Ceasca de cultura

Autor: Ramona Iacobuțe

Despre menajeria în care trăim – Ca un grătar de mici. Un picior de plai, cu şpiţul

Nu oricine poate sa abordeze satira politica in scris, la fel cum nu oricine este dispus sa o digere. Se cere, nu doar un simt al ironiei extrem de dezvoltat, o cunoastere in profunzime a structurii unui popor, a mecanismelor sale de functionare, ci si o aplecare spre autoironie demna de maestrii in ale autoironiei. De asemenea, este stiut faptul ca foarte multi dintre cititorii romani il au ca reper pentru pamfletul politic pe Ion Luca Caragiale. Tocmai de aceea, un nou “meserias” in ale manuirii jocurilor de cuvinte si in ale scufundarii in apele tulburi ale politicului si socialului nu se valideaza usor. Dar, cand isi face aparitia pe piata de carte, nu are cum sa nu fie remarcat, mai ales daca duce in spate si o lunga cariera de regizor de film. Da, Mircea Daneliuc, caci despre el este vorba, unul dintre cei mai longevivi si mai apreciati regizori din Romania, este si un scriitor cu un condei taios si cu un acut simt al analizei. Puterea sa de convingere se bazeaza nu numai pe iscusinta de a pune cuvintele in relatie, ci si pe forta de a transforma aceleasi cuvinte in imagini, intrucat experienta de regizor ii permite sa faca din cartile sale cinecarti. Fiecare propozitie, fiecare fraza pe care Daneliuc o asterne pe albul hartiei are capacitatea de a duce cu gandul spre o secventa dintr-un film. “Omul astepta cu gura deschisa, i se vedea cimitirul dentar si se uita ca un caine.”, spune el la un moment dat, prins de descrierea unuia dintre personajele sale. Ei, cum sa nu vezi o astfel de fraza materializata in realitatea din imediata ta apropiere? A citi o carte semnata de catre Mircea Daneliuc inseamna, in primul rand, a privi indelung, pana te ia cu ameteala, la un montagne russe al scriiturii incarcat cu sarcasm pana la refuz si a intelege ca nimic din ceea ce vede nu il pacaleste.

In 2013 lui Mircea Daneliuc i-au aparut la Editura Adenium din Iasi doua titluri, Pisica rupta si Ca un gratar de mici. Un picior de plai, cu spitul. Si, pentru ca nici unul dintre aceste titluri nu te lasa indiferent, aceeasi editura ieseana ofera cititorilor sai sansa de a-l cunoaste mai bine pe regizorul-scriitor intr-o carte de dialoguri, Convorbiri cu Mircea Daneliuc, dialoguri nascute de catre un alt autor roman, Alexandru Petria.

Ca un gratar de mici. Un picior de plai, cu spitul, al doilea Daneliuc din colectia Punct Ro. Proza a Editurii Adenium vizeaza intalnirea cu o minte odihnita si deschisa, pentru ca, inca din primele randuri se poate observa verva autorului, nevoia sa de a spune cat mai multe, de a pune sub semnul intrebarii tot ce se intampla in jur. E drept, recurge la bascalie, dar bascalia aceasta nu are nimic ieftin, desi uzeaza si de forta limbajului trivial, ci mai degraba ascunde multa durere, multa dezamagire si dorinta arzatoare de a preda lectii unor concetateni indiferenti sau neputinciosi. Lectiile acestea nu vin, insa, dinspre un om arogant, ci dinspre un om inteligent care a inteles, si ar vrea sa ii faca si pe altii sa inteleaga. Omul politic care isi face din nesimtire o religie, cetateanul pentru care iesitul la iarba verde, la niste mici este un mod de a trai, mult, putin, cat ii este dat, dar cu siguranta fara a visa la un destin civilizat, cu deseurile asezate pe categorii pentru a putea fi reciclate, cu muzica in surdina pentru a nu-l deranja pe celalalt, altcineva-ul acela care poate are nevoie de altceva, de altfel, lipsa unei societati civile coerente, marlania, scursurile televiziunilor private in creierele in plina putrefactie ale unor cetateni pentru care singura placere in viata se dovedeste a fi uitatul la silicoanele uneia sau la un accident cu multe victime, daca se poate in direct, pe viu, toate acestea sunt rani sangerande in proza lui Mircea Daneliuc. Daca dai, chiar si intamplator, peste randurile urmatoare din Ca un gratar de mici. Un picior de plai, cu spitul ii intelegi stilul: “Stie cine de ce-i mort omul sa iasa la verdeata cu gratarul de mici? Pentru ca este chiar Fleica, asa se seimte el intors toata viata si perpelit pe jaratec. Vine din Antichitate, din Miorita, e un act pastoral de comunicare. Infigi furculita si vezi daca esti facut pe partea cealalata; daca nu esti facut, mai astepti. Nu poti treaba asta si acasa? Nu, pentru ca totul trebuie sa decurga sub frunza de fag, maneaua zice cu drag, sa bata vantul si sa transporte materii, sa fie jarul vioi, dozele de bere lcitoare ca noi si sa ridici de maieu ca sa respire cu buricul. Asa rezistam. Tarana suntem, sa se faca tarana.”

Ca un gratar de mici. Un picior de plai, cu spitul se divide in doua, precum filmele artistice care depasesc doua ore, dar atmosfera de tara parasita de noroc si de atitudine, de neam prost, de credulitate dusa la extrem ramane aceeasi. Se schimba doar persoana, cea gramaticala, prin care povestitorul se adreseaza cititorilor. Daca in prima parte, Ca un gratar de mici, autorul face aproape abuz de persoana intai singular, in partea a doua, Un picior de plai, cu spitul, persoana a treia singular, acel el prin care vocea povestitorului se distanteaza putin, pentru a putea privi mai cu obiectivitate in miezul actiunii, detine controlul. Faptele din cartea regizorului-scriitor, atent curatate de pielita si transate ca in cea mai buna macelarie din oras, cocheteaza atat cu fictionalul, cat si cu realul. Este evident pentru oricine ca liantul pentru punerea lor cap la cap provine din imediata apropiere a autorului, din acel mal socio-politic cotidian in care romanii se afunda pe zi ce trece din ce in ce mai adanc. Dar, imaginatia cineastului le condimenteaza cu absurd pana se pierd in fictiune. In primele pagini, cititorii se trezesc in fata unui jurnal tinut de una dintre multele sosii ale primului-ministru al Romaniei, un anume Gelu. Da, in proza lui Mircea Daneliuc acelasi personaj se multiplica de mai multe ori pana ajunge sa atinga nota cea mai inalta a falsitatii, pana isi gaseste cea mai ieftina si mai vulgara copie. Daneliuc stapaneste, in cartea sa, una sau mai multe cai de a contraface personalitatile oamenilor importanti din stat, fie ca este vorba despre insusi presedintele tarii, fie ca cel vizat este primul-ministru sau unul dintre numerosii ministrii ai cabinetului pe care acesta il are in subordine. Toate aceste personaje carora le da viata, maimute de care alesii neamului dispun dupa bunul lor plac, traiesc undeva in afara orasului, a realitatii pe care trebuie sa o imite, cum stiu ele mai bine, intr-o padure sugestiv botezata Raioasa si intr-un loc cu nume de cod Menajeria. Lumina reflectoarelor cade pe numitul Gelu, cea mai fidela “dublura” a primului-ministru. Prin ochii, gura si mintea sa viata politica si sociala a Romaniei, mecanismele de functionare ale mass-media sunt expuse cinismului si sarcasmului, pamfletului. Nimic nu ii scapa acestui Gelu, toate mizeriile perioadei postdecembriste isi gasesc loc in discursul sau si in dialogurile pe care le intretine cu ceilalti angajati ai Menajeriei sau cu rudele care misuna in jurul sau: nepotismul, falsul, de la cel in acte, pana la cel in identitate, amantlacurile, ipocrizia electorala, lipsa de atitudine a unui popor prea des mintit si subjugat pentru a mai sti ce este aceea revolta pe bune, circurile mediatice, afacerile ilicite facute de stat in beneficiul unor indivizi aflati la putere si in detrimental electoratului care a pus botul la promisiunile lor, dependenta de gratare si de mirosul de mici a romanilor, kitch-ul social, inscenarile politice, stereotipiile, miturile, preconceptiile si fatalismul, jemanfisimul unui popor parca in descompunere, jocurile din culisele Presedintiei, ale Parlamentului si ale Guvernului. Urmarindu-l in libera sa desfasurare, ti se face greata, iti vine sa razi isteric, sa te revolti, sa emigrezi, sa iti renegi identitatea nationala si iti doresti ca fiecare dintre cei care lasa sa se intample tot uratul din tara ta sa fie supusi, in acelasi timp, unei operatii pe cord deschis si unei operatii pe creier pentru schimbarea radicala a felului de a fi, de a gandi, de a actiona. Spre final, Gelu dispare brusc in neantul naratiunii, la fel de brusc cum apare, dar povestea sa iti ramane imprimata in buricul degetelor pe care le folosesti pentru a da pagina. Pentru ca este una dintre fetele aceluiasi personaj, el isi gaseste continuitatea in Nicu, metamorfozat in Nick dupa o perioada de sedere in America, in Un picior de plai, cu spitul, a doua partea a cartii aparute la Editura Adenium. Nicu este, in scenariul lui Daneliuc, naivul si credulul de serviciu, acel roman care serveste pana la saturatie si indigestie cronica “adevarurile” unor institutii pe care le divinizeaza, respectiv Biserica si Televiziunea. Vine tocmai din America, unde a ales sa isi faca un rost, pentru a muri cu ai sai in noaptea in care meteoritul va lovi Pamantul. Nu are nici un dubiu ca asa va fi, ca isi va trai sfarsitul peste cateva zile, intrucat s-a anuntat la Tv. Isi face provizii de fasole si orez, aghezmuite cu putina votca si se pierde printre romanasi, intrucat iubita din tinerete pe care isi propusese sa o aiba alaturi in ultimele ceasuri este de negasit. Sfarseste nu lovit de meteorit in moalele capului, ci inselat pana la piele de proprii semeni, ridiculizat si momit sa se predea financiar de cateva creaturi de balci, betivul si somerul, femeia trecuta de a doua tinerete care se incapateaza sa se prostitueze, barbatul pe la un 40 de ani, cu proteza dentara si lipsit cu desavarsire de simtul ridicolului.

