o problema legata de importanta conservarii memoriei. Ati avut ocazia sa lucrati la proiecte care, prin intermediul artei, ajuta o comunitate sa isi recapete memoria colectiva? 
    Da, am participat la un astfel de proiect, in folosul unei comunitati foarte mici. in Bretagne exista o localitate pe nume Saint-Lazaire, unde se afla multe santiere industriale. Acolo au construit vasul Queen Mary, un pachebot / vas de croaziera enorm. In ziua inaugurarii, muncitorii si familiile lor au fost invitati sa viziteze vaporul, insa pasarela pe care oamenii urcau ca sa ajunga pe vapor a cedat si au murit in jur de 20 de oameni. Exista o asociatie dedicata victimelor acestui eveniment nefericit, iar reprezentantii ei mi-au cerut sa-i ajut sa realizeze un monument in memoria victimelor. Lucrarea a fost realizata tinand cont si de oras, am muncit timp de doi ani. Ce inseamna sa comemorezi un eveniment? Ce anume ne dorim sa comemoram? Ne dorim sa comemoram aceasta drama sau sa le amintim oamenilor ca nu trebuie sa permitem sa se mai intample asa ceva? Vrem sa omagiem victimele sau sa le transmitem ceva celor in viata? Aceste intentii sunt foarte importante. In Bucuresti sunt foarte multe semne de acest fel. Oare avem dreptul, ca si comunitate – fie ea si minoritara – sa plasam un semn in spatiul public? Si de ce sa facem acest lucru? Care este sensul acestui demers? Aflandu-se in spatiul public, acest semn ar trebui sa ia alta forma decat cea pe care ar lua-o daca s-ar afla intr-un cimitir sau intr-o biserica. Trebuie lucrat foarte mult pe aceste intrebari. Mi se pare foarte important, pentru ca avem tendinta sa amplasam din ce in ce mai multe memoriale. Ce-i drept, in Bucuresti nu am vazut atat de multe. Spatiul public trebuie sa propuna semne publice.
    In cadrul activitatii dvs. cu AIA Productions, care sunt proiectele de care sunteti cel mai mândru?

    De multe dintre ele sunt mandru, poate ca cel mai mult de cele 6 editii Nuits Blanches. In fiecare an evenimentul atrage din ce in ce mai mult public, evenimentul a prins si constituie o adevarata reusita de fiecare data. Sunt, de asemenea, foarte mândru de proiectul de la Nisa, cel referitor la linia de tramvai din oras. Intr-un oras mai degraba reactionar din punct de vedere politic, refractar si in ceea ce priveste arta contemporana, e o mare realizare sa implementezi un program acceptat de toata lumea si de turisti. Si artistii au fost foarte multumiti. E una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele.
    touslessoleils_ClaudeLevequ.jpg
    www.institut-francais.ro

  • Teatrul azi

    Teatrul nu mai este de mult doar ceea ce stiam despre el din copilarie: reprezentarea pe scena a unui text dramatic, cu preocuparea de a reda cat mai fidel spiritul acestuia. Este un fenomen prolific, intr-o continua adaptare la lumea de azi, printr-o multitudine de formule, de viziuni si de functii pe care si le asuma.

    Pentru spectatorul comun, obisnuit cu teatrul clasic, deseori spectacolele nu mai imbraca forme recognoscibile. Textul este reinterpretat, redus la esente si apoi imbogatit cu sensuri neasteptate. Scena nu mai este doar “scandura”, ci orice spatiu exterior sau interior. Apa, focul, efectele video, elemente ale noilor tehnologii patrund firesc in reprezentatie, iar spectatorul traieste experiente care il scot din zona de confort si il poarta pe un drum al autocunoasterii.

     

    Teatrul de azi se extinde: este peste tot, pe scena si in afara ei, in spatiul public, in strada si in institutii; socheaza, educa, distreaza, cutremura, incalca reguli, darama idoli, arde si izbaveste, canta si danseaza; cauta o nisa pentru fiecare, interfereaza cu orice tip de spectacol, exploateaza orice oportunitate, e atât de viu incat nu-l poti ignora.

    Cred ca niciodata pana astazi teatrul nu si-a sedus mai mult spectatorii, nu s-a daruit mai mult si nu a comunicat mai mult.

    Iata cateva dintre formele pe care le regasim in teatrul de azi, alaturi de teatrul clasic: spectacolul stradal, cu spiritul sau ludic, carnavalesc, desprins din teatrul popular si medieval; commedia dell’arte; teatrul acrobatic, inspirat din lumea circului; teatrul-dans, teatrul-opera, musicalul; teatru gotic; teatrul avangardist, experimental; teatrul minimal; pantomima; teatrul de club; one-man show-ul; teatrul de improvizatie; teatrul pentru copii (care, la randul sau are o multitudine de ramuri); teatrul radiofonic; spectacolul de lumini; teatrul educational, interactiv, prin proiectele pentru copii, pentru tinerii marginalizati, pentru pensionari etc.

    Festivalul Interational de Teatru de la Sibiu, al doilea in lume dupa cel din Edinburgh ca importanta, este cea mai relevanta expresie a ceea ce inseamna teatrul azi.

    Pentru a nu ocupa spatiul site-ului cu clipuri video, am atasat doar linkurile unor secvente semnificative pentru cele de mai sus. Este vorba despre o prezentare a spectacolului “Faust” al regizorului Silviu Purcarete, cateva secvente de teatru-opera, “Orfeu si Euridice”, in regia lui Alexandru Darie si de secvente din spectacolul pe textul dramaturgului contemporan Stefan Peca “5 minute miraculoase in Piatra Neamt”, din proiectul “Despre Romania, numai de bine”, in regia Anei Margineanu.

    Cred ca ar fi interesant daca am purta o discutie aici, pe site-ul grupului, pornind de la:

     

    – ce inseamna teatrul pentru dvs. si ce gen de spectacol preferati; ce nu agreati;

    – daca ati fost la Festivalul de Teatru de la Sibiu si ce impresii v-au lasat manifestarile;

    – ce loc ocupa textul dramatic in teatrul de azi. 

  • Artist “in residence” – Dan Perjovschi

    Despre Dan Perjovschi se pot spune multe. Dar cel mai important lucru: e un artist. Mai mult, e un artist care, precum unui “hoinar postmodern”, devine un “global citizen”, lasandu-si amprenta asupra mai multor muzee, galerii de arta din intreaga lume. 

    Ceea ce si-a dorit mereu: sa deseneze, sa mearga prin lume facand acest lucru.

    Cel mai recent eveniment  Dan Perjovschi a fost la Club Electro Putere. Cum vis-a parut audienta? Povestiti despre aceasta experienta. 
    Daca vad tineri e de bine. A fost bine si la Iasi si la Cluj ca in ultimele zile am facut un turneu national ocazionat de diverse intamplari: regandirea bienalei Periferic de la Iasi, proiectul Scoala Populara de arta contemporana conceput de Protokoll Cluj si Romanian Cultural Resolution care de la Leipzig a ajuns la Craiova. Peste tot am dat de tineri destepti si curiosi. Ti-am zis: e de bine. 
    Cum priviti scena artistica din Romania? Putem vorbi despre o reabilitare a proiectelor artistice neconventionale, o revigorare a modalitatii artistice de exprimare, sau exista o reticenta în ceea ce priveste modul inedit de a „face” arta?
    Nu. Scena tanara e dominata de pretul picturilor de la Cluj. Scena matura si aia in virsta a ramas conservatoare si ortodoxa. Bate un vint figurativ cum nu s-a mai vazut de la realismul socialist incoace. Uita-te dupa statui. Tot mai multe statui in bronz cu estetica de secol 18. Nasol. Muzeul National de Arta Contemporana este dupa 9 ani de la infiintare fara expozitie permanenta.                                    

