Ceasca de cultura

Categorie: Viata

  • Idei și experiențe noi la Fundația Calea Victoriei în septembrie

    Cum se scrie un film? Ce este o constelatie? Cum invat sa pictez in Aquarela sau Cum imi construiesc brandul personal? Acestea sunt cateva dintre intrebarile la care Fundatia Calea Victoriei va invita sa aflati raspunsul in cadrul atelierelor pe care le-a pregatit pentru luna septembrie. 
    Ne intoarcem din vacanta la activitatile obisnuite, insa nu trebuie sa uitam de pasiunile si dezvoltarea noastra personala. La Fundatia Calea Victoriei, continuam sa descoperim lucruri interesante din domenii fascinante: istoria artei, cinematografie, teatru, filozofie, astronomie sau pictura, sa cunoastem oameni inteligenti si sa ne relaxam facand ceea ce ne place. 
    Din 4 septembrie, Maria Balan, artist plastic, ne propune un Atelier de pictura in Aquarela – cinci intalniri pline de expresivitate, culori, trairi, pe parcursul carora ne vom familiariza cu tehnica aquarelei.
    De la Anda Cruceanu, regizor si scenarist, aflam cum se scrie un scenariu de film, pas cu pas, de la idee la poveste si personaje. La curs vor fi vizionate si analizate secvente din filme, vom afla si exersa reguli esentiale de scriere si vom intelege care este deosebirea dintre a scrie literatura si a scrie un scenariu. Atelierul de scenaristica va incepe marti, 3 septembrie si va avea sase intalniri, cu frecventa saptamanala.
    Aflam cum sa ne imbunatatim imaginea cu ajutorul Iuliei Bertea, la atelierul Branding personal – strategii si tactici pentru succes in cariera ce va incepe miercuri, 4 septembrie. Atelierul isi propune sa ofere o serie de informatii concrete si instrumente functionale pentru persoanele care doresc sa-si recalibreze imaginea.
    Atelierul practic de machiaj coordonat de Suzana Visan, make-up artist se adreseaza domnisoarelor si doamnelor care vor sa invete sa isi sublinieze trasaturile si sa isi puna in valoare farmecul personal prin machiaj, rapid si usor, adecvat tipologiei si fizionomiei. Un machiaj reusit nu reprezinta o masca, ci un accesoriu care te pune in valoare, aflam din 2 septembrie.
    V-ati intrebat vreodata cum se orientau, cu ajutorul stelelor, calatorii si aventurierii din vremurile in care nu exista GPS? Astronomul Adrian Sonka incepe din 5 septembrie Introducere in astronomie – Curs de orientare pe cer. Impreuna cu el vom descoperi ce inseamna, de fapt, o constelatie, vom invata cum sa urmarim miscarea corpurilor ceresti, vom face observatii astronomice si ne vom familiariza cu instrumentele astronomice.
    Atelierele fundatiei se deruleaza intr-o frumoasa casa de pe Popa Soare 40, in zona Pache Protopopescu, pe una din strazile preferate ale lui Mircea Eliade.
    La finalul intalnirilor, participantii pot beneficia, la cerere, de certificate de participare care atesta cunostintele si abilitatile dobandite la cursuri.
    Programul complet pentru luna septembrie poate fi citit aici: 
    http://www.fundatiacaleavictoriei.ro/2011/program-cursuri-si-evenimente/
    Pentru mai multe detalii si informatii puteti vizita site-ul fundatiei noastre: 
    http://www.fundatiacaleavictoriei.ro/ sau puteti suna la mobil: 0723 167 892 si telefon fix: 021-321.30.22
    Daca doriti sa vedeti programul atelierelor pentru copii va invitam sa vizitati: 