Din momentul in care iti cade in mana volumul semnat de catre Mircea Daneliuc, Ca un gratar de mici. Un picior de plai, cu spitul stii sigur daca te vei numara printre admiratori sau printre cei care stramba din nas si ii pun la indoiala originalitatea, farmecul. Pe Daneliuc scriitorul il iubesti sau il urasti, intrucat arhitectura frazelor sale si cautatura pe care ti-o arunca din interiorul actiunii nu iti dau de ales, nu iti arata calea de mijloc.

19 decembrie 2013
Bucătaria cu vedere spre tine

Pe tine te iubesc-ul te-a privit de fiecare data de la o oarecare distanta.

Te-ai apropiat de cateva ori de el, suficient incat sa iti doresti sa ramai, insa frica ti-a fost mai puternica.

Asa ca mi-am luat bucatarie cu vedere spre tine pentru a te ademeni cu aromele te iubesc-ului meu.

De cele mai multe ori, asa cum era de asteptat, esti plecat din interiorul tau mobilat minimalist, dar cu gust.

Insa cand revii, cand te odihnesti dupa lunga calatorie pentru cautarea acelui altcineva cu care te minti cu incapatanare, in bucataria cu vedere spre tine se joaca de-a v-ati ascunselea copii care zambesc cu sufletul in cautare de parinti fictivi, iar in cuptor se coc prajituri cu ravas.

De fiecare data cand gusti din prajiturile in care pun 500 de grame de senin, 500 de grame de pofta de joaca, 1 kilogram de cautatura amestecata cu suflet si un kilogram de elinistesicebineimieste (o faina speciala care ajuta aluatul prajiturilor cu ravas si facute cu dragoste sa creasca), ma privesti si intelegi ca locul tau este in acea bucatarie si ca absenta ta este umbra prezentei mele.

In una din zilele in care ti-ai permis sa lenevesti in bucataria cu vedere spre tine ti-a fost atat de bine langa mine, incat ai atipit si ti-ai intarziat plecarea.

Ba mai mult, ai indraznit sa si visezi.

Te si imaginai liber, dezbracat de orice prejudecati, frici si conveniente, cu un zambet mare cat sufletul tau ratacit, cuibarit in caldura unui inceput promitator.

Tic-tac-ul ratiunii nu iti mai suna in urechi, planul isi infundase nasul in hartiile pe care de mult nu le mai rasfoise, iar tu tanjeai dupa rasfat.

In acea zi ne-am cunoscut cu adevarat.

Din acea zi nu ai mai reusit sa ma uiti, desi inca ratacesti.

Din acea zi m-am lipit de tine ca un timbru pe o carte postala trimisa cuiva drag si ma porti peste tot.

Inca nu esti pregatit sa imi daruiesti te iubesc-ul, dar l-ai primit pe al meu si iti vindeci toate ranile cu el.

Si, din cand in cand, ne privim in ochi in bucataria cu vedere spre tine.

Pana intr-o zi.

Cand vei ramane pentru totdeauna.

sursa foto: http://observando.net/)

18 decembrie 2013
Ce nu te omoară, te poate face nostalgic – Sînt o baba comunistă

Trecutul nostru comunist este o sursa inepuizabila de inspiratie, fie ca ne place sa o recunoastem, fie ca nu ne place. S-a trait atat de intens pe furis atunci, incat, chiar si dupa zeci de ani de la caderea sistemului, amintirile cu iz de perioada ceausista isi fac loc din coate si mai nasc cate o carte, cate un film sau cate o piesa de teatru. Acum, in acest prezent al libertatii de a alege, putem intoarce pe toate partile intamplari, oameni, situatii de atunci, fara teama de a fi judecati prea aspru. Riscam, eventual, sa plictisim, sa intram intr-o rutina.

Cartea lui Dan Lungu, Sint o baba comunista exploateaza tocmai amestecul acela de atunci si acum si da viata unui personaj controversat prin perspectiva senina pe care o are asupra unui trecut intunecat. Emilia Apostoae, o femeie simpla, pentru care viata in democratie nu are stralucire, ci doar ritm de curgere spre un final, isi ia peste tot pe unde merge, tineretea traita in comunism. Dar nu este, asa cum poate cei care nu au facut cunostinta cu ea, inca, ar putea crede, lipsita de haz. Dimpotriva. Isi construieste pledoaria cu mult umor. Ea nu este doar un personaj literar, este un personaj pe care il poti intalni, oricand, pe strada si un fel de obiect de muzeu pe care cei nascuti dupa 1989 il studiaza cu interes, cu mirare si, de multe ori, cu o compasiune pe care Emilia chiar nu o cerseste. Isi spune povestea, doar, si isi aroga dreptul de a nu fi multumita de sistemul democratic in care s-a trezit, dupa moartea lui Ceausescu. Pentru ea, oamenii erau mai buni atunci, te descurcai mai bine, iti faceai un rost mai usor, prindeai si o casa. De aceea isi asuma nostalgia si o explica oricui este dispus sa o asculte.