    contribution_49_95_daperjovschi_europe

    Pe de alta parte, ceea ce noi numim aici neconventional este main stream cum iesi din Romania. Pe mine nu ma intereseaza “neconventionalul” sau “indeditul” in sine. Ma intereseaza arta de cercetare, arta cu risc si mai putin cea creatoare de obiecte, de frumos (acrylic sau ulei) sau de piata. Pentru arta de care eu sint interesat nu exista un context prietenos in Romania. N-a fost niciodata. Norocul este ca artistii care fac acest tip de arta sint foarte incapatanati. (A nu se confunda cu arta cool care mimeaza riscul dar vrea musai life style). Scolile de arta din Romania mai predau dupa canonul secolului 19 adica pictura, grafica, sculptura, arta monumentala (ce-o fi asta? Adica alelalte nu sunt monumentale?) si n-au trecut la o viziune integrata a artelor. Se pastreaza granite artificiale date de tehnicile artistice si nu de gandirea artistica… Nu exista cursuri si concepte exista tehnici si tehnicieni. Eu cred ca este nevoie de o reforma din temelii a educatiei artistice urmata imediat de una a sistemului de institutii de arta din Romania. Altfel ramanem niste provinciali, caricaturi de trenduri occidentale.         
    Vorbiti-mi despre proiectele viitoare. Ce isi propune Dan Perjovschi pentru 2011 si ce a realizat el in 2010? 
    Vreau sa mentin acelasi ritm la acelasi nivel. 2011 inseamna proiecte la New York, Hong Kong, Roma, Tel Aviv, Lausanne, Seul, Siegen, Sibiu, Plymouth si Lublijana. 2010 a fost anul in care am facut impreuna cu Lia Perjovschi una din cele mai interesante expozitii ale noastre cu titlul “Lia’s Knowledge Museum & Dan’s Time Specific” la Espai d’Arte Contemporani Castello Spania.       
                                
    Un spatiu enorm si frumos care ne-a fost atelier timp de 2 saptamini. Apropo, anul 2010 e anul in care am fost dati afara din atelierul din Bucuresti pe care-l foloseam de 20 de ani ca spatiu de dezbatere si discutie. Universitatea de arta ne-a luat atelierul.
    Nu cred ca este intamplator faptul ca exact atunci cind ai succese in exterior, in interiorul tarii ti se trage un sut in fund.

    past_dan_perjovschi

                                    
    2010 e si anul in care am expus pentru prima data in Canada la Centrul pentru Cultura contemporana al Royal Ontario Museum.
    Si sa nu uit cele doua expozitii personale “americane” la San Francisco Art Institute si la Spencer Museum din cadrul Kansas University (aia din Kansas e inca in picioare si dupa cum vad pe Facebook genereaza inca discutii si polemici).
    Cam asta se intimpla cu mine de citiva ani, de-a tura vura in patru zari.
    Daca ar fi sa renuntati la desen si sa alegeti un alt domeniu al artei, care credeti ca vi s-ar potrivi cel mai mult? Cu cine ati putea colabora în realizarea, sa spunem, a unui proiect din domeniul arhitecturii?
               Perjovschi_fac8cf8f79                 
    Scrisul. Tocmai scot o carte cu textele publicate de 20 de ani in “Revista 22” si spre surpriza mea majoritate ramin valabile…
    Pai am colaborat deja cu arhitectrul care a facut Biblioteca Tehnica din Praga si care a integrat un proiect de-al meu desenat in designul interior al cladirii. De fapt am desenat miezul, atriumul urias pe 6 nivele pe care l-am tratat ca pe carnetelul meu de notite… Arata foarte tare si studentii isi sucesc gitul din carti sa rada de si impreuna cu grafittiurile mele.
    Am mai colaborat (minimal) si la proiectul Unu la Unu prezentat in pavilionul Romaniei la bienala de arhitrectura de la Venetia. Iar arhitectul care ne-a construit atelierul la Sibiu a fost nominalizat cu atelierul nostru la premiile bienalei de arhitectura Bucuresti 2010. Mai mult de atita nu pot cere. Ramin deschis la orice propunere si idée misto. Cu ziduri fara ziduri.
    Ce personalitate culturala admira Dan Perjovschi si cine il influenteaza in realizarea sau in desfasurarea proiectelor sale?
    Lia Perjovschi
    Daca ar fi sa realizati un „Top 10” al celor mai importanti artisti romani contemporani, cine si de ce credeti ca ar fi pe primul loc?
    Nu exista versiuni piramidale. Nu exista primul loc. Nu e ca-n industria culturala cu public isteric. In arta contemporana adevarata nu exista nici primul, nici ultimul loc,  pur si simplu pentru ca artistii adevarati sint propia lor categorie. Nu pot fi comparati. De retinut: Ion Grigorescu, Lia Perjovschi, Daniel Knorr, Victor Man, Mircea Cantor, Olivia Mihaltianu, Sebastian Moldovan, Ioana Nemes, Rudolf Bone si alte cinci sase nume printre care Paradis Garaj, Biroul de Cercetari Melodramatice sau Szliard Miklos.
    Va considerati un „hoinar postmodern”? Apartineti unui „local city” sau, poate,unui „global city”?
                                    
    Una din cartile mele de artist se numeste “Bird flu, Mad Cow, Global Village” si alta mai recenta “Dan Perjovschi. Postmodern-Excomunist”.
    In final, as vrea sa il intreb pe Dan Perjovschi daca se poate eticheta ca persoana, in vreun fel, sau daca isi poate eticheta arta sau produsele artistice.
    Sunt un artist care a schimbat felul in care desenul este inteles si folosit la nivel mondial. E buna eticheta asta?
    Perjovschi_Dan_crowd
  • Răzvan Teodorescu: Prin teatru trăim toate viețile pe care le-am fi putut trăi în oricare alt mod.

    Răzvan Teodorescu: Prin teatru trăim toate viețile pe care le-am fi putut trăi în oricare alt mod.

    Incep prin a te intreba de ce teatru si nu altceva ?
    Buna intrebare! Pentru ca nu poate fi nimic altceva si, in acelasi timp, teatrul este (include) tot restul. Prin teatru traim toate vietile pe care le-am fi putut trai in oricare alt mod.
    Esti la prima colaborare cu regizorul Michele Modesto Casarin. Cum a fost aceasta experienta?
    Da, sunt la prima colaborare cu el. Mi-as fi dorit in fiecare din ceilalti doi ani (de cand sunt la Teatrul Masca) sa colaborez cu el, dar nu am avut ocazia. Este un lucru firesc pentru un actor, mai ales un actor tanar, in crestere, in (auto) descoperire, sa itii doreasca cat mai multe si cat mai diverse expreriente, asta insemnand deopotriva roluri si regizori si sunt bucuros ca am avut ocazia la Teatrul Masca sa fac roluri diverse. Revenind la Michele, ma bucur ca in cele din urma s-a intamplat sa colaboram. In primul rand a fost un timp foarte scurt pentru un traseu foarte lung. A fost o munca intensa, istovitoare, dar, cred, plina de rezultate.
    Joci in spectacolul lui Michele Modesto Casarin VENEXIA. Ce rol ai, cum este scenariul si, in general, acest proiect?
    Personajul pe care il interpretez in VENEXIA se numeste Bio. Scenariul este destul de dur si am fost oarecum socat la contactul cu textul, dar am luat-o ca pe o provocare. Stiam ca Michele va face in asa fel incat toata violenta si nuditatea sa ia o forma artistica si asa a fost. Este un spectacol greu, dur, intunecat, nu roz cu floricele. Mi-am dorit intotdeauna sa pot juca si intr-un astfel de spectacol.
    Ce ti-a placut la Bio, personajul pe care-l interpretezi?
    Ce mi-a placut la Bio? Cred ca initial mi-a placut provocarea rolului. Nu in fiecare zi ai ocazia sa joci un golan de cea mai joasa speta din Venetia anilor 1500 care ajunge un criminal. Apoi mi-a placut, desigur, procesul de a-l cauta si de a-l descoperi pas cu pas si, in cele din urma, produsul, un caracter dramatic ce sta pe propriile-i picioare, un personaj!
    Te-ai regasit in personajul pe care-l interpretezi ?
    Hm…Nu! Adica teoretic toti avem toate datele in noi. Nu sunt betiv, nu sunt violent, nu sunt criminal, dar Bio este o parte din mine. O parte descoperita si folosita in scop artistic in acest spectacol. La un moment-dat am realizat ca Bio este tot ceea ce urasc la un om, tot ceea ce e gresit. Mi-a fost foarte greu sa-l iubesc pentru a putea merge mai departe cu lucrul. Am invins multe preconceptii si blocaje si cred ca asta ma ajuta si in viata de zi cu zi.
    Ce stiai si ce ai aflat despre aceasta lume a curtezanelor?
    Nu stiam foarte multe lucruri despre lumea curtezanelor. Mai mult despre partea asiatica a ”profesiei”, in nici un caz nu stiam sau intuiam sau credeam ca Venetia in 1509 avea 11.000 de prostituate. E oarecum socant…
    Daca ar fi sa rezumi in cateva randuri cum te-ai simtit la repetitiile pentru VENEXIA?
    Cum sa ma simt? Am petrecut o luna si o saptamana in Venetia anului 1509, fiind un golan intr-o carciuma cu alti golani si tarfe… restul, despre ganduri, cautari, sudoare, am scris mai sus! As putea adauga ca cel mai frumos lucru mi se pare ca uneori acasa, in somn, visam situatii extra-scenice din spectacol!
    Au fost colegi de la care ai avut de invatat sau alaturi de care ai trait momente demne de amintit?
    Evident! A fost o experienta extraordinara alaturi de colegii mei. Am invatat foarte mult de la colegii mei mai experimentati, sau de facultate, si nu in ultimul rând de la partenera mea de scena.
    Cui ii recomanzi sa vina sa vada acest spectacol, unic in peisajul teatral romanesc?
    Cui? Tuturor! Este un spectacol ce merita vazut. Este o experienta extraordinara, ce trebuie traita, indiferent de sensibilitatea sau pudoarea fiecarui spectator!