  • Ioan Holender: Toată viața am luptat acompaniat de frică

    Mai intii a devenit un fel de „erou comunal” – fiindca  l-a luat valul in ’56, in miezul revoltei studentesti din Timisoara, cind a tinut un discurs, pe care l-a platit cu exmatricularea, pierzindu-si dreptul de-a mai studia in vreo universitate. A devenit antrenor de tenis si victima in ochii tuturor. Generalul unitatii militare pe care o antrena i-a dat intr-o zi jeep-ul, ca sa transporte niste materiale. Asa, din victima in ochii altora, a devenit, in proprii sai ochi, un soi de martir, suspectat pe nedrept de colaborare cu Securitatea. ”Mi-am zis: as putea face mult mai mult, dar soarta m-a constrins sa fac asta. Si m-am complacut repede in situatia de victima”, imi spuneIoan Holender, omul care conduce Festivalul „George Enescu” si-a cirmuit Opera din Viena vreme de 19 ani. In ’59 a plecat in Austria. Incerc sa inteleg cum s-a transformat „eroul-victima” intr-un om puternic pe fruntea caruia s-a stampilat: „autoritar”. „Autoritar am fost mereu. Si cind eram antrenor. Le spuneam: << La ora trei incepe antrenamentul. Acum e 3.15.>> <<Da, dar stiti ca tramvaiul…>> << Pe mine nu ma intereseaza tramvaiul. Eu am fost aici, iar dumneata, nu. Du-te acasa. Nu mai am nevoie de tine>>. Deci am fost un profesor rau”.  Eu cred ca a obligat oamenii sa-si asume responsabilitatea. Pe toti, chiar si pe artisti. „Angela Gheorghiu ma uraste fiindca i-am spus ca la mine nu merge cu fitele ei. <<Am fost la San Francisco>> mi-a zis. <<Atunci du-te inapoi la San Francisco>>. Si sint multe Angela Gheorghiu”. Cel mai fericit a fost pe scena, iar nu in fotoliul de director. „Cind am cintat in ultima opera de copii, contemporana, am intrat in aceeasi fervoare ca acum 40 de ani. N-am fumat, am exersat si-am cintat. Mi-a placut enorm. Deodata am devenit colegul lor! Totul s-a schimbat!” Eu cred ca atunci, omul atit de criticat s-a simtit, in sfirsit, acceptat de oamenii din preajma. „Mi-e frica de tot si de toate”, imi spune cel care a fost numit pina si „dictator”.  „Adica tot comportamentul acesta, de om puternic, vine din frica?”, il intreb. „Din infringeri devii victorios, nu din victorii”, imi raspunde.
    Va place Orfeu?
    Orfeu si Euridice. Revenirea din Iad… Da!, imi place povestea si prin muzica putem invinge impotriva Raului, impotriva Iadului, impotriva mortii…
    In orfism, e „responsabil” si de misterele prin care zeul e dezmembrat si apoi reinviat. Ati avut vreodata senzatia ca viata va tot desface in bucati?
    Ca viata m-a facut bucati? Da! Absolut! Viata m-a tot constrins sa parasesc drumurile alese de mine. Acum, asta o spun faptic, fara dureri si fara sentimente. Viata m-a constrins – nu sa fac ce nu vreau, dar sa nu fac ce vreau.
    Un jurnalist a scris ca ar trebui sa fiti recunoscator comunismului ca ati fost dat afara din facultate si nu ati mai avut dreptul sa va mai inscrieti la vreuna, fiindca asa ati plecat in Viena. Atunci ati reactionat abrupt, accentuind ca ati fost indepartat de la traseul pe care l-ati ales. Ati dezvoltat nevoia de-a fi stapin pe propria viata, de avea controlul?
    Hotarirea care a reprezentat apogeul vietii mele, n-am luat-o eu. Au luat-o altii, iar eu am acceptat-o. Devenirea mea in fruntea acestui institut, al Operei din Viena, n-a fost decizia mea! N-a fost, nici macar, tendinta mea! N-a fost impotriva vointei mele, dar n-a fost vointa mea. N-a fost ceva nascut din mine, ca sa raminem cinstiti. asta nu-i un raspuns la intrebarea ta, dar nici departe nu este.
    Ascult si am impresia ca asist la inmormintarea mea
    Ati fost vreodata introspectiv, problematizind ce se intimpla cu viata dumneavoastra?
    Nu! N-am avut niciodata timpul necesar sa-mi pun problemele astea. Mi le pun acum, poate mai mult decit in orice perioada a vietii mele.
    Din pricina virstei?
    Din pricina timpului, da. Ma surprind din ce in ce mai des facind bilanturi. Asta n-am facut-o niciodata inainte. Cred ca sint speriat de anii pe care-i am.
    Va ginditi ce va ramine in urma dumneavoastra?
    Nu. Eu nu ma gindesc la asta, desi imi este mereu amintit acest aspect, de catre altii care-mi spun: „ce ati facut dumneavoastra…”. Asist din ce in ce mai des la cuvinte care se spun despre mine, iar raspunsul meu e: „Ascult si am impresia ca asist la inmormintarea mea”.  Asta o spun, asa, fara sentimente. Relatez.
    Legat aceasta impresie, ca „asistati”. V-ati simtit vreodata spectator fata de propria viata?
    Nu totdeauna, dar ma simt si caut sa ma simt – si am dorinta si vointa de-a ma simti – spectator. Pentru a putea judeca obiectiv si fara exagerari, situatiile. Si a mea, proprie.
    Nu sinteti o fire pasionala? Va placeau celebritatile si in tinerete ati pierdut un an de studii fiindca v-ati indragostit.
    Ma indragostisem de handbalista Lucia Dobre, iar celebritatea are, intr-adevar, ceva catalizator. Am fost foarte mindru sa merg la terasa Corso impreuna cu ea. Acest lucru nu s-a schimbat. Si astazi celebritatea atrage si are un efect erotic.
    Ce au deosebit oamenii celebri fata de anonimi, in afara de noroc?
    Dar nu norocul declanseaza celebritatea. In primul rind, celebritatile stiu ceva ce majoritatea nu stie. Sint oameni care au un talent. Arta, spune Goethe, incepe acolo unde tehnica nu mai poate razbate. Tehnica, toata lumea si-o poate insusi, nu-i asa? Fetitei mele, care va avea un concert in seara asta si e foarte timorata si necajita, i-am spus:  pentru tine, in viitoarea ta viata de artista, singurul parametru care te duce mai departe, esti tu insati. Daca in seara asta vei avea succes la public, dar tu vei sti ca ai cintat prost, atunci tine-te de ce stii tu. Si invers. Daca ai un esec, dar tu crezi ca ai cintat foarte bine, atunci sa fii multumita.
    _______________________________________________________________