Pentru ca are carisma, Emilia Apostoae face din romanul Sint o baba comunista un material numai bun atat pentru un scenariu de film, cat si pentru o piesa de teatru. Si scriitorul Dan Lungu a inteles asta. De aceea, in 2013, cartea sa si-a gasit loc, atat pe ecrane, cat si pe o scena de teatru. Scriitorul Lucian Dan Teodorovici s-a ocupat de scenariu si in cazul filmului si in cazul piesei de teatru. Insa, a ales abordari diferite. Daca filmul expune mai multe aspecte ale vietii protagonistei, piesa de teatru, montata de acelasi Teodorovici pe scena Ateneului Tatarasi din Iasi, in premiera pe tara, se concentreaza doar pe atmosfera din atelierul in care Emilia a lucrat ani de zile, pe relatiile cu fostii colegi. Totusi, structura pe care se construieste povestea, bazata pe schimbul continuu de planuri temporale, pe flashback-uri, ramane aceeasi si in carte si in film si in spectacolul de teatru.

Cu o distributie care imbina tineretea, inceputul de drum in teatru cu maturitatea artistica si experienta, distributie din care regizorul Lucian Dan Teodorovici a stors atunci-ul si acum-ul cum s-a priceput mai bine, spectacolul de teatru Sint o baba comunista a avut premiera pe 6 decembrie 2013, la Ateneul Tatarasi din Iasi. Pusa Darie, Cosmin Panaite, Adrian Marele, Sorin Cimbru, Delu Lucaci, Dumitru Nastrusnicu, Viorel Varlan, Andreea Spataru au asimilat lumina si intunericul propriilor personaje si le plimba pe scena, prin sala pentru a le imprieteni cu spectatorii. DoarPusa Darie in pielea Emiliei Apostoae are sansa de a se privi in ochii interlocutorului din piesa si in ochii spectatorilor asa cum era in tinerete si asa cum este spre pensie, in prezentul in care actiunea spectacolului incepe. Celelalte personaje, interpretate de catre Adrian Marele, Sorin Cimbru, Delu Lucaci, Dumitru Nastrusnicu, Viorel Varlan, Andreea Spataru raman incremenite undeva intr-un trecut comunist. Desi li se prezinta pe scurt coordonatele vietii din prezent, adevarata lor fata, cea pe care o cunosc spectatorii, este cea din atunci-ul sfant pentru Emilia.

Pentru a reda cat mai bine atmosfera din piesa, regizorul Lucian Dan Teodorovici, impreuna cu scenograful Titus Ivan nu se folosesc de prea multe artificii, dar cele la care recurg sunt cat se poate de graitoare: un decor mobil, in continua transformare si jocurile de lumini. Astfel, cand actiunea se lafaie in prezent, luminile o vaneaza pe Emilia si pe tanarul pe care il are partener de discutie, iar in momentul in care nostalgia devine stapana si trecutul continuu ii sta la brat, intunericul se lasa peste cei doi si luminile se imprietenesc cu tovarasii din atelierul in care Emilia isi petrecea multe ore in comunism. Tocmai de aceea, intreaga reprezentatie este definita de dinamism.Pusa Darie, cu forta sa de a reda un personaj atunci cand i se incredinteaza, impreuna cu mai tanarul Cosmin Panaite se misca mult, nu isi gasesc locul, se framanta, parca pentru a reda schimbarile permanente la care viata de zi cu zi te supune, mai ales cand iti asumi responsabilitatea de a face un studiu de caz din propriul destin. Ba sunt pe scena, ba undeva la balcon, ba la iesirea din sala, ba in primul rand, pe scaune de spectatori, dar, nu prea se amesteca cu celelalte personaje, nu incalca linia de demarcatie intre amintire si real. Ei insisi sunt trecut si prezent. Emilia, desi inca in viata, pare sa fi uitat sa traiasca in prezent. A cunoscut fericirea odata, atunci demult, cand a impartasit, a iubit, a muncit, si-a construit din nimic o familie si stie cum sa fie demodata, este aproape o artista a desuetudinii. Modernul o oboseste, o nedumereste, ii provoaca frustrari. Asta nu inseamna, totusi, ca nu lupta sa supravietuiasca. Tanarul caruia i se confeseaza, pe de alta parte, cu dibacie moderata interpretat de catre Cosmin Panaite, emana prin toti porii prezent, libertatea de a alege si de a spune tot ce ii trece prin cap, de a experimenta. Este evident ca regizorul insista mult pe nevoia celor doi de a se intelege unul pe celalalt si, eventual, de a se accepta. Tanarul este contrariat de existenta cuiva care tanjeste dupa perioada comunista ca un dezhidratat dupa apa, iar doamna Apostoae, pe de alta parte, nu pricepe de ce a avea totul la indemana este asa o bucurie, daca nu ai cu ce iti procura cate ceva din acest tot. Pentru ea echipa, tovorasia si nu individualismul sunt esentiale pentru a reusi sa construiesti, pentru a avea.

Personajele din trecut care o bantuie pe eroina lui Dan Lungu capata viata intr-un spatiu care aduna materiile prime indispensabile pe vremea lui Ceausescu, lemnul si fierul si compun un tablou, frumos inramat, cu oameni cu suflet bun, saritori la nevoie si discreti, cu sange infierbantat de tinerete, incadrati de polizoare si potretul Atotputernicului si Preaiubitului Conducator de tara. Ele stiu sa ii dea Emiliei sa deguste din camaraderie, din afectiune sincera, din complicitate si din buna-dispozitie. Chiar si seful de atelier, intepretat cu sarmu-i caracteristic de catre actorul Teatrului National, Dumitru Nastrusnicu, este extrem de uman si de ingaduitor, in ciuda rigiditatii statutului pe care il are. Mesajul transmis nu este unul greu de inteles: camaraderia si bucuria se pot alege din putin, daca firea ti-o permite. Inchistarea in norme care nu au nici o legatura cu sufletul te robotizeaza. Pana la urma, camaraderie aceea consimtita si muta, era in communism principala arma de a te apara impotriva dozelor de paranoia pe care sistemul le injecta zilnic. Emilia tanara, respectiv actrita Andreea Spataru este plina de viata, pusa pe glume si dispusa sa vada partea buna a destinului sau in comunism. Mai flirta sau mai susotea cu un coleg, mai barfea cu cealalalta colega de atelier, luata in grija de catre actrita Delu Lucaci si nici nu simtea cand ziua de lucru se transforma in seara de odihna. Nu lipseste din spectacolul de pe scena Ateneului Tatarasi din Iasi nici activistul de partid cu o spranceana mereu ridicata, indoctrinat pana in varful degetelor si mai tot timpul pe undeva prin spate, gata sa apara cand te astepti mai putin, intrepretat cu aplomb de catre actorul Viorel Varlan.

Toate momentele din cartea lui Dan Lungu alese pentru a fi jucate pe o scena de teatru isi au importanta lor, asa cum fiecare gest regizoral e o trimitere catre unul sau mai multe intelesuri. Astfel, dupa ce tovarasii din trecutul Emiliei se retrag de pe scena, masinile la care ei lucrau in atelier sunt acoperite cu cearceafuri albe asemeni trupurilor neinsufletite de la morga. Metafora masinilor-unelte moarte si acoperite cu cearceafuri albe, metafora unui trecut de mult apus, dar cu o groapa a lui de depozitare, groapa langa care se mai aprinde din cand in cand cate o lumanare, este o metafora la indemana, dar extrem de graitoare.