  • Olimpic medaliat cu aur la fizica: Dintre bani, bucurie si timp, aleg timpul.

    Romania are zeci de elevi medaliati la olimpiade internationale, in toate domeniile. Unul dintre ei este Cristian Andronic, absolvent al Liceului de Informatica din Bucuresti, care din toamna va invata la Universitatea Princeton din SUA.
    Tanarul a castigat medalia de aur la Olimpiada Internationala de Fizica, contribuind substantial la clasarea tarii pe locul I in Europa. Intr-un interviu acordat Ziare.com, el spune de ce a ales sa plece, de ce s-ar intoarce in tara si ce ii lipseste invatamantului romanesc.
    Medalie de aur la Olimpiada Internationala de Fizica, peste 380 de concurenti din mai mult de 80 de tari. Cum ai ajuns pana aici?
    Experienta mea cu olimpiadele de fizica a inceput in clasa a 7-a, cand m-am calificat la Olimpiada Nationala de la Piatra Neamt. Atunci mi se parea o excursie obisnuita cu scoala si nu imi prea dadeam bine seama cu se mananca "fizica".
    Am avut noroc sa ma imprietenesc cu baieti de clasa a 11-a, care seara se distrau pe rupte, iar dimineata luau punctaje nemaiauzite la selectiile de lot. Discutau in mod curent despre gauri negre, teoria haosului si Big Bang cu atata pasiune, incat pareau sa aiba lumea la picioare. Acea experienta m-a facut sa ma duc la olimpiadele de fizica in liceu.
    Fizica nu este ceva ezoteric, intesat de formule care nu spun nimic si care trebuiesc invatate pe de rost. Pentru mine, fizica reprezinta mai degraba un mod de a gandi, un fel ingrijit de a pune intrebari si de a cauta raspunsuri. Exact modul acesta in care cauti raspunsuri este antrenat la olimpiade internationale, cu precadere din cauza ca se desfasoara in atat de putin timp.

    olimpic-medaliat-cu-aur-la-fizica-dintre-bani-bucurie-si-timp-aleg-timpul-razbim-cumva-la-lumina

    O olimpiada internationala consta in doua probe a cate cinci ore, una teoretica si una practica. La proba teoretica primim trei probleme. Despre fiecare dintre probleme am putea scrie si discuta pe zeci de pagini si in zeci de saptamani, dar concursul vrea un singur, anumit raspuns – daca il dai pe acela ai castigat. De aceea e foarte important sa stim cum sa cautam raspunsuri, si asta se rasfrange mult si in afara problemelor de olimpiada.
    Cu olimpiadele si concursurile am ajuns sa vizitez foarte multe locuri. Doar anul trecut am fost in 10 tari, printre care si Indonezia si Rusia siberiana. Pe langa satisfactia personala si o promisiune de viitor, o medalie de aur iti aduce si foarte, foarte multi prieteni.
    Tu ai ales Princeton sau universitatea te-a ales pe tine? Ce alte variante aveai?
    In general, in State se aplica la 15-20 de facultati, din care apoi te decizi pe alese. In afara de motivul evident al prestigiului de care s-a bucurat Universitatea Princeton in ultimii ani, m-am simtit atras in mod special datorita reputatiei deosebite pentru studiul fizicii, incepand chiar de la Albert Einstein, care a predat aici inainte de a primi premiul Nobel. O alta varianta ar fi fost Anglia, fiind acceptat la Universitatea Oxford, dar cred ca am fost tentat de "The American Dream".
    De ce fizica? E mult prea complexa stiinta asta, ce ramura a ei te-a atras?
    Fizica m-a atras pentru ca ofera un mod structurat de a gandi. Ca sa faci bine la Internationala trebuie sa-ti dai seama rapid ce ti se cere si sa cauti raspunsul exact in zona care trebuie. Este vorba despre a raspunde la intrebari.
    Mai departe, la facultate, se exploreaza partea in care pui intrebarile, prin experimentele pe care le desfasori. In cuvintele unui laureat al Premiului Nobel (Douglas Osheroff – n.red.) la a carui conferinta am participat saptamana trecuta, cercetarea in fizica reprezinta arta de a "pacali Natura in a-ti raspunde cu unul din secretele ei".
    Ce planuri ai pentru urmatorii ani, spre ce anume te indrepti? Ce vrei sa devii?
    Sunt foarte deschis la idei. Americanii au un sistem de invatamant diferit fata de al nostru. In primii doi ani nu iti impun niciun curs si te incurajeaza sa experimentezi. Despre orice ai vrea sa inveti, de la cum sa fii filantrop la istoria surfingului, exista un curs pe care il poti lua exact despre asta.
    De aceea, ei nu te intreaba ce vrei sa studiezi decat in anul 3, unde pentru fiecare domeniu exista niste arii fixe de cursuri pre-specificate. Pare la prima vedere ciudat, dar se pare ca pentru ei functioneaza. Asadar, pe langa cercetare in fizica particulelor elementare, nu exclud sa lucrez in oceanografie sau in banking.
    olimpic-medaliat-cu-aur-la-fizica-dintre-bani-bucurie-si-timp-aleg-timpul-razbim-cumva-la-lumina (1)
    Ce anume te-ar fi facut sa ramai in tara? Ce facultate ti s-ar fi potrivit cel mai bine, daca nu ar fi fost sa pleci?
    Desi majoritatea olimpicilor pleaca in strainatate, sunt si exceptii. Colegi mai mari studiaza la Facultatea de Fizica a Universitatii din Bucuresti si sunt totodata cetateni ai lumii. Se implica usor in proiecte de cercetare europene – practic, pentru ei, granitele sunt inexistente. Cred ca Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Fizica mi s-ar fi potrivit cel mai bine.
    Te vei intoarce in Romania?
    Pe platforma de la Magurele sa lucreaza la un proiect, cu sprijin european, prin care se va construi cel mai mare laser din lume. Se estimeaza ca va fi gata in 2020, si ar putea reprezenta un important nucleu in cercetarea romaneasca. Ma gandesc sa ma intorc ca sa lucrez in cadrul acestui proiect.
    A fost Bacalaureatul, cu tot cu scandal. Cum l-ai vazut, pentru ca a fost mult mediatizat si a scos in fata multe sincope.
    M-a intristat sa vad colegi care si-au dedicat clasa a XII-a "invatand pentru Bac". Ideal, Bacul este doar o unealta care verifica abilitatile formate in cei 12 ani de scoala, nu un scop in sine.
    Probabil greseala se trage din lipsa de modele adecvate. Daca toti oameni de succes pe care ii vezi in jur sunt fotomodele sau fotbalisti, sigur ca scoala devine desueta. Dar chiar si asa, pot sa zic ca nu ar fi fost rau sa se dea mai putin si mai usor.
    Exista elevi de 10 pe linie la Bac si elevi medaliati la olimpiade internationale. Ce-i aseamana sau, din contra, ce-i deosebeste?
    E o parere comun raspandita ca elevii care se duc la olimpiade au ca principal merit faptul ca invata multe lucruri pe de rost. Asta nu e adevarat, si pot sa dau un simplu motiv practic: de la un anumit nivel incolo nu mai poti sa te califici daca inveti pe de rost.
    La Olimpiada Internationala de Matematica, de exemplu, la intrunirea pentru alegerea subiectelor finale se alcatuieste o lista scurta de 30 de probleme. Coordonatorii loturilor fiecarei tari sunt obligati sa spuna daca vreuna dintre probleme s-a regasit, macar si partial, in cadrul pregatirii lotului tarii respective, iar in acest caz problema se taie de pe lista.
    La nivelul acestor concursuri se lucreaza cu idei si concepte, formulele matematice fiind doar un suport prin care acestea sunt transmise. E un pic diferit fata de problemele din manual in care daca stii formula ai rezolvat problema.
    Din pacate, n-am vorbit cu prea multi elevi de 10 pe linie la Bac, dar ce cred ca ne aseamana este o hotarare de neclintit.
    olimpic-medaliat-cu-aur-la-fizica-dintre-bani-bucurie-si-timp-aleg-timpul-razbim-cumva-la-lumina (2)
    Invatamantului romanesc ii dai vreo sansa? Ce-i lipseste, ce ar trebui, ce ar fi trebuit facut?
    Invatamantul romanesc nu este atat de departe de cum se vrea sa fie, caci ce-i prea mult, indiferent de directie, strica. In alta ordine de idei, cred sincer ca profesorilor le lipseste un salariu mai mare si o doza buna de pretuire din partea societatii.
    In programa s-ar putea dovedi de folos introducerea educatiei financiare, printre picaturi, atat cat permite orarul.
    Cum e viata unui medaliat international cu aur la fizica? Ai timp sau dispozitie pentru alte activitati?
    Da. Vorba asta, ca exista 24 de ore intr-o zi, nu e tocmai adevarata – timpul si-l face fiecare. Imi place foarte mult sa dansez, fac cursuri de salsa. Ies la baschet cu prietenii, la teatru si la concerte – la Sala Radio si Ateneu – in fiecare weekend.
    Cant la pian, am facut cursuri de actorie si sar cu parasuta. Nu-mi place sa simt ca nu fac ceva. Daca mi-ar ura cineva bucurie, bani sau timp, as alege timpul. Bucuria si banii vin si se duc. Timpul – doar trece.
    Asta e un fapt: "99% dintre sutele de olimpici internationali la matematica si fizica aleg sa paraseasca Romania". Unde ar fi Romania, daca toti acesti olimpici ar fi ramas in tara si lista poate continua?
    Putem sa ne uitam inainte de ’89. Ne pricepeam la toate: foraje, combinate, flota, centrale nucleare… Dar, sigur, nu se poate face comparatie. In orice caz, viitorul suna bine. Citand din Marin Sorescu: "Razbim noi cumva la lumina". 