    Toata viata am luptat. Nu m-am jucat mai niciodata

    _______________________________________________________________

    Ati fost bun in sport, in matematica, ati cintat. Ati simtit ca trebuie sa va hotariti si sa-alegi un singur  talent pe care sa-l cultivati?
    O persoana mi-a spus cindva o fraza care s-a infipt in subconstientul meu: in viata trebuie sa faci ceea ce iti permite sa oferi celorlalti, cu cel mai mare randament. Si ceea ce-ti aduce succesul personal. Iar succesul este concluzia ta, nu a celorlalti, prin care iti dai seama ca tu ai ceva ce altii nu au, iar asta te face multumit, ca sa nu spun „fericit”.  Asta a fost punctul nevralgic care m-a adus la canto. Am spus: „asta e vocatia vietii mele, asta ma face fericit”.  Ziua cea mai implinita din toata viata mea de pina acum a fost cea in care mi s-a spus: „iti oferim un post de prim bariton”, in stagiunea din ’63-’64. Am fost in ceruri de fericire. Niciodata nu mi s-a mai intimplat asa ceva. Nici cind am fost la Opera din Viena, care a avut doua faze: prima cind am fost numit de  Eberhard Waechte si a doua, dupa ce a murit si am ramas singur.
    Abia atunci v-ati simtit singur?
    Da. M-a intrebat o televiziune cum ma simt, ca am preluat toata puterea. Dar eu simteam c-am ramas foarte, foarte singur. Pina atunci luptasem. Nu avusesem timp de ginduri din aceastea.
    In viata dumneavoastra, preponderent ati luptat sau v-ati jucat?
    Toata viata am luptat. Nu m-am jucat mai niciodata. Timpul de „joaca”  nu l-am prins nici la sfirsit. Fiindca intreaga viata m-a acompaniat frica. Si acum. Am avut conferinta aceasta la Iasi si-am fost terorizat vreme de-o saptamina intreaga. Fiindca am ales un subiect care n-a fost usor. Am vrut sa vorbesc despre Lucian Boia, recapitulind capcanele istorice care l-au pindit, sa vorbesc despre epurarile legionarilor, despre epurarile comunistilor, despre Sadoveanu si aderarea lui la ideologia comunista si tot asa. Cind am anuntat despre ce vreau sa vorbesc, mi s-a spus: „e fantastic sa abordati subiectul acesta, dar lasati-l ca e riscant”.
    V-ati simtit curajos sa vorbiti despre asta?
    Am fost mindru de mine c-am abordat aceasta tema. Dar am fost foarte usurat cind m-am uitat in sala si-am vazut doar 26 de persoane. Erau tineri si prin asta mi-a fost mult mai usor. Fiindca stiu ideile preconcepute ale celor mai in virsta, despre ceea ce s-ar chema „romanism” si la care sint foarte sensibili, ca sa nu folosesc alt cuvint. Obiectivitatea fata de noi insisi poate produce si multa repulsie.
    Si cind erati director aveati obiceiul de-a contrazice preconceptiile, fie criticind public, de pilda, Balul Operei, chiar daca e un eveniment traditional, fie vorbind despre tabu-uri culturale. il tot pomeneati de Karl Böhm, ultimul director al Operei din Viena din perioada nazista si primul director de dupa Razboi.
    Si-am fost huiduit public pentru faptul ca i-am spus numele! Cit nu i-am pronuntat numele, s-a acceptat. Dar, am zis: „si-acum sa va spun cum se numeste, fiindca noi, cu totii, stim cine e, dar  nu-i spunem pe nume. E Karl Böhm” si n-am terminat de pronuntat c-au inceput cu „huo!” si  „terminati!”. Le-am zis: „N-am terminat, aveti rabdare, ca vreau sa mai spun si alte lucruri. Nu huiduiti acum prea tare c-o sa aveti motive si mai puternice sa protestati!”
    Ati ales subiecte sensibile stiind ce reactii veti provoca?
    N-am facut-o ca sa-mi dau importanta. Doar ca nu m-am ingradit la „cele necesare”. S-a spus: „se baga in toate Holender. Despre orice se-apuca sa vorbeasca”. Dar am vorbit mereu fiindca m-am simtit cumva obligat sa abordez aceste aspecte. De ce tocmai eu am adus aminte acestui popor austriac despre acea perioada de sapte ani, ’38-’45, pe care au acoperit-o? Ei se comporta de parca nu ar fi existat asta in istoria lor.
    Ce anume va facea sa va simtiti obligat sa le „recuperati” trecutul?
    Nu m-am gindit ca sint obligat fata de mine insumi. Am simtit, pur si simplu, instinctiv ca am aceasta obligatie. Acum, o fi ceva legat de… (ride) tragerea in roata a lui Horia, Closca si Crisan si razbunarea mea impotriva urmasilor acestora. Vedeti, ca aceasta educatie socialista, comunista, româneasca e foarte intim prinsa inauntrul meu. Romanismul meu e foarte adinc asezat in fiinta mea.
    _______________________________________________________________