Un spectacol cu „sint”, nu cu „sunt, dupa cum regizorul insusi marturiseste, Sint o baba comunista nu ii vizeaza doar pe cei tineri sau doar pe cei in varsta care au trait vremurile puse in discutie, reuseste sa impace mai multe generatii prin perspectiva plurivalenta pe care o ofera publicului. Da, intr-adevar, luminile sunt pe o femeie nostalgica, o femeie care se raporteaza mai mult la trecut decat la prezent. Dar, totusi, prezentul este permanent acolo in povestea sa, o priveste, ii pune intrebari, o judeca, o compatimeste, rade cu ea. Conflictul care mereu va exista intre generatii, ruptura care se produce intre anii aceia si clipa aceasta pentru a face loc nostalgiei, mult prea insistenta pentru a nu fi luata in seama, fericirea aceea simpla care se poate naste din orice si nu are legatura cu nici un sistem politic fac din scenariul lui Lucian Dan Teodorovici, dar mai ales din cartea lui Dan Lungu, un succes la public. Oricine, in orice moment, isi va dori sa vada cu ochii sai rascolirea bucuriilor, tristetilor, faptelor asumate si lasitatilor altora pentru a putea trage propriile concluzii si eventual a pune etichete, a judeca. Placerea, curiozitatea de a privi peste gard, in curtea altcuiva sunt, oricum greu de stapanit. Piesa de teatru Sint o baba comunista are umor, are protagonisti insufletiti cu talent de actori din generatii diferite, este incarcata de forta de a reda aerul a doua perioade istorice diferite, de dinamism si de accesibil.

12 decembrie 2013
Ca de obicei

Ca de obicei, imi fluturam genele nerimelate si stateam picior peste picior in vis.

Ca de obicei, erai si tu, tot picior peste picior, iti fumai tigara si ma venerai de la o oarecare distanta reglementata de codul-bunelor-maniere-in-vis.

Ca de obicei, m-am trezit si m-am frecat la ochi pana s-au imbufnat in nuante de verde.

Ca de obicei, tu nu erai.

Ca de obicei, mi-am ademenit dintii cu iluzia albului surprinsa si cuprinsa intr-un tub de plastic.

Ca de obicei, asta faceai si tu, tot de la distanta, de data asta reglemantata de legile intamplarii.

Ca de obicei, am dat drumul la apa sa curga peste fata, peste umeri, peste maini, peste picioare, peste cochetaria mea somnoroasa, in sange in amestec cu firele de cafea macinata.

Ca de obicei, tu nu erai.

Ca de obicei, mi-am ales tinuta perfecta pentru acea zi.

Ca de obicei, tu nu erai.

Ca de obicei, m-am jucat cu mainile prin par, i-am dat forma de melc, de coada de cal, de coc cu pretentii de inalta societate.

Ca de obicei, ai fi vrut sa imi faci un compliment.

Ca de obicei, mi-am colorat buzele si am lasat rimelul sa dea genelor iluzia lungimii si a negrului, incet, cu miscari lente si repetate.

Ca de obicei, ti-ar fi placut sa ma privesti pe ascuns prin usa intredeschisa.

Ca de obicei, am iesit pe usa, am mers pe jos, am stat la semafoare, am ras, m-am plictisit, am mai facut cate ceva, am tacut, m-am intristat, mi-am pus comprese cu optimism peste tristetea de moment, iar am ras, de data asta mai discret, parca jenata de tristetea trista ca eu nu mai sunt trista.

Ca de obicei, tu ai facut cu totul altceva.

Ca de obicei, a venit seara.

Ca de obicei, eram foarte obosita.

Ca de obicei, nu ma cunosteai, nu te cunosteam.

Ca de obicei, am adormit.

Ca de obicei, am visat.

Ca de obicei, ma venerai de la o oarecare distanta reglementata de codul- bunelor-maniere-in-vis.

11 decembrie 2013
Tristețea în vizită la cafenea – Gabriel

Teatrul in cafenele nu mai este de multa vreme o experienta inedita. Este, pur si si simplu, o alta forma de teatru pentru cei care au chef de asa ceva intr-un spatiu mai relaxat. Nu este atat de amuzant pentru nefumatori, pentru ca fumatorii se simt liberi in orice moment sa isi aprinda o tigara, ori pentru ca le place ceea ce vad si traiesc intens, ori pentru ca se cam plictisesc, dar, asta e si ideea, sa combini placerile: placerea de a vedea niste actori pe o scena improvizata, de a asculta un text, cu placerea de a sta la o bere, la un suc sau la orice altceva ai chef cu prietenii si de a te lasa alintat de vicii.

Pentru Iasi, Cafeneaua Maydeyi este deja un loc cu vechime pentru asa ceva. Cand iti programezi sa mergi acolo pentru a vedea un spectacol, intri, faci o comanda la chelner si mai stai de vorba, in timp ce tragi cu coada ochiului la scena micuta amplasata undeva langa geam. Nu stii niciodata daca va fi bine sau daca va fi rau si, desi, teoretic, teatrul in cafenele incurajeaza spontaneitatea, nici nu prea iti vine sa iesi brusc daca nu te multumeste reprezentatia. Sau poate ca mai tine si de fire. Oricum, iti asumi un risc, pentru ca amatorismul se poate cuibari mai usor intr-o cafenea, decat intr-un teatru national, de exemplu, unde selectia se face mult mai riguros. Insa, neaparat, trebuie sa fii deschis, sa iti doresti sa experimentezi.

Spre sfarsit de noiembrie, in aceasta cafenea care incurajeaza proiectele de teatru independent din Iasi, Maydeyi, a avut premiera Gabriel, un spectacol gandit de Dumitru Georgescu, actor la Teatrul Luceafarul Iasi, in colaborare cu Beatrice Volbea. Pentru toti cei care au ales sa il vizioneze era evident, inca de la inceput ca va fi un one man show, iar cuvintele care ii motiveaza lui Dumitru Georgescu alegerea pluteau, parca, in aer: “Intr-o lume in care oamenii nu au timp, sunt mereu grabiti, mereu intarzie undeva, eu vreau sa visez. Pur si simplu. Nu mai vreau sa vomit cuvinte. Nu sunt un SuperErou, nu vreau sa fiu un SuperErou. Anul trecut eram in Sighisoara, si pentru cateva minute m-am oprit si am vorbit cu un copil al strazii. Mi-a povestit un pic din viata lui, m-a impresionat si nu mi s-a parut normal ce i s-a intamplat. Datorita acelui copil am reusit sa pun cap la cap un text, care imi este tare drag. Va invit cu toata inima sa cunoasteti povestea lui Gabriel.”

Totusi, imprevizibilul statea undeva dupa bar, isi astepta momentul. Si a avut un material generos: inocenta furata de o maturizare timpurie, copilarie sugrumata, ca un foc de artificii de o ploaie torentiala, de lipsa de responsabilitate a unor adulti depasiti de propria soarta, viata nedreapta, violenta in familie, singuratate, vise spulberate de o realitate care nu alege, ci impune. Actorul Dumitru Georgescu, cu dezinvoltura si flexibilitatea sa scenica a stiut sa le dea glas. Descult, asa cum trecem toti prin viata, ranindu-ne, uneori iremediabil, Gabrielul sau are forta, are vana, are credibilitate. Joaca de-a rasu’plansu’, isteria, nevoia de afectiune, povestea trista a unei familii dezbinate de violenta, de neajuns, de nefericire, de neputinta de a face fata cu demnitate destinului ii provoaca pe spectatori la o introspectie si la un exercitiu de sinceritate. Cat de des dai peste un copil abuzat, peste un copil nefericit sau abandonat si alegi sa iti pese, sa il asculti, sa il intelegi si poate sa il ajuti? este o intrebare fracturata in mai multe intrebari pe care textul si prestatia lui Dumitru Georgescu ti-o inghesuie undeva in constiinta. Suntem singuri, suntem extrem de singuri si, desi ne mintim cu prezenta celorlati, cu franturi de poveste si incercam o idealizare a concretului, tot ne zvarcolim de teama propriilor suferinte si a propriilor traume. Alegem sa ne mintim, sa ascultam cum ceilalti ne mint, pentru ca, la randul lor, sunt devorati in interior de lasitate si egoism, de neputinta. Nu este o lectie usoara, dar este o lectie necesara. Dumitru Georgescu nu se foloseste de prea multe artificii pentru a-si convinge publicul sa ii valideze textul si maniera pe care o alege pentru a contura o tipologie, pentru a da o lectie. Isi este siesi suficient. Se misca mult, se lupta cu priviri, cu voci in surdina, isi dozeaza resursele pentru a-i ajunge pana la final, da frau liber carismei si reuseste sa atinga intelesurile pe care le vizeaza. Urmarindu-l, nu simti ca pierzi timpul, chiar daca de la berea pe care iti planuisei sa o bei ajungi la trei si de la un sfert de pachet de tigari fumate la jumatate de pachet. Gabriel este un pariu pe care actorul il face cu sine in primul rand. Nu este usor sa fii singur pe o scena, in fata a zeci de oameni si sa reusesti sa le mentii atentia vie pana la final, ba chiar sa le smulgi si zambete care cocheteaza cu tristeti si bucurii latente.