    sursa: ziare.com

  • „După dealuri”, proiecţie specială la Casa de Cultură a Studenţilor din Iaşi

    Filmul „Dupa dealuri”, in regia lui Cristian Mungiu, elogiat de publicatii din tara si din strainatate si propus de Romania la Oscarul pentru Cel mai bun film strain, va avea o proiectie speciala joi, 29 noiembrie, la Casa de Cultura a Studentilor din Iasi, de la ora 18.00. „Dupa dealuri” este unul dintre cele mai vizionate filme romanesti ale anului, cu peste 46.000 de spectatori in cinematografe, pana in prezent.
    Pelicula a castigat la sfarsitul saptamanii trecute trofeul celei de-a 27-a editii a Festivalului International de Film de la Mar del Plata (Argentina), cel mai important eveniment de gen din America de Sud, si Premiul Special al Juriului la Festivalul International de Film de la Gijon (Spania). Cele doua trofee se adauga sirului de distinctii obtinute de film de la Cannes incoace, unul dintre cele recente fiind si Premiul publicului in sectiunea Balcan Surveya Festivalului International de Film de la Salonic.
    Din 21/22 noiembrie, „Dupa dealuri” ruleaza in cinematografele din Franta, Olanda, Belgia si Luxemburg, patru dintre cele aproximativ 40 de tari in care filmul are distribuitor. Cronicile care insotesc lansarea sunt entuziaste, publicatii precum „Le Figaro” sau „LaCroix” recomandand filmul drept unul dintre cele mai bune intrate in salile de cinema la final de an.
    Intr-un articol cu titlul „Au-delà des collines, diable de film!”, „Le Figaro” scrie ca „Regizorul Cristian Mungiu isi onoreaza arta. Cinema-ul pare sa fi fost inventat pentru el. «Dupa dealuri» este un miracol”. „Filmul sau, atins de gratia divina, este de o putere rarisima, de o simplitate fara egal. Acolo unde altii ar fi folosit majuscule grave, el vorbeste natural. Este limba cinema-ului, a inteligentei, a sensibilitatii”.
    Publicatia „La Croix” scrie ca „La cinci ani dupa ce a luat Palme d’Or, Cristian Mungiu revine cu un film magistral, plasat intr-o manastire ortodoxa”. Amintind de premiile obtinute la Cannes pentru scenariu si interpretare feminina, „La Croix” noteaza ca „aceasta opera austera cu imagini foarte frumoase ar fi putut fi recompensata si pentru incontestabilele sale calitati formale: cadrele, lumina, forta incredibila a planurilor-secventa care, de doua-trei ori, il lasa pe spectator fara cuvinte”.
    In tara, continua proiectiile speciale, in urmatoarea perioada filmul urmand sa ajunga la spectatorii din Odobesti (30 noiembrie), Focsani (1, 2 decembrie) si Sinaia (1 decembrie). La toate proiectiile speciale, cererea de bilete a depasit cu mult capacitatea salilor. Mii de oameni au asistat la proiectii, de curand, la Alexandria, Calarasi si Timisoara,  regizorul Cristian Mungiu discutand cu publicul la final.
    Echipa VoodooFilms va face in continuare efortul de a aduce filmul acolo unde exista cereri din partea publicului. 
    „Dupa dealuri” este scris si regizat de Cristian Mungiu, inspirat de romanele non-fictionale ale Tatianei Niculescu-Bran. Imaginea este semnata de Oleg Mutu. Filmul a fost premiat la Cannes pentru scenariu si interpretare – dublu trofeu care premiaza prestatiile actritelor iesence Cosmina Stratan si Cristina Flutur.
    Filmul spune povestea a doua fete care au crescut impreuna si care se reintalnesc dupa cativa ani de despartire. Alina se intoarce din Germania sa o ia cu ea pe Voichita, prietena ei din copilarie fata de care se simte inca foarte atasata. Voichita si-a gasit insa calea in credinta, iar maicile printre care traieste la manastire tin locul familiei pe care nu a avut-o niciodata. Alina lupta cu toate puterile sa recastige afectiunea Voichitei, facandu-i pe cei din jur sa se intrebe de unde vine forta care o anima.
    Informatiile despre traseul filmului sunt permanent updatate pe site-ul www.dupadealuri.ro.
    Proiectiile filmului in tara sunt sprijinite de Provident.
    Despre Provident Financial Romania

  • Artistul plastic Romeo Niram premiat în Israel

    Cea de a V-a editie a Festivalului Romanilor din Israel s-a desfasurat in orasul Tiberias, la sfarsitul lunii iunie, organizat de Asociatia originarilor din Romania, sub egida Guvernului Romaniei si cu participarea media a Televiziunii Romane. 
    Festivalul Romanilor din Israel  a fost creat in anul 2008  si este sustinut de toata media romaneasca din Israel, reunind an de an romani si straini din toate partile Israelului intr-unul din cele mai frumoasa orase: Tiberias. Ca si in editiile precedente, Editia a V-a a reunit artisti, politicieni, oameni de afaceri si celebritati din Israel si Romania. 
    In cadrul Festivalului, au fost decernate premiile Ordinului Suveran al Cavalerilor de Malta Sfantul Ioan de Ierusalim artistilor israelieni de origine romana si unor personalitati care au contribuit la dezvoltarea relatiilor culturale israeliano-romane. Artistul plastic de origine evreiasca Romeo Niram a fost distins cu acest premiu pentru contributia adusa promovarii culturii romane in afara granitelor tarii si pentru sprijinul acordat tinerilor artisti. Premiul a fost ridicat in numele lui Romeo Niram de un reprezentant al artistului, galeristul Antonio Calderón de Jesús. Pictorul Romeo Niram este si fondatorul editurii Niram Art si al Espacio Niram din Madrid, loc de desfasurare a numeroase evenimente culturale si artistice.
    Aceeasi distinctie a fost primita de Colette Avital, deputat, Iuju Orenstein, director financiar al Muzeului Israel din Ierusalim si Michael Harish, care a ocupat functiile de ministru al Industriei si Comertului, deputat al Parlamentului statului Israel, iar in prezent este presedintele Partidului Muncii. 
    Ambasadorul Romaniei in Statul Israel, Edward Iosiper a sustinut un discurs in care isi exprima multumirea in ceea ce priveste buna relatie dintre Romania si Israel. 