    Imi este frica sa nu decad in forma unui om in virsta, cu burta, dureri si neputinte

    _______________________________________________________________

    Ati avut o exprimare foarte lirica la un moment dat, spunind ca va simtiti ca un copac „si cu cit te indepartezi mai mult de sol, cu atit mai mult tinjesti dupa radacini”.
    Asta pentru ca radacinile devin din ce in ce mai puternice, cu cit copacul creste mai mult. Altfel, s-ar darima! Iar eu am trait pina la 25 de ani in Romania, iar radacinile mele sint profund romanesti.
    „Sunati” romantic. Va place natura?
    Da! Foarte mult! Si aici, in Iasi, m-am dus sa ma plimb prin Gradina Botanica cu Alina, fetita mea. Ea a vazut acolo niste pui de ciine abia nascuti si-a vrut sa se joace cu ei – este o fetita foarte timida, foarte retrasa si sensibila. Am intirziat in Gradina, dar imi pare rau si-acum ca pina la teiul lui Eminescu n-am ajuns. I-am zis: „Uite, Alina, nu-i pacat ca am venit pina aici si n-am ajuns la tei?” „Tata, da-i mult mai frumos aici!” si-am spus: „nu, nu, la teiul lui Eminescu… Macar sa pun si eu mina pe el, daca-s aici, la Iasi”. Sigur, poti sa zici ca asta-i un sentimentalism! Dar pe de alta parte, in ciuda sentimentalismului meu, eu pot spune, spre deosebire de alti sentimentalisti, ca Celan este mai cunoscut in lume decit Eminescu.
    Va improspatati colindind?
    Absolut! Urcind pe piscul de munte. Chiar si in vara asta am facut-o, desi e mult peste puterile mele. Doamne, ce implinire extraordinara iti da momentul in care ajungi in virf, la crucea aceea! Si ce plin te simti cind ajungi jos, ridici ochii spre cer  si spui: „eu am fost acolo, sus”. Orele acelea de urcare, de oboseala si efort, in care nu vorbesti, ca intr-un pelerinaj, iti limpezesc mintea! Si mai e ceva ce fac cu mare placere – inot. Nu mai pot ore intregi, dar jumatate de ora fara sa ma opresc… Ma fortez sa inot aproape zilnic. Poate ca si din orgoliu sau din vanitate. Imi este frica sa nu decad in forma unui om in virsta, cu burta, dureri si neputinte. Sint foarte auto-critic cu mine! Adica, lipsurile mele imi sunt foarte constiente mie insumi.
    N-am puterea sa schimb nimic
    Printre aceste „lipsuri” se numara si orgoliul?
    Eu? Nu consider ca sint o persoana orgolioasa. Legenda mea spune asta despre mine. S-au format tot soiul de zvonuri. Am, de exemplu – probabil – ceva tiganesc in singele meu, fiindca ma bronzez foarte repede, fara sa stau prea mult la soare. Iar unii critici rau-voitori au spus ca „domnul director isi petrece vremea la solar”. In viata mea n-am fost intr-un solar! M-au judecat ca, „uite, Holender a jucat tenis si acum conduce Opera”.
    Au spus ca  „un vatman conduce Opera”.
    Au fost multe, mai ales in primii doi, trei ani de la numirea mea, cind, dupa ce am avut, ma rog, niste succese, critica a fost extrem de virulenta – si anti-romaneasca, si anti-semita, tot ce vrei.
    Ati trait o „poveste de succes” standard. Ati pornit de jos, schimbind becuri catarat pe stilpii de iluminare publica, ati condus tramvaiele care trebuiau reparate si tot asa pina ati devenit directorul Operei din Viena. Nu va mindriti c-ati condus tramvaie?
    M-am simtit mindru cind s-a filmat documentarul acela despre mine, „Holi”, si am stiut cind am condus tramvaiul unde sunt toate butoanele si tot ce am de facut. Omul care era linga mine a zis: „Doamne, da’ de unde stiti?”Am zimbit, „pai cum sa nu stiu, daca voi n-ati mai modernizat nimic si tot ca pe vremea mea se conduc?!” Ma rog, sint asa, niste nimicuri, poate, niste sentimentalisme. Dar in Romania am satisfactii – nu mai mari decit in alta parte, dar poate mai profunde. Simt totul mai intens aici, dar ma si dor mai intens unele lucruri care se petrec in aceasta tara, stiind ca n-am puterea sa schimb nimic.