Intr-o lume in care “vomitam” cuvinte, vorbim mult, dar ascultam putin si ne implicam si mai putin, in care finalurile triste, dramatice, devin o obisnuinta, spectacolul lui Dumitru Georgescu este ca un semn de intrebare in cautarea unui semn de exclamare pentru a nu a isi mai simti atat de acut incertitudinea.

10 decembrie 2013
Drogheria stărilor

Si afectivitatea are matematica si aromele ei,

Iar daca ar fi sa ii depistez plusul si minus infinitul as putea desena pe o coala de hartie o linie dreapta pe care as nota cu minus in fata tristete si cu plus fericire.

Insa daca ar veni vorba de arome, parfumuri si amestecuri as fi pusa in mare incurcatura.

Pentru ca intre aceste doua extreme, tristete si fericire lancezesc o infinitate de alte stari, fiecare cu formula sa.

Si as simti pe sub piele cum linia dreapta isi deseneaza curbe ascendente si descendente.

De exemplu, te trezesti intr-o dimineata ploioasa de toamna si mirosi a vreau sa mai dorm, a imbufnare si a singuratate.

Cum e mirosul asta?

Ei bine, e un amalgam de miros de ceai de tei, miros de paine arsa si caine plouat.

Pentru a scapa de aceasta duhoare trebuie sa apelezi la drogheria starilor.

Nu inainte, insa, de a-ti arunca o privire in oglinda si de a-ti face un control de rutina.

Ti-ai facut si controlul?

Atunci e clar ca iti trebuie 2 linguri pline ochi cu dulceata de capsuni,

Adica zambete pe fata somnoroasa si morocanoasa cam cat te tin muschii,

O ceasca mare de cafea neagra si aromata,

Respectiv cat mai multe activitati

Si o parfumare zdravana cu apa de colonie cu miros de sampanie pentru copii.

Cu alte cuvinte joaca, joaca de-a tine pentru a nu te lua prea in serios.

Si uite asa trece ziua si ajungi acasa imbibat de mirosuri, dar obosit si cu aroma de liniste pe buze si putin pe limba.

Si daca inainte de a adormi incerci sa depistezi in ce punct te afli pe linia de la minus tristete la plus fericire constati ca esti in punctul 0.

Ceea ce nu e nici bine, nici rau,

E doar un punct de pornire.

4 decembrie 2013
Mircea Giosan: Un bărbat fără cultură generală este ca un bob de grâu crescut într-o găleată, fără niciun orizont

Fiecare dintre noi a ascultat in copilarie povesti sau a inventat povesti pentru evada din lumea proprie si a patrunde in lumea altcuiva si a crescut marcat de aceste povesti. Povestile nasc eroi si modele, povestile se cer a fi spuse, dau forma imaginatiei si lasa in real urme de “se poate”, de “mi-as dori si eu sa”. Pana la urma fiecare proiect, fiecare om care isi urmeaza visul au povestea lor. Este si cazul proiectului Ceasca de Cultura si al omului care l-a gandit, Mircea Giosan. “Magia” lumii pe care Mircea Giosan a reusit sa o puna in miscare tine de fiecare dintre cei care aleg sa o alimenteze zi de zi cu atentia lor. Cu origini bucovinene, cu o copilarie marcata de Jules Verne si de scrierile sale, de dorinta de a deveni sofer de ambulanta, general sau explorator, cu o familie la care se raporteaza de fiecare data cand face apel la principiile care il ghideaza in viata, cu o solida pregatire in managementul de proiect, Mircea Giosan s-a construit pe sine pornind de la spunele unuia dintre bunici: “un barbat fara cultura generala este ca un bob de grau crescut intr-o galeata, fara nici un orizont”. Sincer, ambitios, cu un mare respect pentru talent si valoarea din orice domeniu al cunoasterii, managerul de proiect al sitelui www.ceascadecultura.ro isi spune povestea pentru a naste alte si alte povesti si a-i incuraja si pe ceilalti sa vorbeasca despre ce ii face mai frumosi, mai umani, mai impliniti si mai senini, mai echilibrati.

Cititorii nostri sunt familiarizati cu ce este Ceasca de Cultura, dar nu si cine este cel care a initiat proiectul. Cine este Mircea Giosan?

Sunt un bucovinean neaos, foarte mandru de originile sale. Ma pasioneaza istoria in general si genealogia in special. Momentan locuiesc in Franta si lucrez ca manager de proiect in achizitii pentru o multinationala.

Cum arata o zi din viata ta?

Imi place sa ma trezesc dimineata foarte devreme si sa citesc la o cafea macar un articol din cele 3 reviste culturale romanesti care imi ajung lunar in cutia postala. Dupa care fac turul blogurilor pe care le urmaresc, de obicei gasesc cateva articole interesante pe care le aprofundez. Dupa-amiaza vine randul articolelor de specialitate din domeniul in care activez. Incerc sa merg de cateva ori pe saptamana la cinemateca si sa fac macar o data pe saptamana o drumetie in muntii din apropiere.

Ce raspundeai, in copilarie, la intrebarea: Ce vrei sa te faci, cand vei fi mare?

Am trecut prin mai multe faze, incepand cu etapa “sofer de ambulanta” sau “general” si terminand cu cea de “explorator”. Fiind nascut in zodia berbecului, imi placeau “meseriile temerare” cu toate ca eram mai degraba un blajin. Dar erau capricii, nu am fost genul de copil/adolescent care sa stie ce vrea si sa faca tot ce este posibil pentru indeplinierea visului. Mai degraba am fost deschis la tot ceea ce este nou si am lasat instinctul sa puna punctul pe i.

foto © Mircea Giosan

Iti mai amintesti prima carte pe care ai citit-o?

“Cezar Cascabel” de Jules Verne. Alex, prietenul meu cel mai bun din copilarie a luat prima oara contact cu acest autor cu ocazia unei internari in spital. Dupa ce s-externat nu s-a lasat pana nu am citit-o si eu. Doi ani mai tarziu ieseam amandoi victoriosi din faza Jules Verne cu toate cartile autorului citite si asezate frumos in biblioteca.

Care sunt oamenii pe care-i admiri si care te inspira?

Pe parinti ii admir cel mai mult, pentru principiile pe care au reusit sa mi le imprime. In general famila a avut rolul de a construi o baza sanatoasa, peste care anturajul a cladit. Imi admir mult prietenii, de la ei imi procur seva necesara zi de zi. Am incercat sa-mi creez un anturaj de la care sa invat si alaturi de care sa evoluez.

Cum a aparut Ceasca de Cultura?

Eram in Belgia si cautam un job care nu mai venea. Ca sa nu ma urc pe pereti m-am gandit sa creez un blog in care sa public informatii culturale. Cam in aceeasi perioada Crina mi-a povestit de un program de finantare la care am sanse de reusita. Am aplicat si am castigat. Numai ca bloguletul meu cultural a crescut peste noapte si s-a transformat intr-un ditamai site-ul, din care in momentul de fata este vizibil cam 30%. Restul (radioul, bazarul cultural, etc) vor fi activate pe parcurs.

Cum s-a nascut dragostea pentru cultura?