    Prezentatoarea galei a fost cunoscuta actrita Ramona Badescu, in calitate de Ambasador al Ordinului Suveran al Cavalerilor de Malta Sfantul Ioan de Ierusalim. Scopul organizatorilor este de a dezvolta un parteneriat intre institutiile din Romania  si operatorii culturali, mediul de afaceri, mediul academic si mediile administrative din Israel,  in vederea  consolidarii relatiilor bilaterale. 

  • Liviu Brătescu: Cred că sunt diferite forme în care poti să îți manifești patriotismul

    Ati facut Facultatea de Istorie la Cuza. Cum a fost studentia in perioada dumneavoastra si cum arata batrana Cuza atunci? 

    Cred ca era in cautarea unui drum ca institutie. E adevarat, eu nu am prins foarte mult din agitatia anului 90, cand stiu ca s-au produs o serie de tulburari la nivelul corpului profesoral, in sensul ca exista un numar de profesori contestat de catre studenti. Eu am intrat la facultate in 1993. Deci lucrurile in privinta relatiilor dintre profesori si studenti se mai echilibrasera. Cel putin nu mai existau contestatii la adresa profesorilor, legate de activitatea lor din trecut, pentru ca, fiind vorba de o facultate de istorie, existau profesori care avusesera diferite functii inainte. Eu nu mai prinsesem decat un singur profesor care a avut functii in structura veche de conducere a Universitatii, dar care, fiind o persoana foarte vocala, nu avea cum sa starneasca antipatii din partea studentilor. Anii 92 – 93 au fost, in acelasi timp, anii unor proteste foarte importante sociale in Romania, unor mitinguri legate de incercari ale guvernului de atunci. De pilda una era legata de introducerea taxelor pentru prestantele actuale si stiu ca a fost o greva foarte puternica. Nu a avut un rezultat dorit de noi,  dar  a durat vreo trei saptamani si, daca in privinta celorlalte facultati existau niste presiuni asupra studentilor pentru a veni la scoala, in privinta noastra nu.  M-am simtit liber in Facultatea de Istorie. Mi-am ales inca din anul II directia spre care vroiam sa pornesc. M-am ocupat de Istoria Moderna inca din anul II.

    Ati fost sef de an?

    Am luat al saselea la facultate. Cred ca a fost o concurenta de vreo 4 si ceva pe loc si eu am fost al saselea la admitere. Nu, n-am fost  sef de grupa.

    Invatati mult?

    Anul I a fost foarte greu. Erau lucruri pe care nu le intelegeam. In anul I se facea  Istoria Antica si nu era tocmai perioada care sa imi placa mie. Daca as face un raport, cred ca in anul I am muncit cel mai mult si cu toate acestea, per total, in anul I au fost notele cele mai mici. Mi-a fost destul de greu, plecat de acasa, de la parinti sa ma adaptez la viata de camin.

    Ati stat la camin.

    Da. In T17 in primul an. Mecca i se spunea. In T14 in anul II si dupa aceea in Targusor. A fost o perioada dificila. Singur la parinti aveam camera mea, faceam ce vroiam eu. Am avut niste parinti care mi-au acordat libertatea necesara, eu fiind asa o fire mai anarhica. Numai ca, ajungand in camin a aparut o problema. Trebuia sa impart o suprafata nu foarte mare cu inca vreo 4 oameni. Deci eram 5. Intai am stat chiar 6 in camera. Ceea ce este frumos e ca si astazi am ramas prieten în continuare cu toti, cel putin eu. S-au mai creat anumite pozitionari de-a lungul timpului, dar eu personal am o relatie deosebita cu toti.

    Va amintiti o intamplare anume din camin, o intamplare haioasa?

    Intamplari haioase erau cand noi, cei de la istorie, vroiam sa ne apucam de invatat si colegii de la Politehnica faceau bairamuri. Intamplari interesante erau cand ieseam la marile mitinguri, ca atunci echipa nationala a Romaniei avea performante deosebite. Restante n-am avut, slava Domnului, chiar n-am avut nicio restanta. Se intampla sa fie sesiune iar noi sa stam pana pe la vreo 4 jumatate pe strazi sarbatorind victoria echipei Romaniei si a doua zi de dimineata sa avem examen scris. Ne gandeam cu teama, daca o sa fie si oralul in aceeasi zi, pentru ca glasurile celor mai multi dintre noi erau serios afectate si nu stiam cum vom dialoga cu profesorii. La o facultate cum e cea de Istorie examenele orale conteaza destul de mult si mi se pare absolut obligatoriu asta. A fost interesant.

    Ce faceati de Ziua Nationala a romanilor cand erati student? Mergeati la Alba Iulia?

    La Alba Iulia am fost ca student intr-o calatorie de studiu. In primii doi ani guvernul de atunci sponsoriza intr-un fel deplasarile de studiu in strainatate, dupa care a venit o masura si a suspendat aceasta calatorie, interesanta, de altfel, pentru ca aveai ocazia sa iti cunosti colegii. Cel putin excursia din anul II a fost una inedita pentru ca impreuna cu acesti prieteni ai mei, am vrut sa manifestam asa o stare de protest si, dincolo de tinutele noastre, de blugi si geci de piele, ne-am pus si cercei.

    Aveati si mesaje?

    Da, ne-am spus Phoenix. Tot autocarul era innebunit pentru ca grupul nostru trebuia sa asculte Phoenix non-stop. Si The Doors. Acestea erau cele doua directii muzicale ale noastre sub care am evoluat in facultate – Phoenix si The Doors. Ne-am pus si cercei tot in continuarea aceleiasi stari de euforie.

    Deci ati fost un rebel…

    Da, in anul I si II am fost  mai revolutionar.

    Cand ati decis ca trebuie sa fiti cercetator?

    Mie mi-a placut istoria inca din scoala generala. Dar asta nu inseamna ca aveam notele cele mai mari la istorie. Cel putin la liceu aveam un profesor foarte sever si chiar ciudat pe alocuri. Probabil mi s-a dezvoltat acelasi spirit anarhic, am zis ca vreau sa fiu un contra-model pentru acel profesor fiindca am crezut ca stilul foarte dur pe care il avea indeparteaza elevii de istorie, vazuta si asa ca o materie dura. Si am zis ca eu trebuie sa fiu altfel. Asta a fost motorul care m-a impins sa fiu profesor de istorie. Asta mi-am dorit. Nu ascund ca majoritatea colegilor mei (eu eram profil istorie – stiinte sociale, sunt romascan) de la Roman – Voda a dat la drept. Eu am zis ok, trebuie sa dau intai la istorie, sa fiu intai profesor de istorie si dupa aia sa dau la drept. Si profesorul nostru tot timpul spunea Nu face bine!… Uite ce tigari fumez eu! Carpati. Daca ai sa te faci profesor de istorie, Carpati ai sa fumezi si tu! Si eu am zis Nu! Profesor trebuie sa ma fac! Deci ideea a fost de profesor. Nu am stiu eu de cercetare. Asta a aparut un pic mai tarziu.

    Cum ati resimtit momentul ‘89? Ce va mai amintiti de atunci?

