Autor: omdecultură

Scarlett: Sir, you are no gentleman.

Rhett: And you, Miss, are no lady.


Considerat cel mai îndragit si cel mai semnificativ film al tuturor timpurilor, Gone With the Wind este o megaproductie care, cu toate ca a fost lansata în 1939, nu se va demoda niciodata, cu generatii dupa generatii îndragostindu-se de lumea ca de basm a vechiului sud american, de palntatia Twelve Oaks si mai ales de Scarlett O’Hara si Rhett Butler. Adaptarea ambitioasa a celebrului roman (câstigator al premiului Pulizer) din 1936 de Margaret Mitchell a fost produsa de catre David O. Selznick cu scenariul de Sidney Howard si regia de Victor Fleming (The Wizard of OZ). Este nominalizat la 13 premii Oscar dintre care câstiga 10 (printre care cel mai bun film, cea mai buna actrita în rol principal, cea mai buna actrita în rol secundar, cel mai bun regizor, cel mai bun scenariu). Motivul esential pentru care înca reprezinta o referinta impunatoare pentru orice iubitor de film este acela ca spune o poveste buna într-un mod extraordinar de priceput.


Este pâna la urma vorba de o telenovela somptuasa, fixata în perioada razboiului civil american în sudul confederat. Scena care deschide filmul prezinta un picnic fastuos la care eroina noastra, Scarlett O’Hara (Vivien Leigh), face furori printre invitatii masculini si stârneste invidie din partea domnisoarelor prezente. Scarlett este fiica alintata a unui imigrant irlandez, proprietar de plantatie, care nu admite esec, fiind dispusa de orice tip de manipulare (preferând sa se foloseasca de farmecul ei) pentru a obtine ce-si doreste. Ea este îndragostita de Ashley Wilkes (Leslie Howard) care este logodit cu modesta Melanie Hamilton (Olivia De Havilland). Când Scarlett îi declara lui Ashley dragostea, acesta îsi marturiseste sentimentele fata de ea dar considera ca logodna lui cu Melanie este cumva în afara controlului lui. Acest lucru o face pe Scarlett sa izbucneasca într-o scena înflacarata care o aduce în atentia sarmantului Rhett Butler (Clark Gable), eroul inteligent, umblat prin lume si cinic pe care aceasta îl gaseste complet nesuferit. Cele doua firi încapatinate se vor atrage si respinge simultan de acum încolo pe tot parcursul melodramei.

Actiunea este despartita în doua parti de catre o pauza (intermission), asa cum se obisnuia la vremea respectiva cu filmele prea lungi. Prima parte (115 minute) este una deosebit de frumoasa si bogata atât vizual cât si emotional. Reprezinta drama iubirii si a pierderii în timpul neiertatorului razboi. Mai mult de atât, avem evolutia psihologica a personajului Scarlett, de la o copilita egoista si vanitoasa la o femeie puternica si hotarâta. Relatia sa cu Rhett în aceasta prima jumatate este tinuta undeva în fundal, cumva subordonata haosului si vietilor distruse. Exista tristete, umor, si o serie de imagini absolut coplesitoare cu apusuri rosiatice si cu o Atlanta în flacari. gone-with-the-wind-fullA doua jumatate reprezinta sfârsitul razboiului si renasterea din cenusa a oraselor distruse. Adaptarea lui Scarlett la aceasta noua lume, condusa de yankei, este dovada a unei forte incredibile, însa modul în care se foloseste de noile figuri influente si de o casatorie avantajoasa constituie înca un motiv ca aceasta sa fie privita rau de catre societate.

Una din temele majore este implicatia politica a razboiului care vine secundara efectelor distrugatoare asupra celor care sunt fortati sa ia parte. Lansarea filmului la câteva luni dupa începerea celui de-al doilea Razboi Mondial în Europa a ajutat publicul american sa se identifice cu sentimentul de teroare si pierdere cauzate de razboi ilustrate în Gone With the Wind. Alta tema, si înca una deosebit de sensibila pentru perioada lansarii, este problema sclaviei, a tratamentului sclavilor înainte de razboi si a continuarii exploatarii lor în sud dupa eliminarea legala a sclaviei. Figura centrala care este Scarlett O’Hara simbolizeaca pierderea inocentei în fata acestui genocid; totul se misca cu un imens sens de urgenta si pericol în jurul unei femei care toata viata a depins de parinti si servitori. Ea ajunge sa preia rolul de moasa la nasterea lui Melanie si trebuie sa conduca o caruta printre cladiri înflacarate si sclavi neprietenosi. Imaginea finala arata o femeie maturizata care, cu toate schimbarile si greutatile întâmpinate, pastreaza constant acel refuz de a se lasa înfrânta în fata sortii, chiar si atunci când pare sa-l fi pierdut definitiv pe acela care i-a fost mereu alturi fara sa ceara acelasi lucru înapoi. Sfârsitul nu aduce aparent nicio solutionare, lasând-o pe domnisoara O’Hara înlacrimata într-o casa goala, însa publicul este ferm convins ca ea va reusi, cu aceeasi determinare, sa-l recuereasca pe Rhett, asa cum a cucerit întreaga lume (And I’ll think of some way to get him back. After all… tomorrow is another day.).

