Nu oricine poate să abordeze satira politică în scris, la fel cum nu oricine este dispus să o digere. Se cere nu doar un simț al ironiei extrem de dezvoltat, o cunoaștere în profunzime a structurii unui popor, a mecanismelor sale de funcționare, ci și o aplecare spre autoironie demnă de maeștrii în ale autoironiei. De asemenea, este știut faptul că foarte mulți dintre cititorii români îl au ca reper pentru pamfletul politic pe Ion Luca Caragiale. Tocmai de aceea, un nou „meseriaș” în ale mânuirii jocurilor de cuvinte și în ale scufundării în apele tulburi ale politicului și socialului nu se validează ușor. Dar, când își face apariția pe piața de carte, nu are cum să nu fie remarcat, mai ales dacă duce în spate și o lungă carieră de regizor de film.
Da, Mircea Daneliuc, căci despre el este vorba, unul dintre cei mai longevivi și mai apreciați regizori din România, este și un scriitor cu un condei tăios și cu un acut simț al analizei. Puterea sa de convingere se bazează nu numai pe iscusința de a pune cuvintele în relație, ci și pe forța de a transforma aceleași cuvinte în imagini, întrucât experiența de regizor îi permite să facă din cărțile sale cinecărți. Fiecare propoziție, fiecare frază pe care Daneliuc o așterne pe albul hârtiei are capacitatea de a duce cu gândul spre o secvență dintr-un film. „Omul aștepta cu gura deschisă, i se vedea cimitirul dentar și se uita ca un câine.”, spune el la un moment dat, prins de descrierea unuia dintre personajele sale. Ei, cum să nu vezi o astfel de frază materializată în realitatea din imediata ta apropiere?
A citi o carte semnată de către Mircea Daneliuc înseamnă, în primul rând, a privi îndelung, până te ia cu amețeală, la un montagne russe al scriiturii încărcat cu sarcasm până la refuz și a înțelege că nimic din ceea ce vede nu îl păcălește. În 2013, lui Mircea Daneliuc i-au apărut la Editura Adenium din Iași două titluri: Pisica ruptă și Ca un grătar de mici. Un picior de plai, cu șpițul. Și, pentru că niciunul dintre aceste titluri nu te lasă indiferent, aceeași editură ieșeană oferă cititorilor săi șansa de a-l cunoaște mai bine pe regizorul-scriitor într-o carte de dialoguri, Convorbiri cu Mircea Daneliuc, dialoguri născute de către un alt autor român, Alexandru Petria.
Ca un grătar de mici. Un picior de plai, cu șpițul, al doilea Daneliuc din colecția Punct Ro. Proză a Editurii Adenium vizează întâlnirea cu o minte odihnită și deschisă, pentru că încă din primele rânduri se poate observa verva autorului, nevoia sa de a spune cât mai multe, de a pune sub semnul întrebării tot ce se întâmplă în jur. E drept, recurge la bășcălie, dar bășcălia aceasta nu are nimic ieftin, deși uzează și de forța limbajului trivial, ci mai degrabă ascunde multă durere, multă dezamăgire și dorința arzătoare de a preda lecții unor concetățeni indiferenți sau neputincioși. Lecțiile acestea nu vin, însă, dinspre un om arogant, ci dinspre un om inteligent care a înțeles și ar vrea să îi facă și pe alții să înțeleagă.
Omul politic care își face din nesimțire o religie, cetățeanul pentru care ieșitul la iarbă verde, la niște mici, este un mod de a trăi (mult, puțin, cât îi este dat, dar cu siguranță fără a visa la un destin civilizat, cu deșeurile așezate pe categorii pentru a putea fi reciclate, cu muzica în surdină pentru a nu-l deranja pe celălalt), altcineva-ul acela care poate are nevoie de altceva, de altfel, lipsa unei societăți civile coerente, mârlănia, scursurile televiziunilor private în creierele în plină putrefacție ale unor cetățeni pentru care singura plăcere în viață se dovedește a fi uitatul la silicoanele uneia sau la un accident cu multe victime, dacă se poate în direct, pe viu, toate acestea sunt răni sângerânde în proza lui Mircea Daneliuc.
Dacă dai, chiar și întâmplător, peste rândurile următoare din Ca un grătar de mici. Un picior de plai, cu șpițul, îi înțelegi stilul: „Știe cine de ce-i mort omul să iasă la verdeață cu grătarul de mici? Pentru că este chiar Fleică, așa se simte el întors toată viața și perpelit pe jăratec. Vine din Antichitate, din Miorița, e un act pastoral de comunicare. Înfigi furculița și vezi dacă ești făcut pe partea cealaltă; dacă nu ești făcut, mai aștepți. Nu poți treaba asta și acasă? Nu, pentru că totul trebuie să decurgă sub frunză de fag, maneaua zice cu drag, să bată vântul și să transporte materii, să fie jarul vioi, dozele de bere lucitoare ca noi și să ridici de maieu ca să respire cu buricul. Așa rezistăm. Țărână suntem, să se facă țărână.”
Ca un grătar de mici. Un picior de plai, cu șpițul se divide în două, precum filmele artistice care depășesc două ore, dar atmosfera de țară părăsită de noroc și de atitudine, de neam prost, de credulitate dusă la extrem rămâne aceeași. Se schimbă doar persoana, cea gramaticală, prin care povestitorul se adresează cititorilor. Dacă în prima parte, Ca un grătar de mici, autorul face aproape abuz de persoana întâi singular, în partea a doua, Un picior de plai, cu șpițul, persoana a treia singular, acel „el” prin care vocea povestitorului se distanțează puțin pentru a putea privi mai cu obiectivitate în miezul acțiunii, deține controlul.