    Aveam 15 ani. Imi amintesc destule, dincolo de intoxicarile din decembrie ‘89, gen apa otravita. Mi-aduc aminte de 22 decembrie, la Roman, intr-un oras mic, de fobia asta de a cauta in portbagajele masinilor. Opream masinile pe strada si cautam in portbagaje sa depistam teroristii de care se vorbea la televizor. Oamenii saracii, speriati ca vedeau grupuri de nebuni in fata casei de cultura din Roman,  puneau frana, deschideau portbagajul si aratau masina. Dupa reluarea cursurilor, existau clase mai mari foarte puternic contestatare la adresa profesorilor de liceu, dar Roman-Voda a fost un liceu care a tinut la imaginea sa, cel putin o perioada de timp si s-au echilibrat, s-au linistit intr-un fel lucrurile. Ce m-a surprins, a fost faptul ca tinerii au inceput sa reproduca naiv in discutiile noastre chestiuni despre partidele politice istorice, liberal si taranist, de care nu aveau cum sa afle decat de la parinti sau de la bunici. Si aveau foarte multi dintre ei o ura de-a dreptul nejustificata fata de liderii celor doua partide, oameni de 60 – 70 de ani. Si ii intrebam: Nu te supara, de unde stii tu chestiunea asta despre Corneliu Coposu? Bun, parintii tai, mai în varsta, au aflat anumite lucruri, dar tu, ca tanar, de unde stii?  Eu, din pasiune pentru istorie, m-am dus inevitabil si din simpatii politice spre cele doua partide istorice. Stiu ca in anii ‘90 nu mi-erau mie sentimentele foarte clar edificate. Abia dupa aceea am si intrat in clasa a XII-a in PNL, de fapt in partidul Alianta Civica, care apoi a fuzionat cu PNL, fiind eu insumi coplesit de personalitatea lui Nicolae Manolescu. Imi placea stilul lui de a fi. Atata incordare ce era intre mine, care nu ezitam sa-mi manifest adversitatea fata de Ion Iliescu, si colegii mei cu care ma intelegeam de altfel bine, incat ajungeam sa comentam la fiecare discutie ce se intampla seara la televizor. In anii ‘90 – ‘91 era o fobie in a cumpara ziare, te speriai la un moment dat de cat de mari erau cozile la cumparat ziare. Ma vedeau prin chioscurile astea de ziare, stand la rand si parca ii vad pe unii cum veneau la geamul respectiv, bateau destul de zgomotos si strigau: Coposule! Campeanule! Niste oameni de 15 – 16 ani. Acuma, detasandu-ma, ma gandesc de unde atata ura la niste tineri dupa un moment ca asta, in care trebuia sa fim practic mai buni. Dupa revolutie, nu? Libertatea nu ne-a adus adus liniste, din pacate.

    Pe tinerii de azi nu-i vedeti tot asa indoctrinati si usor naivi, fara sa cerceteze domeniul in care se implica?

    Dar se mai implica in ceva tinerii? Mai exista vreun proiect al tinerilor? Nu cred. E mai multa rezerva acum in privinta asta, a implicarii politice. Nu cred ca mai intereseaza pe tineri politica. Nici atunci colegii mei nu au urmat calea unui partid politic sau altul. Sunt singurul care a apucat si calea unei formatiuni politice. Dar repet era vorba de o ura pe care nu o inteleg acumulata si manifestata atunci, dupa ‘90.
    _______________________________________________________________

    Eu cred ca noi gresim pentru ca traim in aceste doua extreme: ori suntem foarte zgomotosi in afirmarea identitatii noastre nationale, dar uneori e un zgomot care se apropie de extremism sau de agresivitate, in sens larg, fata de ceilalti, alteori cred ca ne ascundem prea tare si prea repede in cochilia proprie.

    _______________________________________________________________

    Ati regretat vreodata orientarea politica?

    Nu si oricum nu aveam unde sa ma duc in alta parte. Comuna parintilor mei se numeste astazi Ion Creanga. Se chema I. C. Bratianu si, foarte interesant este ca n-am stiut asta nici de la bunici, nici de la parinti, eu fiind totusi un pasionat de istorie. Am aflat cum s-a chemat aceasta comuna dupa ‘89. Cred ca in subconstientul meu si asta a contribuit foarte mult. Cand am vazut toata tulburarea comunista, afland de numele comunei, m-am simtit mandru.

    Dincolo de partea teoretica, v-ar fi placut sa intrati in istorie?

    M-as bucura ca la un moment dat sa isi mai aduca aminte unul sau altul de mine, in sensul ca asta am facut datorita unei discutii cu Liviu, ca urmare a unui sfat dat de Liviu, dovedind ca un om sau altul nu a uitat ca i-am intins o mana de ajutor.  

    Stiu ca ati studiat si tema Romanii in relatiile internationale. Revenind la momentul acesta, cum va simtiti dumneavoastra ca roman, acum, in contextul actual? Va este teama, va este rusine ca sunteti roman, va sperie gandul ca sunteti roman, aveti speranta progresului?

    Rusine nu mi-a fost si nu-mi este nici acum. Nu, pentru ca sunt sigur ca avem destule lucruri pe care sa le putem prezenta. Eu cred ca noi gresim pentru ca traim in aceste doua extreme: ori suntem foarte zgomotosi in afirmarea identitatii noastre nationale, dar uneori e un zgomot care se apropie de extremism sau de agresivitate, in sens larg, fata de ceilalti, alteori cred ca ne ascundem prea tare si prea repede in cochilia proprie.

    Care e ideologia dumneavoastra personala, de viata?

    Eu am o definitie pe care am vazut-o undeva prin …

    Cea de pe blog?

    Da, ma regasesc foarte tare in definitia aia a lui Raoul Girardet: patriot prin fidelitate, liberal prin ratiune si anarhist prin temperament. Cred ca asta am ramas in continuare, dar ma gandeam si la o alta forma de definitie data de Eminescu de data asta, care spunea ca patriotismul este o chestiune care se manifesta mai mult prin ratiune si prin inima. Cred ca facem prea mult tapaj uneori pe chestiunea asta a nationalismului.
    _______________________________________________________________

    Cred ca sunt diferite forme in care poti sa iti manifesti patriotismul, prin fidelitatea fata de istorie, prin fidelitatea fata de locul in care te-ai nascut, prin raportarea pe care o ai la proprii stramosi.

    _______________________________________________________________

    Credeti ca nu stim sa fim patrioti?

    Cred ca sunt diferite forme in care poti sa iti manifesti patriotismul, prin fidelitatea fata de istorie, prin fidelitatea fata de locul in care te-ai nascut, prin raportarea pe care o ai la proprii stramosi. Noi proiectam simboluri nationale, dar, ceea ce am descoperit tot avand contacte la un moment dat in zona Transilvaniei si Ardealului, este ca acolo exista o atentie foarte mare acordata istoriei comunitatilor locale si cred ca ar fi extraordinar daca patriotismul asta de care tot vorbim ar incepe cu asa ceva. Adica o mai mare atentie acordata urbei locale,  istoriei locale, inaintasilor din zona. In anii 2003- 2006 mergeam cu Liga Pro – Europa. Sunt membru al Ligii Pro – Europa. Mergand prin Transilvania, intram intr-o comunitate, in care, pe parcursul unei saptamani, nu se intampla sa nu se sarbatoreasca ceva. Lumea ar putea intreba E numai sarbatoare? Nu, organizatorii aveau grija sa sarbatoreasca  un fost primar, un fost deputat, un fost prefect. Deci exista o afectivitate foarte serioasa fata de reprezentantii de-a lungul timpului ai comunitatii respective.

    Tot pe blog criticati iadul improvizat de romani cand tragedia e de fapt in Japonia. De unde credeti ca ne vine noua panica asta falsa?

    Am impresia ca avem o spaima nesfarsita, existentiala.

    E o teorie a drobului de sare pana la urma?

    Si asta, dar cred ca ne-am si obisnuit asa sa ne plangem.

    Dumneavoastra va plangeti, in general?

    Nu, cred ca am alt obicei. Vorbesc tuturor despre problemele mele, dar nu neaparat in sensul de a  ma plange, de a ma autovictimiza. Incerc sa povestesc tot.

    Sunteti intransigent cand vine vorba de exagerarile celor din jur, cand ceilalti devin panicati pe motive nejustificate? 

    Da, cred ca sunt destul de rau in chestia asta.  Am senzatia ca ne-am obisnuit sa ne plangem prea mult fara sa facem ceva cu viata proprie. 

    Va enerveaza banalitatea sau plafonarea?

    Ma enerveaza pentru ca eu am tras tot timpul de mine si tot timpul m-am comparat cu cei care au mai multe realizari decat mine si nu m-am gandit cu invidie.

    Sunteti director al ateneului. Care este legatura dintre istorie si teatru? 

    Eu incerc sa fac si istorie si teatru. Ma regasesc si imi place foarte mult ce fac aici. Imi place teatrul. Sunt un om care a mers la teatru. Acum imi place si faptul ca mai cunosc si din culisele spectacolelor. In prima zi cand am intrat in acest birou, dupa ce fostul director Andries (n.a. Petrica Andries) mi-a prezentat ateneul si s-a retras cu mult respect, eu am ramas singur si m-am intrebat: Ok, si acum ce facem? Aveam o anumita perceptie si imagine asupra ceea ce trebuie sa fac eu, dar totusi ma simteam pe un teren alunecos. 

