La Radio s-a făcut o mare emisiune muzicală pentru Statele Unite ale Americii la care a fost invitat și corul „Carmen”, „Filarmonica” și alte instituții de muzică.

În afară de repetițiile făcute la sediul nostru, a trebuit să facem și o repetiție generală în studioul nou al Radio-ului. Ca celebrități, în afară de Folescu, solistul corului „Carmen”, dirija la Filarmonică maestrul Enescu, probabil una din rapsodiile sale de inspirație românească, așa că am avut prilejul să-i văd laolaltă pe acești doi mari reprezentanți ai muzicii noastre.

În pauze, maestrul Enescu nu se ducea la bufet sau să se odihnească în vreo încăpere mai aerisită, ci îi plăcea grozav să stea de vorbă cu noi, cu „carmeniștii”, întrucât își dădea perfect seama de sincera și marea admirație ce o aveam pentru dânsul. Țin minte că odată, la una din aceste interesante convorbiri, ne-a spus, cu marea modestie care-l caracteriza pe acest om de geniu:

— Se spune că aș fi unul din cei mai apreciați violoniști din lume! (Dar el era, pe atunci, chiar cel mai de seamă violonist al timpului.) Și-apoi adăuga parcă puțin mâhnit, zâmbind, totuși cu candoarea unui copil: Dar eu cânt la fel de bine și la pian și nimeni nu spune nimic despre asta!

Era prin anul 1945, data precisă n-aș putea să o spun, deși a avut însemnătate deosebită în viața marelui muzician.

Lucram pe atunci în cadrul Oficiului de Studii și Planificare al municipiului București, care funcționa în localul Primăriei de Verde, din Piața Banu Manta.

O zi frumoasă de joi sau de sâmbătă. Având treabă la serviciile de la etajul I, am coborât în holul mare al Primăriei. Aici, lume multă și împestrițată, plimbându-se de colo-colo, în așteptarea orei de intrare la diferite birouri: un fel de sală a „pașilor pierduți” de la Tribunal, numai că ceva mai veselă!

Dau să mă strecor printre solicitanți, când, rezemat de un stâlp, nu-mi vine să cred pe cine văd, privind senin și surâzător în jurul său: maestrul George Enescu! Mă uit mai bine să nu cumva să fac vreo confuzie: dânsul era, în carne și oase. Mă apropii cu respectul cuvenit:    — Să trăiți, maestre! — Bună dimineața, dragul meu! — Mă iertați, dacă vă deranjez, dar ce faceți aici? Eu lucrez la Primărie și, dacă doriți să vă servesc cu ceva, vă stau la dispoziție! — Da? Îmi pare bine! M-ai întrebat ce fac aci? Am să-ți spun! Și adăugă simplu și surâzător: Iată: mă căsătoresc astăzi! — Felicitări din suflet! Și așteptați dumneavoastră aci, la rând cu toată lumea, maestre? Vă rog să-mi dați voie să vă părăsesc numai câteva clipe. Mă înapoiez imediat!   Glonț, la ofițerul de Stare civilă Tita Rădulescu, cu care eram bun prieten de ani de zile.

— Măi, Tita, știi tu cine-și așteaptă rândul la căsătorie, pe sală, cot la cot cu toată lumea? Maestrul George Enescu! — Ce vorbești dom’le? De ce n-a venit să-mi spună, că-l luăm primul. Hai cu mine la el! Să trăiți, scumpe maestre! Vă rog să mă iertați, n-am știut! Trebuia să veniți să-mi spuneți! Poftiți, vă rog!   Mi-am amânat toate treburile și m-am înapoiat la Starea civilă. Maestrul Enescu a chemat-o pe mireasă, care era vechea sa prietenă principesa Cantacuzino, și au intrat amândoi în biroul ofițerului.

— Vă rog, poftiți! a rostit ofițerul ceremonios, îndreptându-și eșarfa tricoloră de pe piept. Care sunt martorii dumneavoastră, vă rog? — Păi…, a spus maestrul Enescu puțin dezorientat, n-am martori… N-am știut că e necesar… — Nu e nimic, maestre, unul va fi colegul meu Băjenaru și pe-al doilea vi-l găsim imediat! Ciupercea, îi strigă el cameristului, cheamă-l imediat, dar imediat, pe Dumitrescu, aci!

Dar iată că maestrul Enescu, politicos se așază în stânga miresei. M-am apropiat discret de dânsul și i-am șoptit:

— Maestre, mă iertați că vă deranjez, dar vă rog să vă așezați în dreapta principesei; la căsătorie locul de cinste îi revine mirelui.  — Daaaa?! surâse el amuzat. N-am știut! Dar ce coincidență fericită să te întâlnesc pe dumneata aici… Și adăugă râzând: Iată că sunt prilejuri, când oamenii se înțeleg perfect și fără ajutorul… muzicii!   A urmat ritualul căsătoriei, cu întrebările și răspunsurile de rigoare, declarația celor doi protagoniști uniți prin căsătorie și semnăturile în registru. Astfel am avut marea cinste să semnez alături de maestrul Enescu, ca martor al căsătoriei sale.