    Nu aveti puterea formala. Dar va lipseste si cea informala, iar opiniile dumneavoastra sint trecute cu vederea?
    Imi sint trecute cu vederea, da. Cred ca Festivalul „George Enescu” e singurul care imi da, aici, o anumite autoritate formala, fiindca il conduc onorific. Foarte multi imi spun: „e absurd ce faci”. Dar stiu ca astfel am mult mai multa putere. Fiindca nimeni nu poate sa spuna: „Holender sta pe un post si se imbogateste pe spinarea noastra”.
    Si, concret, ce inseamna aceasta putere?
    De exemplu, in situatia asta din Romania, cind orice populism are un foarte mare impact imediat, s-au retinut sa spuna ceva cind le-am prezentat situatia financiara a festivalului si le-am spus ca totul costa  sase milioane de dolari. Nimeni n-a dat in mine, nici un partid dintre toate astea care ba sint la putere, ba in opozitie.
    Am stiut mereu sa dezarmez oamenii
    Ati refuzat sa vorbiti sau sa va intilniti cu destui politicieni in Austria. Cu politicienii romani, in schimb, ati fost mereu foarte blind.
    Cu politicienii din Romania nu am legaturi directe, din perspectiva postului meu. Am zis: „vindeti loja centrala si nu mai dati invitatii la toate ministerele si la presedintie”. „Nu se poate”, mi s-a spus. „Se poate sau nu se poate, cit sint eu aici, faci asa. O vinzi”. „Nu, nu putem s-o vindem”. Am zis: „Da? Atunci asteptam zece minute si apoi o impartim gratis la studenti”. Si s-a facut asta. Dar nu-i mare lucru, fiindca am facut la fel si la Viena. Loja primarului, loja presedintelui, toate locurile oficiale se tin 24 de ore, pina la inceperea spectacolului si se vind numai atunci, in ultima zi. A durat ceva pina am descoperit si-am zis: „Asta o schimbam!” „Nu se poate”, mi s-a raspuns, „ca doar le vindem”. „Le vindem, da, in ultima zi, cind nu le mai cumpara nimeni?. Bine, daca vrei s-o dam gratis la studenti, o dam la studenti. Fac asa cum vrei dumneata, fiindca dumneata vrei asta!” Atunci, s-a schimbat: „bine, bine, incercam sa schimbam. Vom cere asta”. ”Nu vom incerca nimic. Pur si simplu scriu o scrisoare pe care o voi semna. Este o comunicare, nu o cerere! Nu intreb, ci comunic!”. Cu chiu cu vai, am reusit sa schimb regula: cu o saptamina inainte trebuie sa se declare cine dintre oficiali isi doreste sa participe la spectacol. Altfel, locurile sint scoase la vinzare. Si asa au aparut: „Holender este autoritar”, „se crede buricul Pamintului”, „crede ca-i Opera lui personala”. Toate astea au venit, dar, totusi, m-au tinut. M-au suportat mai mult decit pe oricine altcineva inaintea mea.
    V-ati simtit creator?
    Da! M-am simtit creator pentru a facilita creatia altora! Exact asta e! Dar responsabil m-am simtit publicului! Intotdeauna! De exemplu, acum niste ani, m-a deranjat taxa de garderoba. Adica intri intr-un teatru, platesti biletul de intrare dupa ce ai platit deja subventia prin taxele si impozite retinute automat din salariu. Deci ai platit deja pentru ceva, ai venit sa consumi ceea ce ai platit, apoi mai platesti inca o data, prin bilet. De asta, pretul biletului de intrare, ceea ce se plateste a doua oara de catre om, trebuie sa fie unul decent. In nici un caz nu poate fi unul comercial! Dar sa mai platesti si pentru garderoba?! Am zis: „Scoatem taxa aceasta!” Mi s-a zis: „nu se poate, ca raminem fara bani”. Se aduna din banii pe garderoba sute de mii de euro, pe stagiune. Cheltuielile mici determina cheltuielile mari. Asta a fost deviza mea toata viata. Si sint considerat un om foarte ingust si zgircit. Am spus: „N-am nevoie de acest venit. Garderoba trebuie sa fie gratis”. „Dar daca e gratis, tot va trebui sa platim garderobierii”. „Da, ii platim”. Am ajuns pina la ministrul de Finante. „Atunci, va reducem bugetul” „Reduceti bugetul. Salariile garderobierilor trebuie sa fie incluse in buget si eu nu pot sa va dau inapoi niste bani care deja v-au fost platiti din taxe si impozite. Ar fi un furt.” ”Deci nu-mi dati”, imi zice. „Nu eu iti dau. Nu-s banii mei. Eu iti dau banii altora. Daca dumneata vrei sa fii ajutat de mine, iti dau eu, in particular, daca imi ceri. Dar eu nu pot sa-ti dau banii altora”.