    Ati declarat undeva ca vreti sa le creati iesenilor motive sa mearga la teatru. Care este motivul dumneavoastra pentru care mergeti la teatru?

    Pentru ca teatrul ne pune in fata o oglinda de fiecare data. Depinde si de piesa, dar cred ca iti ofera posibilitatea unei oglinzi, o oglinda care te obliga sa reflectezi dupa ce te ridici de pe scaunul de teatru. Cred ca are si un rol …

    De judecator? 
     
    Nu, teatrul are menirea de a te cauteriza intr-un fel sau altul, de a te curata. 

    V-ati regasit pana acum in vreo piesa? 

    Cred ca in Desteptarea primaverii, a lui Nucu Ionescu. Sunt cateva secvente acolo care ma definesc. Chiar si piesa care va avea premiera in seara asta, Examen de maturitate, a lui Ion Sapdaru, e o alta reflectare. Situatia aceasta de profesor agresat cum este aceea a doamnei profesoare de matematica din piesa, imi aminteste ca m-am confruntat si eu cu anumite neplaceri, cat am fost profesor la Roman, in invatamantul preuniversitar, 5 ani de zile.

    Ce piesa de teatru cu tema istorica v-ar placea sa vedeti si n-ati vazut-o pana acuma? 

    Va marturisesc ca ma paste gandul sa pun in scena o piesa istorica la Ateneul Tatarasi, numai ca, exista aceasta retinere fata de istorie, din pacate. Dincolo de ce imi propun eu sa apara in scena trebuie sa ma gandesc si la posibilitati, la buget si la mai multe aspecte.

    Credeti ca ar fi costisitor?

    Cred ca da, cred ca mai costisitor decat isi poate permite in acest moment Ateneul Tatarasi cu bugetul pe care il avem.
    _______________________________________________________________

    Eu cred ca asta lipseste astazi Romaniei, lipseste un factor coagulant, lipseste un model, un model de om politic, dar si de intelectual si om de cultura in acelasi timp, care sa reuseasca sa coaguleze si sa creeze din nou sentimentul acesta de mandrie ca apartinem unui popor important cum a fost in 1881.

    _______________________________________________________________

    Daca ar fi sa va asumati un rol de teatru intr-o perioada istorica, in ce moment ati dori sa participati, sa fiti spectator?

    Cred ca in 1881 si vorbesc de 1881 si pentru ca anul acesta se implinesc 130 de ani de la Proclamarea Regatului Romaniei. Anul acesta a fost un an important pentru Romania, in care statul roman a reusit sa dobandeasca, sa obtina o anumita aura, pentru ca trecerea la modificarea statutului juridic al Romaniei si transformarea in Regat au dat o anumita dimensiune si imagine Romaniei. Va spuneam de solidaritate. Eu cred ca asta lipseste astazi Romaniei, lipseste un factor coagulant, lipseste un model, un model de om politic, dar si de intelectual si om de cultura in acelasi timp, care sa reuseasca sa coaguleze si sa creeze din nou sentimentul acesta de mandrie ca apartinem unui popor important cum a fost in 1881.

    Cum ar trebui sa arate modelul intelectualului?

    Cu viziune. Si asta reprosez actualului guvern. Cu viziune si capabil sa creeze proiecte si sa adune  oameni in jurul lui. Noi vorbim de unire, unirea de la 1859, de Independenta, de Proclamarea Regatului. Toate elementele astea au fost dintr-un proiect format pe la jumatatea secolului al XIX lea, de o generatie intelectuala cunoscuta sub denumirea de Generatia Pasoptista. Mergand la studii in strainatate a vazut un model institutional si chiar daca oamenii acestia nu si-au terminat studiile acolo pentru ca a inceput revolutia si trebuiau sa vina in tara sa vada ce se intampla cu miscarea unionista, le-a fost suficienta intr-un fel experienta contactului direct cu modelul cultural occidental, pentru a veni in tara cu un bogat bagaj de informatii.  Atunci cand au ajuns in diferite functii si n-au mai putut sa dea vina pe turci, pe rusi, mai ales dupa 1859, cand statul a capatat o anumita autonomie, au reusit sa imprime un anumit ritm de modernizare statului roman. De ce? Pentru ca au avut modelul occidental, au avut suficiente cunostinte acumulate acolo si au avut un proiect.

    Ce am pierdut de-a lungul istoriei?

    S-a pierdut un moment in 1989, dupa Revolutie si s-a pierdut un moment si dupa intrarea Romaniei in UE. Eu am mai spus asta. O buna perioada de timp viata politica romanesca a fost conturata. Asta a fost in anii ‘90. Partidele de stanga au intrat in Internationala Socialista si atunci si-au mai modernizat un pic discursul si am intrat in UE. Insa  ati mai auzit de vreo strategie a Romaniei in Parlamentul European sau ati vazut vreun scandal care sa fie creat de un deputat roman care incearca sa-si solidarizeze grupul ideologic din care face parte pentru o chestiune care sa aiba legatura cu Romania?

    Purtati o revolta care are legatura cu pierderile noastre, a tuturor. Insa cartea Omul recent care va place foarte mult intreaba printr-un motto: Ce se pierde atunci cand ceva se castiga? Eu va intreb pe dumneavoastra ce a trebuit sa pierdeti pentru a castiga, la ce a trebuit sa renuntati pentru a castiga in alta parte?

    La timpul liber, la viata personala destul, chiar foarte mult. Uneori  la amici  pentru stilul meu de a spune lucrurilor pe nume. Dar nu ma plang, nu ma simt un parasit. Sunt situatii mai sensibile pe care le depasesc fara sa ma plang de lipsa prietenilor. Oricum am renuntat la destule lucruri private.

    V-a fost vreodata frica sa va pierdeti functia, sa pierdeti tot ce ati agonisit pe plan profesional?

    Stiu ca cei care ocupa o anumita functie au imaginea aceasta: ce-au sa faca fara aceasta functie? Pentru ca in foarte multe cazuri nu exista o acoperire profesionala sau o reprezentare profesionala in afara functiei respective pentru persoana in cauza si atunci cand ajunge sa ocupe o anumita functie, apare o incrancenare si se evita faptul ca asta presupune un caracter limitat, o durata. Probabil ca daca ar exista aceasta viziune am putea vorbi si de ideea de demisie ca simbol al onoarei, ca element de onoare. Profesia mea e cea de istoric-cercetator. Eu provoc deruta uneori pentru ca le mai spun angajatilor formula cat am sa mai fiu eu director vreau sa se intample asta si atunci ei constientizeaza durata scurta a mandatului meu. Nu vreau sa ies la pensie de aici. E prima functie publica pe care am ocupat-o pana la varsta asta. 

    Cine e prietenul dumneavoastra, omul pe care il respectati?

    Adrian Cioroianu. E un istoric cu care am o relatie de prietenie. Imi place sa cred asta si sper sa il aduc si aici la Iasi. Ne stim din 1997 si este un om pentru care am toata admiratia. Cred ca e reciproc.        

  • George Enescu

    La Radio s-a facut o mare emisiune muzicala pentru Statele Unite ale Americii la care a fost invitat si corul “Carmen”, “Filarmonica” si alte institutii de muzica. 
    In afara de repetitiile facute la sediul nostru, a trebuit sa facem si o repetitie generala in studioul nou al Radio-ului. Ca celebritati, in afara de Folescu, solistul corului “Carmen”, dirija la Filarmonica maestrul Enescu, probabil una din rapsodiile sale de inspiratie romaneasca, asa ca am avut prilejul sa-i vad laolalta pe acesti doi mari reprezentanti ai muzicii noastre. 

    In pauze, maestrul Enescu nu se ducea la bufet sau sa se odihneasca in vreo incapere mai aerisita, ci ii placea grozav sa stea de vorba cu noi, cu “carmenistii”, intrucat isi dadea perfect seama de sincera si marea admiratie ce-o aveam pentru dansul. Tin minte ca odata, la una din aceste interesante convorbiri, ne-a spus, cu marea modestie care-l caracteriza pe aces tom de geniu: 
    –Se spune ca as fi unul din cei mai apreciati violonisti din lume! (Dar el era, pe atunci, chiar cel mai de seama violonist al timpului.) Si-apoi adauga parca putin mahnit, zambind, totusi cu candoarea unui copil: Dar eu cant la fel de bine si la pian si nimeni nu spune nimic despre asta!