Alex (prietenul de mai sus) m-a imbolnavit de citit. Devoram tot. Toate vanzatoarele din anticariate ma recunosteau pe strada. Singura data cand am furat bani din casa a fost cand mi-am cumparat seria “Ciresarilor”. Le-am gasit intr-un anticariat, costau o avere fiind frumos legate. Le-am ascuns in magazin, in spatele unui pick-up si m-am perpelit vreo 2 zile cum sa fac rost de bani. Pana la urma am luat aceasta decizie.

De asemenea bunicul patern, profesor de geografie, m-a influentat foare mult, m-a invatat ca un barbat fara cultura generala este ca un bob de grau crescut intr-o galeata, fara nici un orizont. M-a urmarit intotdeauna aceasta viziune.

Am incercat sa folosesc aceasta pasiune intr-un mod cat mai pragmatic. De exemplu calatorind; in anii cand am realizat turul tarii pe bicicleta imi faceam fise cu monumentele pe care vroiam sa le vizitez pe parcurs. Totul se petrecea inainte de epoca internetului, trebuia sa conspectez la biblioteca din ghiduri si enciclopedii. Descopeream bine-nteles locuri ascunse si personaje extraordinare. Bicicleta se transforma astfel intr-un instrument cultural.

Nu ti-a fost teama ca acest proiect nu va avea succes?

Am crezut in acest proiect din primul minut. Pe atunci nu masuram succesul in lei sau euro, mai mult in numarul de persoane pe care le-as fi putut virusa cultural. Mi-am dat seama ca este o sete enorma pentru frumos, in lumea aceasta fara repere si m-am gandit ca domeniul cultural este unul din putinele domenii prin care putem insenina vietile romanilor. Noi nu putem mari salarii, nu putem usura birocratia dar le putem arata romanilor o alta fateta a universului in care traim.

Cum ai reusit sa incropesti o echipa?

M-am bazat foarte mult pe instinct. Imi place sa recrutez atitudinea, pe baza preocuparilor comune. Cultura, asa naiva cum poate parea, leaga cele mai durabile relatii. Restul a venit de la sine. Am avut sansa sa o intalnesc pe Oana, care, la randul ei, a raspandit in cascada aceste principii recrutand echipa durabila de care suntem amandoi foarte mandri.

Ce anume va mentine motivatia, pentru ca vorbim de un proiect bazat pe voluntariat?

M-am gandit ca trebuie sa fie undeva pe globul pamantesc cateva persoane care sa ne descopere in fecare zi si carora sa le facem viata mai frumoasa. M-am hranit cu aceasta credinta si am mers mai departe. Nu a fost foarte usor, dar am avut avantajul de a face ceea ce-mi place. Un rol definitoriu a avut si sotia mea, Nadia, care m-a srijinit in tot acest timp.

Cum se vede Ceasca de cultura la 3 ani de la lansare?

Sunt foarte mandru de cititorii nostri, 50.000 de suflete care ne urmaresc in fiecare zi si care apreciaza aceleasi informatii. E cea mai mare realizare. Un succes care ma motiveaza dar pe ce-l percep ca o provocare. Aceea de a ramane aceeasi ceasca dulce si revigoranta. Totul fara a face nici un fel de compromis, atitudine care mi-o doresc si pe viitor, fiind pregatit sa suport consecintele.

Sacrificiul, dupa tine, ce inseamna?

Dupa mine sacrificiul este egoismul de a pastra tot ce este negativ pentru tine pentru a le oferi altceva celor din jur.

Marea ta calitate care crezi ca este?

Optimismul.

Si defectul?

Imi doresc sa fiu mai putin superficial.

Daca ti s-ar acorda o sansa, ce ai dori sa schimbi in viata ta?

In nici un caz nu as vrea sa schimb greselile pe care le-am facut, ele m-au invatat cel mai mult si datorita lor sunt ceea ce sunt. Mi-ar place insa sa ma fi apropiat mai mult de unele persoane foarte interesante pe care le-am intalnit in trecut si de care nu am reust sa leg o relatie, intimidat fiind fara un motiv anume.

Ai nostalgia unui alt drum pe care viata ta ar fi putut coti?

Nu am aceasta nostalgie, este avantajul celor care nu au o idee foarte fixa despre ceea ce va urma si se bazeaza mai mult pe instinct. Sunt de parere ca tot ce mi se-ntampla are un rost si o continuare fericita.

La ce lucrezi acum?

In momentul de fata cea mai mare parte a timpului liber mi-o ocupa proiectele personale. Lucrez la arborele genealogic al familiei, imi stresez toate rudele cerandu-le informatii si documente. Cele cateva proiecte profesionale sunt inca intr-o faza bruta, le voi dezvalui cu siguranta in viitorul apropiat.

foto © Mircea Giosan

3 decembrie 2013
Festivalul Internațional de Literatură de la București (FILB) – ediția a VI-a

Un festival de literatura este, in primul rand, un festival al oamenilor indragostiti de carti, de scris, oameni aflati, de multe ori, atat in ipostaza de cititori, cat si in cea de scriitori. Nu spune nimeni ca trebuie sa fie scriitori profesionisti, dar din moment ce au ales sa isi tasteze gandurile, fie si prin intermediul unor retele de socializare, si au biblioteca in plina ascensiune, s-au aliat si cu scrisul si cu cititul.

Festivalul International de Literatura de la Bucuresti (FILB), aflat deja la a VI-a editie, reuseste sa adune, an de an, indiferent de marimea bugetului si de sursele de finantare, scriitori, jurnalisti si aspiranti la acest statut sau simpli admiratori, cu o forta care muta si cartile de pe locul lor din biblioteca. Cei trei initiatori ai sai, Bogdan-Alexandru Stanescu, Oana Boca si Vasile Ernu, carora din 2012 li s-a alaturat si Ioana Gruenwald, isi propun si in 2013 sa faca din Bucuresti o destinatie culturala irezistibila. Mesajul de intampinare al FILB 2013 semnat de catre Bogdan-Alexandru Stanescu, presedintele festivalului, are ceva din sinceritatea si familiaritatea unei prietenii apropiate: “Daca ne-am propus ceva in legatura cu festivalul nostru «de buzunar», a fost sa construim un loc unde scriitorii sa se simta bine. Sa se simta cu adevarat bine, sa retina Bucurestiul ca pe acel oras unde vrei sa revii cu drag. FILB a fost locul si bucata de timp in care am reusit sa facem citeva sute de oameni sa vibreze in fata unui scriitor. Va invitam sa repetam aceasta experienta si in acest an”.

Asadar, in perioada 4-6 decembrie 2013, in locatii cu mare trecere printre pasionatii de lectura, Clubul Taranului din cadrul Muzeului Taranului Roman, librariile Carturesti si Humanitas Cismigiu, Institutul Balassi – Institutul Maghiar din Bucuresti si Muzeul National al Literaturii Romane, invitatii din acest an ai Festivalului International de Literatura de la Bucuresti (FILB), Sarah Dunant (Marea Britanie), Zeruya Shalev, Eyal Megged (Israel), Marinko Košcec, Robert Perišic (Croatia), Andrea Tompa (Ungaria), Srdan Srdic (Serbia), Kei Miller (Jamaica), Corina Sabau, Marin Malaicu-Hondrari, Andrei Dósa, Adrian Schiop (Romania), se vor imprieteni cu cititorii lor si se vor reimprieteni cu propriile ganduri si cu randurile carora le-au dat, deja, o forma printata.

Debutand ca un proiect independent in octombrie 2008, FILB-ul mizeaza mult pe implicare, pe spontaneitate, pe parteneri de incredere, pe diversitate, pe inedit si originalitate si incearca sa rescrie “harta culturala a Europei, prin intilniri, ce includ lecturi publice, dezbateri si dialog cu cititorii, intre scriitorii români si invitatii din strainatate”. Astfel, in 2013, la cea de-a VI-a editie a sa, printre altele, s-a produs si un schimb cultural, prin intermediul unui parteneriat semnat cu Uniunea Scriitorilor din Croatia. Prozatorii romani Radu Pavel Gheo si Razvan Petrescu au fost invitati la Zagreb, iar scriitorii Robert Perišic si Marinko Košcec vin la FILB 6, cu sprijinul Centrului National al Cartii din cadrul ICR.