    Ati stiut intotdeauna sa intimidati oamenii?
    Da! Cred ca am stiut mereu sa-i dezarmez! Dar dragostea fata de mine n-a crescut prin aceste actiuni. Eu n-am fost un om iubit. Si nici in institutie n-am fost. Acum, am auzit si fraza asta: „dragostea domina in interiorul Operei de cind Holender s-a dus”. Acesta e un om foarte dragut cu toata lumea, vorbeste incet, are timp de toti, ii asculta. Eu spuneam: „mai repede! Nu-mi spune acelasi lucru de trei ori. Am inteles!” sau „degeaba imi spui acum, pentru a saptea oara despre asta. N-am facut-o pina acum fiindca nu consider ca trebuie facut si daca mai repeti o data, tot n-am s-o fac”.
    Asta a ramas, ca Holender tipa la oameni
    In momentul in care ati lucrat cu Andrei serban, ati fost intrebat cine-i si-ati raspuns: „O sa vedeti”. Cind ati propus punerea in scena a unei opere de Enescu, pe care echipa n-o cunostea, le-ati retezat-o cu „o veti invata acum, ca merita”. Ati pretins mereu increderea, refuzind explicatiile. Functia v-a adus stilul acesta?
    Nu stiu, am devenit repede asa. Am introdus – ceea ce nu mai fusese facut pina la mine – discutii cu publicul, de doua ori pe an. De fiecare data, intilnirile acestea le-am inceput cu fraza: „Eu nu am nimic sa va spun, fiindca ce-am avut de spus se vede din repertoriu si din spectacole. Ne-am adunat aici ca sa-mi spuneti relele”. Fiindca omul, din rele invata. Esecurile si infringerile mele artistice au fost foarte amplu si cu mare bucurie reflectate, analizate si evidentiate. Spectacolul cu Macbeth a fost un esec – nu din perspectiva muzicienilor, pentru ca ei au fost la inaltime. Din punctul acesta de vedere, intotdeauna mi-au fost respectate deciziile. Uneori, chiar prea mult, in ceea ce priveste selectarea interpretilor. Pina si distributii proaste pe care le-am facut, au fost admirate. Cind eram impresar, imi amintesc ca-n momentul in care un director a fost aspru criticat pentru ca a ales un anumit muzician, el s-a aparat cu: „Dar de la Holender vine!” insa regiile sint, acum, ceea ce decide succesul sau insuccesul unui spectacol. Ma refer la ceea ce se numeste acum, cu ironie fie spus, „regie moderna”, acest „altfel” care se tot flutura pe scena.
    V-ati exprimat foarte vocal cind un regizor a vrut sa introduca in spectacol un act de sodomie cu un porc.
    Da, era un regizor celebru pe care nu-l refuza si nu-l cenzura nimeni. Dar eu m-am simtit mereu responsabil. E o vorba, ca directorul artistic „sta in spatele” regizorului si vegheaza. Eu n-am stat in spate, ci alaturi de el. Am stat in fata lui. Niciodata n-am spus: „Andrei Serban a facut regia, iar nu eu. Spuneti-i lui, nu mie!” Nu! Eu l-am angajat pe Andrei Serban, deci eu sint responsabil si de ceea ce-a facut el.
    Ati aparat mereu oamenii pe care i-ati ales?
    M-am luptat cu ei! Uneori, aproape la cutite! Am avut un infarct din cauza lui Andrei Serban. A spus-o si cind a primit distinctia de Doctor Honoris Causa, ca si-l aminteste pe Holender urlind. Dar Holender urla foarte rar. Da, de patru, cinci ori Holender si-a pierdut stapinirea de sine si a tipat. Asta a ramas: Holender tipa la oameni.
    _______________________________________________________________