    ***
    Era prin anul 1945, data precisa n-as putea s-o spun, desi a avut insemnatate deosebita in viata marelui musician. 
    Lucram pe atunci in cadrul Oficiului de Studii si Planificare al municipiului Bucuresti, care functiona in localul Primariei de Verde, din Piata Banu Manta. 
    O zi frumoasa de joi sau de sambata. Avand treaba la serviciile de la etajul I, am coborat in holul mare al Primariei. Aici, lume multa si impestritata, plimbandu-se de colo-colo, in asteptarea orei de intrare la diferite birouri: un fel de sala a “pasilor pierduti” de la Tribunal, numai ca ceva mai vesela! 
    Dau sa ma strecor printre solicitanti, cand, rezemat de un stalp, nu-mi vine sac red pe cine vad, privind senin si surazator in jurul sau: maestrul George Enescu! Ma uit mai bine sa nu cumva sa fac vreo confuzie: dansul era, in carne si oase. Ma apropii cu respectul cuvenit: 

    –Sa traiti, maestre!
    –Buna-dimineata, dragul meu!
    –Ma iertati, daca va deranjez, dar ce faceti aici? Eu lucrez la Primarie si, daca doriti sa va servesc cu ceva, va stau la dispozitie!
    –Da? Imi pare bine! M-ai intrebat ce fac aci? Am sa-ti spun! Si adauga simplu si surazator: Iata: ma casatoresc astazi!
    –Felicitari din suflet! Si asteptati dumneavoastra aci, la rand cu toata lumea, maestre? Va rog sa-mi dati voie sa va parasesc numai cateva clipe. Ma inapoiez imediat!
    Glont, la oficierul de Stare civila Tita Radulescu, cu care eram bun prieten de ani de zile. 
    –Mai, Tita, stii tu cine-si asteapta randul la casatorie, pe sala, cot la cot cu toata lumea? Maestrul George Enescu!
    –Ce vorbesti dom’le? De ce n-a venit sa-mi spuna, ca-l luam primul. Hai cu mine la el! Sa traiti, scumpe maestre! Va rog sa ma iertati, n-am stiut! Trebuia sa veniti sa-mi spuneti! Poftiti, va rog!
    Mi-am amanat toate treburile si m-am inapoiat la Starea civila. Maestrul Enescu a chemat-o pe mireasa, care era vechea sa prietena principesa Cantacuzino, si au intrat amandoi in biroul oficierului. 
    –Va rog, poftiti! a rostit oficierul ceremonios, indreptandu-si esarfa tricolora de pe piept. Care sunt martorii dumneavoastra, va rog?
    –Pai…, a spus maestrul Enescu putin dezorientat, n-am martori… N-am stiut ca e necesar…
    –Nu e nimic, maestre, unul va fi colegul meu Bajenaru si pe-al doilea vi-l gasim imediat! Ciupercea, ii striga el cameristului, cheama-l imediat, dar imediat, pe Dumitrescu, aci! 
    Dar iata ca maestrul Enescu, politicos se aseaza in stanga miresei. M-am apropiat discret de dansul si i-am soptit:
    –Maestre, ma iertati ca va deranjez, dar va rog sa va asezati in dreapta principesei; la casatorie locul de cinste ii revine mirelui. 
    –Daaaa?! surase el amuzat. N-am stiut! Dar ce coincidenta fericita sa te intalnesc pe dumneata aici… Si adauga razand: Iata ca sunt prilejuri, cand oamenii se-nteleg perfect si fara ajutorul… muzicii!
    A urmat ritualul casatoriei, cu intrebarile si raspunsurile de rigoare, declaratia celor doi protagonisti uniti prin casatorie si semnaturile in registru. Astfel am avut marea cinste sa semnez alaturi de maestrul Enescu, ca martor al casatoriei sale. 
    Dupa oficierul de stare civila, eu l-am felicitat primul. El mi-a strans mana cu afectiune si mi-a spus:
    –Iti multumesc, dragul meu, pentru toata bunavointa ce mi-ai aratat-o!
    –Maestre, a fost cea mai mare onoare din viata mea sa va fiu martor, nu obisnuit, ci official, la cel mai important eveniment din viata cetateneasca a dumneavoastra, pe care n-am sa-l uit niciodata. Sa traiti si sa fiti fericit!
    Dar, dup ace proaspetii casatoriti s-au retras, iata ca ma acosteaza un ziarist de ocazie, cum misunau multi pe vremea aceea, cu carnetul si stiloul in mana: 
    –Ce-i tot spuneai “lu’ maistru”, dom-le, c-am vazut ca tot timpul l-ai tinut de vorba?
    I-am spus interlocutorului povestea cu “locul de cinste al mirelui” la casatorie, si atat! 
    A doua zi a aparut in “Informatia”, urmatorul reportaj: 
    “Maestrul George Enescu, la oficierea casatoriei sale, cavaler ca intotdeauna, a oferit principesei Cantacuzino locul de cinste din dreapta, nestiind ca acesta, la asemenea ceremonii este locul barbatului…etc., etc.”
    Dupa participarea mea, cu totul intamplatoare la casatoria maestrului Enescu si inca magulitoarea calitate de martor, l-am mai vazut pe ilustrul musician o singura data. 
    Se anuntase “Concertul de Bach” la doua viori, avand ca protagonisti doua celebritati mondiale: George Enescu si Yehudi Menuhin, profesorul si elevul. Se dadea la cinematograful “Patria”, ca fiind o sala mai spatioasa decat Ateneul Roman!
    Nu auzisem acest faimos concert niciodata si tineam neaparat sa iau parte la el; dar biletele se vandusere de mult. Ce era de facut in aceasta neplacuta situatie? Concertul se apropia… m-am interesat asiduu in toate locurile unde aveam audienta si un prieten, meloman si el, m-a intrebat: 
    –Tu tii neaparat sa asculti concertul la spectacol… nu te-ai multumi si cu repetitia lui generala?
    –Ba bine ca nu, poate ca e chiar mult mai interesant! 
    –Nu poate, ci sigur. Violonistii se opresc de multe ori si reiau anumite masuri, iar orchestra, la fel, asa ca asculti mai mult decat concertul in sine, care merge snur! 
    –Le stiu eu toate astea, dar vorba e: cum sa fac?
    –Sa te duci sa-ti cumperi bilet la repetitia generala ca s-au pus in vanzare chiar azi si mai sunt destule… Snobii se-nghesuie la concertul in sine! Adevaratii melomani, sincerii iubitori de muzica se multumesc cu repetitia generala!
    ***

    Mare dreptate a avut prietenul meu! Am trait clipe emotionante, de neuitat, care m-au impresionat pana la lacrimi! 
    Cei doi geniali violonosti George Enescu si Yehudi Menuhin au fost extraordinari! Totusi, dupa prima parte a concertului, maestrul Enescu (care, dupa cum se stie, a fost profesorul lui Menuhin), n-a parasit scena si l-a retinut pentru cateva clipe pe celebrul sau elev, mai tanar cu 35 de ani. Folosind varful arcusului a dat inapoi foile partiturii de pe pupitru, cu o dexteritate si iuteala vertiginoasa, de prestidigitator, si s-a oprit la un pasaj pe care i l-a cantat fostului sau elev. 
    Dupa ce a terminat, Yehudi Menuhin, a reluat si el pasajul dupa indicatiile primite de le marele sau profesor si pe cand il canta cu mai multa caldura, i-a zambit, dand din cap usor, ca si cum ar fi voit sa confirme: “Intr-adevar, iubitul meu dascal, asa e mult mai frumos!” 
    La ora aceea, cum se spune, violonistul american se bucura de aceeasi faima ca si maestrul roman. Era o stea stralucitoare de prima marime care aparuse pe firmamentul muzicii mondiale! Ar fi putut foarte bine sa se simta vexat si sa spuna: “Va rog, lasati-ma, scumpe maestre, m-ati invatat la timpul respectiv. Va multumesc, dar acum zbor pe propriile-mi aripi, am si eu personalitatea si conceptia mea” etc., etc. Dar Yehudi Menuhin era mult prea mare ca sa se comporte astfel. Pentru el, profesorul sau roman ramanea acela si pentru toata viata si-i urma sfaturile binevoitoare cu sfintenie! 
    Dar ce putini “oameni”, de talia lui Yehudi Menuhin au fost si sunt pe lume. 
    sursa: 
    epochtimes.com
    Mici povestiti despre oameni mare – G. Bajenaru