Festivalul International de Literatura de la Bucuresti (FILB), cel mai important festival international de literatura, independent, din Romania, are, fara doar si poate, multe surprize si pentru editia din 2013. Cu o seara de incalzire, seara de 3 decembrie, sugestiv botezata Seara 0, evenimentul isi propune sa creeze o oaza de altceva intr-un inceput de saptamana incarcat de rutina. Cei care ajung prin Bucuresti sau sunt, deja, in Bucuresti si au literatura in sange, nu vor sti cum sa se imparta pentru a prinde cat mai multe momente marca FILB. Iata intre ce vor trebui sa aleaga:

SEARA 0

Marti, 3 decembrie, ora 18.00 (Cafe Carturesti Verona)

SOT SI SOTIE – un dialog intre doua cupluri de scriitori, dirijat de un cuplu de scriitori

Adica:

– familia Zeruya Shalev & Eyal Megged (Israel)

– familia Cecilia Stefanescu si Florin Iaru (Romania)

– modereaza: familia Adela Greceanu si Matei Martin (Romania)

Marti, 3 decembrie, ora 19.00 (Humanitas Cismigiu)

Lansare de carte si sesiune de autografe

Sarah Dunant – „Sange si spledoare. Un roman despre familia Borgia”

Participa, alaturi de autoare: Dana Jenaru, Marina Constatinescu, Elisabeta Lasconi, Carmen Sandulescu, Marius Chivu si Denisa Comanescu

SEARA 1

Miercuri, 4 decembrie, ora 18.00 (Clubul taranului)

Deschiderea celei de a VI-a editii a Festivalului

Lecturi publice & dialog:

– Sarah Dunant (Marea Britanie)

– Zeruya Shalev (Israel)

– Andrea Tompa (Ungaria)

– Eyal Megged (Israel)

Amfitrion: Marius Chivu

SEARA 2

Joi, 5 decembrie, ora 18.00 (Clubul taranului)

Lecturi publice & dialog:

– Marinko Košcec (Croatia)

– Srdan Srdic (Serbia)

– Marin Malaicu-Hondrari (Romania)

– Corina Sabau (Romania)

Amfitrioana: Silvia Dumitrache

Joi, 5 decembrie, ora 19.00 (Institutul Balassi – Institutul Maghiar din Bucuresti)

Intalnire cu prozatoarea Andrea Tompa si lectura publica:

– Amfitrioana: Iulia Popovici

ZIUA 3

Vineri, 6 decembrie, ora 14.00 (Muzeul National al Literaturii Romane)

A Light Song of Light

– Kei Miller (Jamaica / Marea Britanie)

– Dan Sociu (Romania)

Amfitrioana: Nadine Vladescu

Vineri, 6 decembrie, ora 18.00 (Clubul Taranului)

Lecturi publice & dialog:

– Robert Perišic (Croatia)

– Kei Miller (Jamaica / Marea Britanie)

– Adrian Schiop (Romania)

– Andrei Dósa (Romania)

Amfitrioana: Luiza Vasiliu

Inchiderea celei de a VI-a editii

Petrecere

Dar, pana la urma, indiferent daca alegeti sa mergeti doar in una din zile sau in fiecare zi sa va intalniti cu oamenii care fac, an de an, din 2008, posibil Festivalul International de Literatura de la Bucuresti (FILB) si cu invitatii lor, nu uitati sa va luati pixul pentru autografe, pachetul de tigari, daca va place sa fumati atunci cand va simtiti bine, pofta de a admira, de a asculta, de a fi surprinsi, de a da un exemplu ca se poate si de a incuraja nasterea urmatoarei editii.

28 noiembrie 2013
Hamletmachine – horror-show-ul propriului destin

Daca esti un spectator de teatru cu vechime si dornic de a experimenta, nu cedezi atat de usor tentatiei de a ramane in interiorul tau minute bune sau poate chiar ore, pentru a digera ce ti s-a transmis. Totusi, te surprinzi, uneori, facand asta. Nu sunt multe puneri in scena care sa te doboare, dar cand iesi din sala de teatru cu o gloata de tipete innabusite pe urmele tale, iti recunosti slabiciunea. Oricum, nu te poti supune ritualului pe care il practici de obicei, intrucat ai dat peste un “spectacol rana deschisa” si nu ai regasit nimic pe scena, in jocul actorilor sau in text care sa te incurajeze sa pui etichete.

Hamletmachine, spectacol care a avut premiera pe scena Salii Teatru la Cub a Teatrului National “Vasile Alecsandri” Iasi la inceput de octombrie si de stagiune 2013-2014, este o astfel de punere in scena. Vii la reprezentatie senin, poate cu chef de a-ti mai da coate cu vecinul de scaun sau de a schimba priviri cu subinteles si iesi cu propriul trecut si cu acele franturi din prezent care iti provoaca nemultumire si panica, tristete, lafaindu-ti-se pe fata si in minte. Da, inca din primele minute, iti dai seama ca Hamletmachine e un spectacol care doare, un spectacol care naste intrebari, un spectacol atipic, dar atat de intens, incat nu te lasa indiferent, un experiment, atat pentru actori, cat si pentru spectatori. Nu cocheteaza cu divertismentul, ci, dimpotriva iti sta ca un nod in gat. Cheia pentru a-l intelege se afla la tine, pentru ca fragmentarea, postdramaticul, neconventionalul iti permit sa fii stapanul acestui spectacol. Chiar daca te lasi ispitit de renuntare si de nedumerire, in momentul in care alegi sa vrei sa ii prinzi intelesurile, macar pe unele dintre ele, indiciile vin catre tine. Poate sa fie o replica repetata obsesiv de personajele parca in descompunere, poate sa fie negrul de smoala al zgurei care curge peste protagonisti si ii ingroapa in propriile halucinatii si in propria mizerie a constiintei, poate sa fie harta Europei reconstituita din aceeasi zgura neagra, poate sa fie cutitul pe care unul dintre actori, nici nu mai conteaza care, pentru ca toti sunt fatete ale aceluiasi personaj, il flutura catre demonii istoriei indiciul care te motiveaza. Acea atmosfera de teatru in afara teatrului, de “spectacol-prefata”, de repetitie care nu se mai sfarseste, de cutie muzicala cu o balerina ruginita si cu notele amestecate haotic si infricosator, de cimitir bantuit de spiritul Europei insasi si al personalitatilor care i-au marcat istoria te apasa o vreme dupa ce o lasi in urma ta. Poate te intrebi ce ai cautat tu in sala, de ce nu ai rontait popcorn la un film 3 D, poate ramai cu obsesivul gand ca trebuie sa mai vezi o data piesa. Dar, oricum, dupa ce iti amagesti nodul din gat cu ce gasesti la indemana, te exteriorizezi. Si iti alegi tabara.

Ai preferat sa vezi Hamletmachine, fara sa citesti textul semnat de catre Heiner Müller si te asteptai sa vezi o readaptare a piesei lui Shakespeare? Ei bine, nu. Vei fi dezamagit, pentru ca Hamletmachine este un colaj viu compus din fragmente apartinand operelor unor morti ilustri, Shakespeare, T. S. Eliot, Joyce, Benjamin, Lessing, Artaud, Brecht, Beckett, Sartre, Fanon, Pound, Dostoievski, Warhol, Hölderlin, Conrad, Lorca, Marx si multi altii, colaj caruia parca ii auzi bataile inimii. Hamletul lui Shakespeare este pretextul de care Heiner Müller avea nevoie pentru a face autopsia unei Europe ucise de propriile vicii si lacomii, de proprii tirani, de propriile lasitati si cu ramasitele ingropate intr-un prezent guvernat de nepasare, de superficialitate, de artificialitate. Subiectul devine Hamlet, actorul care il joaca pe Hamlet, Macbeth, Richard al III-lea, Ofelia, Electra, Rosa Luxemburg, Ulrike Meinhofsi multe alte figuri istorice reale sau fictionale.