    Sa te lasi sa ajungi pina la infometare, te obliga sa intri in sinea ta

    _______________________________________________________________

    Spuneati ca v-ati simtit mindru si curios in momentul in care s-a difuzat la radio anuntul incheierii mandatului dumneavoastra. De ce?
    Mindru si orgolios m-am simtit fiindca la 18.35 am anuntat acest lucru unei singure agentii de presa si dimineata, la ora noua, in stirile de trei minute de la radio, a si fost difuzat anuntul meu. Da, am fost foarte plin de mine!
    Adica nu va asteptati sa stirniti o reactie imediata?
    Nu.
    Sperati ca va trage cineva de dumneavoastra sa mai ramineti?
    Probabil ca un anunt de acest gen sau o renuntare la un astfel de post, atit de important in aceasta tara, nu s-a mai intimplat niciodata. Ceea ce a uimit a fost faptul ca n-am spus-o doamnei ministru, ci am anuntat-o direct, de capul meu, in presa, adica am vorbit direct, tuturor. A fost decizia mea si mi-am asumat-o fara sa trec prin etapele intermediare, formale, conform carora, mai intii afla cei aflati deasupra intr-o ierarhie, acestia isi dau acordul si abia apoi decizia are dreptul sa fie urmata si facuta publica. Eu am actionat direct. M-am hotarit si foate repede, in ziua aceea rece din Stockholm, cind imi era frig si imi era foame. stiti ca atunci cind iti este foame, mintea merge mai repede. Era vinerea lunga. Referitor la chestiuni evreiesti, ziua de iom-kipur am respectat-o intotdeauna – n-am mincat 24 de ore, uneori, chiar 26. In aceste zile mi-au venit idei extraordinare. Lucrul asta, sa te lasi sa ajungi pina la infometare, macar pentru o zi, nu este rau deloc. Nu ca sa suferi, ci fiindca asta te obliga sa intri in sinea ta. Mi-am dat seama atunci ca vor aparea cu siguranta voci care vor spune: „asta o sa ramina aici pina o sa se senilizeze”.
    Va este frica sa nu deveniti senil?
    Da. Si ma monitorizez incontinuu. Sint, uneori, anumite cuvinte care pur si simplu nu-mi vin. Paul Celan e un nume pe care-l stiu foarte bine si care nu-mi vine in minte cind imi trebuie. Si sint multi Paul Celan deja, care imi tot scapa, chiar daca-i stiu. Inregistrez acest lucru. Obosesc mental mai repede. Poate din pricina acestui stil de viata, de-a trai in doua limbi.
    Am avut mereu instinctul de-a citi oamenii
    V-ati gindit ca sinteti obsedat de performanta?
    Probabil ca da. Adica nu probabil, ci sigur, da. Si acum, la Iasi, a fost ziua aceasta, in care am avut conferinta. In timpul zilei, m-am intilnit cu Prelipcean, directorul Filarmonicii, care joaca tenis bine. M-a invitat la o partida si-am acceptat. Am jucat de doua ori. Am zis, „pai, eu, la una fac fata. Dar la doua…” Pina la urma, am luptat. Si-am cistigat. Si n-a fost usor. In timpul jocului m-am surprins gindindu-ma: „uite, joc pina la patru, dupa aceea trebuie sa ma spal si n-am nici macar cinci minute sa ma culc, sa ma odihnesc, pina la conferinta”. Dar am facut-o! Deci pot s-o fac. Sotia mea mi-a spus: „dar de ce te duci acum, sa te omori, cind stii ca diseara trebuie sa fii intreg?”
    De ce ati facut-o?
    Nu stiu. Poate voiam sa-mi arat ca inca o pot face. Nu stiu de ce. Mereu actionez instinctiv. Refuz instinctiv. Accept instinctiv. Iar bucuriile mele imi sint date tocmai de faptul ca ulterior, vad ca instinctele mele sint corecte, ca functioneaza, ca nu ma insel. De cind eram impresar, am avut instinctul de-a citi oamenii. Fara sa stiu nimic despre ei, am simtit cind cineva era plin, cind cineva promitea. Asta este cu siguranta, o calitate a mea, sa vad oamenii, chiar fara sa-i cunosc.
    Toti artistii au cintat gratis pentru unul care nu le mai putea oferi nimic