Faptele din cartea regizorului-scriitor, atent curățate de pieliță și tranșate ca în cea mai bună măcelărie din oraș, cochetează atât cu ficționalul, cât și cu realul. Este evident pentru oricine că liantul pentru punerea lor cap la cap provine din imediata apropiere a autorului, din acel mâl socio-politic cotidian în care românii se afundă pe zi ce trece din ce în ce mai adânc. Dar imaginația cineastului le condimentează cu absurd până se pierd în ficțiune.
În primele pagini, cititorii se trezesc în fața unui jurnal ținut de una dintre multele sosii ale primului-ministru al României, un anume Gelu. Da, în proza lui Mircea Daneliuc același personaj se multiplică de mai multe ori până ajunge să atingă nota cea mai înaltă a falsității, până își găsește cea mai ieftină și mai vulgară copie. Daneliuc stăpânește, în cartea sa, una sau mai multe căi de a contraface personalitățile oamenilor importanți din stat, fie că este vorba despre însuși președintele țării, fie că cel vizat este primul-ministru sau unul dintre numeroșii miniștri ai cabinetului pe care acesta îl are în subordine. Toate aceste personaje cărora le dă viață, maimuțe de care aleșii neamului dispun după bunul lor plac, trăiesc undeva în afara orașului, a realității pe care trebuie să o imite cum știu ele mai bine, într-o pădure sugestiv botezată Râioasa și într-un loc cu nume de cod Menajeria.
Lumina reflectoarelor cade pe numitul Gelu, cea mai fidelă „dublură” a primului-ministru. Prin ochii, gura și mintea sa, viața politică și socială a României, mecanismele de funcționare ale mass-media sunt expuse cinismului și sarcasmului, pamfletului. Nimic nu îi scapă acestui Gelu, toate mizeriile perioadei postdecembriste își găsesc loc în discursul său și în dialogurile pe care le întreține cu ceilalți angajați ai Menajeriei sau cu rudele care mișună în jurul său: nepotismul, falsul (de la cel în acte până la cel în identitate), amantlâcurile, ipocrizia electorală, lipsa de atitudine a unui popor prea des mințit și subjugat pentru a mai ști ce este aceea revoltă pe bune, circurile mediatice, afacerile ilicite făcute de stat în beneficiul unor indivizi aflați la putere și în detrimentul electoratului care a pus botul la promisiunile lor, dependența de grătare și de mirosul de mici a românilor, kitsch-ul social, înscenările politice, stereotipiile, miturile, preconcepțiile și fatalismul, jemanfișismul unui popor parcă în descompunere, jocurile din culisele Președinției, ale Parlamentului și ale Guvernului.
Urmărindu-l în libera sa desfășurare, ți se face greață, îți vine să râzi isteric, să te revolți, să emigrezi, să îți renegi identitatea națională și îți dorești ca fiecare dintre cei care lasă să se întâmple tot urâtul din țara ta să fie supuși, în același timp, unei operații pe cord deschis și unei operații pe creier pentru schimbarea radicală a felului de a fi, de a gândi, de a acționa. Spre final, Gelu dispare brusc în neantul narațiunii, la fel de brusc cum apare, dar povestea sa îți rămâne imprimată în buricul degetelor pe care le folosești pentru a da pagina.
Pentru că este una dintre fețele aceluiași personaj, el își găsește continuitatea în Nicu, metamorfozat în Nick după o perioadă de ședere în America, în Un picior de plai, cu șpițul, a doua parte a cărții apărute la Editura Adenium. Nicu este, în scenariul lui Daneliuc, naivul și credulul de serviciu, acel român care servește până la saturație și indigestie cronică „adevărurile” unor instituții pe care le divinizează, respectiv Biserica și Televiziunea. Vine tocmai din America, unde a ales să își facă un rost, pentru a muri cu ai săi în noaptea în care meteoritul va lovi Pământul. Nu are nicio îndoială că așa va fi, că își va trăi sfârșitul peste câteva zile, întrucât s-a anunțat la TV. Își face provizii de fasole și orez, aghiazmuite cu puțină vodcă, și se pierde printre românași, întrucât iubita din tinerețe pe care își propusese să o aibă alături în ultimele ceasuri este de negăsit. Sfârșește nu lovit de meteorit în moalele capului, ci înșelat până la piele de propriii semeni, ridiculizat și momit să se predea financiar de câteva creaturi de bâlci: bețivul și șomerul, femeia trecută de a doua tinerețe care se încăpățânează să se prostitueze, bărbatul pe la un 40 de ani, cu proteză dentară și lipsit cu desăvârșire de simțul ridicolului.
Din momentul în care îți cade în mână volumul semnat de către Mircea Daneliuc, Ca un grătar de mici. Un picior de plai, cu șpițul, știi sigur dacă te vei număra printre admiratori sau printre cei care strâmbă din nas și îi pun la îndoială originalitatea și farmecul. Pe Daneliuc scriitorul îl iubești sau îl urăști, întrucât arhitectura frazelor sale și cătătura pe care ți-o aruncă din interiorul acțiunii nu îți dau de ales, nu îți arată calea de mijloc.