Ti se pare ca, dimpotriva, ai venit pregatit, cu temele facute? Jocul actorilor si viziunea regizorului grec Giorgos Zamboulakis iti vor demonstra ca te inseli. Lor, lui Doru Aftanasiu, Dianei Chirila, lui Ionut Cornila, lui Radu Homiceanu, Adei Lupu, Oanei Sandu si lui Horia Verives, le vei simti fiecare zvacnire a venelor de la tampla, fiecare strigat disperat, fiecare izbucnire de manie, fiecare ras isteric si fiecare violenta fizica ca pe o experienta in sine, iar la regizor te vei gandi cand cu furie, cand cu admiratie. Furie pentru ca nu a facut acest text poate putin mai usor de asimilat si admiratie pentru ca si-l asuma.

Dau personajele mele pentru o istorie a raului, pare sa ordone un Shakespeare care rade isteric din mormant in textul dramatic semnat de catre Heiner Müller. Dar Raskolnikov-ul meu ce are? i-o intoarce deloc politicos Dostoievski. Nimic nu pastreaza o linie continua in Hamletmachine si, in acelasi timp, totul este imprimat de parfumul agresiv si de duhoarea pacatului, a istoriei in descompunere. Limbile si ochii rosii ale personajelor reflecta pofta continua de sange varsat de-a lungul timpului pentru cauze de o ipocrizie demna de maestrii in ale desavarsirii ipocriziei, in razboaie duse fara rost pentru muritorii de rand, dar pe bunul plac al alesilor. Cei sapte protagonisti, capete ale aceluiasi balaur, intruchipeaza pe rand sexualitatea exacerbata, hetero si bisexualitatea, angoasa unei minti care din cand in cand cocheteaza cu nebunia, memoria amagita cu vise de grandoare, imputernicitul si subordonatul, frica si curajul, cauza nobila si lacomia, libertatea si puterea absoluta ajunsa in mainile unui singur personaj care viseaza la venin si la flacari de demon, nu la aripi de inger.

Pana spre final poti afirma, fara teama de a te insela, ca, in Hamletmachine, fiecare dintre cei sapte actori care isi imprumuta trupurile Hamletului-balaur cu mai multe capete si mimeaza personalitatea multipla pentru a-si asuma diferite identitati, in diferite perioade istorice, merita o seara in care sa il visezi si sa ii interpretezi prestatia. Astfel, daca Doru Aftanasiu si Horia Verives sunt constanti in a reda fatete ale aceluiasi Eu atotputernic si fragil, in egala masura, Ada Lupu si Ionut Cornila stapanesc tehnica dedublarii. Privindu-i, nu stii daca ai vrea sa iti strigi revolta in plina desfasurare a non-actiunii sau admiratia pentru naturaletea de care dau dovada atunci cand fac trecerile de la o tipologie la alta.

Cu o colectie de simboluri expusa cu sadismul dependentului de funia spanzuratorii, cu postmodernismul incurajand samburii altfelului sa dea roade, cu personaje ingrozite de ochiul din umbra, cel al regizorului si al masinistului care fac posibila existenta lor, libera lor desfasurare sau retragerea in umbra uitarii, a ignorantei, cu personaje shakespeariene care isi asuma rostirea unor adevaruri dureroase in orice perioada istorica, cu o structura de horror-show, de thriller, spectacolul Hamletmachine, regizat pentru Teatrul National “Vasile Alecsandri” Iasi de catre regizorul grec Giorgos Zamboulakis forteaza limitele teatralitatii si conduce spectatorul cu minte deschisa, cel care nu incurajeaza punerea in functiune a cascatului-semn universal de plictis, spre singura concluzie scapata de ceata indoielii, “something is rotten in this age of hope”.

Foto: Constantin Dimitriu

22 noiembrie 2013
Festivalul de Film Documentar DOC EST 2013

Un alt festival care a devenit deja traditie se desfasoara in acest sfarsit de noiembrie la Iasi. Este vorba de Festivalul de Film Documentar DOC EST, aflat la cea de-a saptea editie in 2013. Astfel, Institutul Francez Iasi si Centrul Cultural German Iasi, in parteneriat cu One World Romania si Arthouse Central, propun timp de 5 zile, intre 20 -24 noiembrie 2013 o selectie de filme documentare recente, productii franceze, germane, romanesti si din alte tari europene.

18 filme documentare, 6 intalniri cu regizori, producatori, scenaristi si editori de imagine ai productiilor din program, precum si doua concerte, sustinute de trupa The Brad Pits si de binecunoscuta solista Maria Raducanu fac agenda festivalului.

Toate proiectiile din cadrul evenimentului, dar si concertele, vor avea ca loc de desfasurare Cinema Arthouse Central (Moldova Mall, etajul 6), iar intrarea va fi libera, in masura in care se intra in posesia unui bon de consumatie de la barul Arthouse.

PROGRAMUL FESTIVALULUI DOC EST:

MIERCURI, 20 NOIEMBRIE 2013

16.00: „Documentaristul” de Ivars Zviedris (Letonia, 80 min.)

17.30: „Anatomia unei plecari” de Oliver Tataru (Romania-Germania, 73 min.)

19.00: „Toti la Larzac” de Christian Rouaud (Franta, 118 min.)

JOI, 21 NOIEMBRIE 2013

16.00: „Pe tine cine te-a invatat sa conduci?” de Andrea Thiele (Germania, 84 min.)

17.25: Discutie cu publicul

Invitata: Lia Jaspers (scenarista a filmului „Pe tine cine te-a invatat sa

conduci?”)

18.00: „Noii caini de paza” Gilles Balbastre si Yannick Kergoat (Franta, 104 min.)

20.00: „Nu ma uita” de David Sieveking (Germania, 88 min.)

VINERI, 22 NOIEMBRIE 2013

16.00: „Apartamentul” de Arnon Goldfinger (Germania, Israel, 97 min.)

18.00: „Noi doi” (Romania, 64 min.) si „Maria” (Romania, 18 min.) de Claudiu Mitcu

19.30: Discutie cu publicul

Invitat: Claudiu Mitcu (regizor)

20.00: „Turn off the lights” de Ivana Mladenovici (Romania, 77 min.)

SAMBATA, 23 NOIEMBRIE 2013

14.00: „Voci interzise” de Barbara Miller (Elvetia, 92 min.)

16.00: „Ceai sau electricitate” de Jérôme Le Maire (Franta, Belgia, Maroc, 85 min.)

17.30: „Vara lui Giacomo” de Alessandro Comodin (Italia, Franta, Belgia, 78 min.)

18.50: Discutie cu publicul

Invitat: Alessandro Comodin (regizor)

19.30: „In numele primarului” de Anca Hirte (Franta, Romania, 54 min.)

20.30: Discutie cu publicul

Invitat: Dan Burlac (producator al filmului „In numele primarului”)

21.00: Concert „The Brad Pits” (rock alternativ, cu elemente indie si garage)

DUMINICA, 24 NOIEMBRIE 2013

12.00: „Despre decenta” de Radovan Sibrt (Cehia, 52 min.)

13.00: „Patul e stricat” de Raluca Racean Gorgos (Romania, 24 min.)

14.00: „Sub zapada” de Ulrike Ottinger (Germania, 108 min.)

15.50: Discutie cu publicul

Invitata: Bettina Blickwede (editor imagine al filmului „Sub zapada”)

16.30: „Dupa tacere” de Vanina Vignal (Franta, Romania, 96 min.)

18.10: Discutie cu publicul

Invitata: Vanina Vignal (regizoare)

19.00: Jazz night cu Maria Raducanu

21 noiembrie 2013