Despre Rhett si Scarlett s-a scris probabil la fel de mult cât despre cuplul Rick si Ilsa din Casablanca. Relatia dintre cei doi eroi este una destul de neobisnuita. Magnetismul dintre ei este evident înca din primele momente ale întâlnirii lor. El îi întelege capriciile si este singurul care nu se lasa pacalit de siretlicurile ei iar ea este intimidata de tupeul lui debordant si în acelasi timp este convinsa ca e unicul barbat suficient de puternic sa-i faca fata. Atractia superficiala pe care o are Scarlett fata de molatecul Ashley este una care nu prezinta vreo explicatie în film însa pare sa fie suficient de puternica pentru a obtura timp îndelungat iubirea profunda pe care o poarta defapt pentru Rhett. Acest dinamism neconventional de dragoste-ura va reprezenta un punct colosal de referinta fata de care se va raporta orice poveste de dragoste de succes.

Alexandra Ripley a tinut sa-si vada eroina preferata învingatoare în final asa ca în 1994 apare o miniserie dupa romanul ei care continua povestea dintre Scarlett (acum jucata de Joanne Whalley) si Rhett (Timothy Dalton). Atât bugetul redus considerabil care a intrat în aceasta productie cât si inconsistenta de caracter a personajelor fac ca Scarlett sa cada destul de usor în obscuritate.

Dupa ce a fost aleasa dintr-o lista de sute de pretendente la acest rol (printre care Joan Crawford, Lucille Ball si Bette Davis), Vivien Leigh obtine premiul Oscar pentru cea mai buna actrita în rol principal, punându-si aprenta atât de profund asupra imaginii personajului sau încât nu ne-am putea închipui o alta Scarlett O’Hara. Clark Gable pe de alta parte a fost aproape instant favorit pentru rolul lui Rhett Butler. Olivia De Havilland si Leslie Howard formeaza alt cuplu formidabil de actori. Cu toate ca personajele lor se confunda cu fundalul, publicul ajunge sa le simpatizeze pentru sensibilitatea si umanitatea lor. Hattie McDaniel, care joaca rolul devenit stereorip al menajerei-bona, Mammie, primeste Oscarul pentru o interpretare extraordinar de emotionala, reusind sa atraga atentia, de la personaje mai proeminente, asupra ei. Cu toate ca nu e un personaj tridimensional, ea este reala.

Selznick, Fleming si Howard sunt doar fruntasii unei imense echipe de productie. Pentru imposibla misiune de a construi scenariul dintr-un epic de 1000 de pagini au fost solicitati 6 scriitori. Prima versiune a filmului s-a adunat la 6 ore cu mai mult de 50 de roluri vorbitoare si 2,400 de figuranti (scena câmpului aproape infinit plin de soldati raniti este totusi una dintre cele mai tulburatoare imagini din tot filmul). Regia a fost formata de înca doi regizori (Cukor si Wood) pentru ocaziile în care Fleming ceda epuizarii. Departamentul de arte primeste si el un Oscar bine meritat pentru decorurile fabuloase, costumele autentice, peisajele ca de poveste si efectele optice. Bogatia imaginii realizata prin Tehnicolor tradeaza aceeasi mâna care a stat în spatele Vrajitorului din Oz. Gone With the Wind arata atât de bine pentru publicul modern încât acesta este aproape naucit când îi afla vechimea. Muzica lui Max Steiner care poarta actiunea filmului mai departe primeste si el o nominalizare la Oscar.

Citatul care încheie filmul Gone With the Wind l-a costat pe Selznick 5000 de dolari în 1939 pentru folosirea cuvântului damn. Astazi aceasta replica este poate cel mai cunoscut citat al cinematografiei, fapt ilustrat de pozitionarea acestuia pe locul 1 în topul AFI 100 Years… 100 Movie Quotes :

Rhett: Frankly, my dear, I don’t give a damn.