După ofițerul de stare civilă, eu l-am felicitat primul. El mi-a strâns mâna cu afecțiune și mi-a spus: — Îți mulțumesc, dragul meu, pentru toată bunăvoința ce mi-ai arătat-o! — Maestre, a fost cea mai mare onoare din viața mea să vă fiu martor, nu obișnuit, ci oficial, la cel mai important eveniment din viața cetățenească a dumneavoastră, pe care n-am să-l uit niciodată. Să trăiți și să fiți fericit!   Dar, după ce proaspeții căsătoriți s-au retras, iată că mă acostează un ziarist de ocazie, cum mișunau mulți pe vremea aceea, cu carnetul și stiloul în mână:  — Ce-i tot spuneai „lu’ maistru”, dom-le, c-am văzut că tot timpul l-ai ținut de vorbă?   I-am spus interlocutorului povestea cu „locul de cinste al mirelui” la căsătorie, și atât!

A doua zi a apărut în „Informația”, următorul reportaj:  „Maestrul George Enescu, la oficierea căsătoriei sale, cavaler ca întotdeauna, a oferit principesei Cantacuzino locul de cinste din dreapta, neștiind că acesta, la asemenea ceremonii este locul bărbatului… etc., etc.”

După participarea mea, cu totul întâmplătoare la căsătoria maestrului Enescu și încă măgulitoarea calitate de martor, l-am mai văzut pe ilustrul muzician o singură dată.

Se anunțase „Concertul de Bach” la două viori, având ca protagoniști două celebrități mondiale: George Enescu și Yehudi Menuhin, profesorul și elevul. Se dădea la cinematograful „Patria”, ca fiind o sală mai spațioasă decât Ateneul Român!

Nu auzisem acest faimos concert niciodată și țineam neapărat să iau parte la el; dar biletele se vânduseră de mult. Ce era de făcut în această neplăcută situație? Concertul se apropia… m-am interesat asiduu în toate locurile unde aveam audiență și un prieten, meloman și el, m-a întrebat:

— Tu ții neapărat să asculți concertul la spectacol… nu te-ai mulțumi și cu repetiția lui generală? — Ba bine că nu, poate că e chiar mult mai interesant!  — Nu poate, ci sigur. Violoniștii se opresc de multe ori și reiau anumite măsuri, iar orchestra, la fel, așa că asculți mai mult decât concertul în sine, care merge șnur!  — Le știu eu toate astea, dar vorba e: cum să fac? — Să te duci să-ți cumperi bilet la repetiția generală că s-au pus în vânzare chiar azi și mai sunt destule… Snobii se înghesuie la concertul în sine! Adevărații melomani, sincerii iubitori de muzică se mulțumesc cu repetiția generală!

Mare dreptate a avut prietenul meu! Am trăit clipe emoționante, de neuitat, care m-au impresionat până la lacrimi!

Cei doi geniali violoniști George Enescu și Yehudi Menuhin au fost extraordinari! Totuși, după prima parte a concertului, maestrul Enescu (care, după cum se știe, a fost profesorul lui Menuhin), n-a părăsit scena și l-a reținut pentru câteva clipe pe celebrul său elev, mai tânăr cu 35 de ani. Folosind vârful arcușului a dat înapoi foile partiturii de pe pupitru, cu o dexteritate și iuțeală vertiginoasă, de prestidigitator, și s-a oprit la un pasaj pe care i l-a cântat fostului său elev.

După ce a terminat, Yehudi Menuhin a reluat și el pasajul după indicațiile primite de la marele său profesor și pe când îl cânta cu mai multă căldură, i-a zâmbit, dând din cap ușor, ca și cum ar fi voit să confirme: „Într-adevăr, iubitul meu dascăl, așa e mult mai frumos!”

La ora aceea, cum se spune, violonistul american se bucura de aceeași faimă ca și maestrul român. Era o stea strălucitoare de primă mărime care apăruse pe firmamentul muzicii mondiale! Ar fi putut foarte bine să se simtă vexat și să spună: „Vă rog, lăsați-mă, scumpe maestre, m-ați învățat la timpul respectiv. Vă mulțumesc, dar acum zbor pe propriile-mi aripi, am și eu personalitatea și concepția mea” etc., etc. Dar Yehudi Menuhin era mult prea mare ca să se comporte astfel. Pentru el, profesorul său român rămânea acela și pentru toată viața și-i urma sfaturile binevoitoare cu sfințenie!

Dar ce puțini „oameni” de talia lui Yehudi Menuhin au fost și sunt pe lume.

Sursa: Mici povestiri despre oameni mari – G. Băjenaru