    Ati avut putini prieteni, dar puternici. Cind ati fost dat afara de la scoala Sportiva, ca antrenor de tenis, din pricina dosarului dumneavoastra, generalul unitatii militare pe care o antrenati v-a pastrat totusi pe post pina ati plecat din tara. Ati stiut sa va apropiati de oameni puternici?
    Cred ca si asta e o trasatura personala, a mea. Si dupa ce-am plecat din Romania m-am apropiat de oamenii puternici. De exemplu, am o apreciere personala, prin convorbirile pe care le-am purtat, pentru Ion Iliescu. Am vrut sa vorbesc cu el, despre ce-a fost in ’89. Mi-a spus ca el crede ca a salvat tara de la un razboi civil, ca uciderea lui Ceusescu, asa, in graba si fara un proces adecvat, a fost necesara fiindca, dupa parerea lui, altfel ar fi murit multi altii. L-am inteles. Am ramas fidel fata de acest om, cu un mare semn de intrebare – Mineriada. Mi-a spus ca n-a avut curajul sa cheme fortele de ordine, militia si ca i-a venit ideea sa lase poporul sa faca ordine. Ei, poporul a facut ordine, dar pecetea asta i-a ramas. Pentru mine, istoria Romaniei este foarte palpitanta. Ma simt enorm atras de lucrurile care s-au petrecut aici. Sotia mea imi spune: „esti asa de unilateral in ce citesti!” Acum sint fascinat de Boia. Asa de mult imi doresc sa-l fi putut cunoaste pe omul asta, care mi-a stirnit un mare respect si admiratie. E atit de interesant cum s-a nascut legionarismul, care, in matricea sa initiala avea intentii pure. Sint fascinat de soarta utopiilor, a ceea ce se naste pur si exact aceasta puritate distruge oamenii cind se incearca integrarea ei in realitate. Romanii sint atit de inteligenti! Si asta e un fapt! Sotia mea, care este din Elvetia, pina si ea a inteles ca romanii sint speciali prin spiritul lor inovator, prin creativitatea lor! Desigur, sint calitati din care nu facem nimic – ne transformam creativitatea in capacitatea de-a improviza. Sint acum fascinat de personalitatea lui Carol al II-lea, care a fost asa de diferit de Mihaita al nostru. Am primit la un moment dat o distinctie regala si-am avut ocazia sa vorbesc cu regele Mihai. M-a deprimat! Dar asa m-a deprimat!- prin tot ce nu a spus. E o comoara a istoriei – i-a cunoscut pe Roosewelt, pe Stalin, pe Churchill. Te astepti la altceva de la el!
    Ati fost vreodata gelos pe artisti?
    Da! Cind eram impresar. Am fost gelos pe artistii care nu m-au ales si s-au dus la altii. Am luptat impotriva altor impresari, cu indaratnicie si ura! Insa artistii m-au iubit si ma iubesc. Asta am constatat-o in seara aceea de 26 iunie cind s-a facut gala de adio. Si toti artistii de acolo au venit si-au cintat gratis pentru unul care nu le mai putea oferi nimic, pentru unul care s-a dus intr-un pensionar.
    Atit de tirziu v-ati dat seama ca exista si oameni care va iubesc?
    Ei, bine, atunci am primit convingerea definitiva si totala. Dar si saptamina trecuta, in Germania, aceasta cintareata care este un fel de Callas din zilele noastre, a primit un premiu important ultra-mediatizat. Ei, si pe cine au chemat sa vorbeasca acolo? Pe mine! si-am facut-o cu mare bucurie ca m-au ales pe mine.
    Vorbiti de parca v-ati demonstra dumneavoastra insiva ca exista si oameni care va apreciaza. Spuneti ca „v-au tinut”, „v-au suportat mai mult decit pe oricine altcineva”, „v-au ales”. Ce credeti despre dumneavoastra de aveti atita nevoie sa va confirmati ca nu sinteti un om urit de ceialti?
    Bine, asta e observatia dumneavoastra si daca eu simt ca-i asa, atunci e-asa. De ce e asa? Asta nu pot sa spun. Probabil ca vine din lipsa de-a fi iubit.
    _______________________________________________________________
    Cind un elev al scolii Germane m-a batut in fata casei, s-a nascut in mine o „disonanta”

    _______________________________________________________________

    Dupa ce ati fost dat afara din facultate, ati devenit antrenor de ?tenis in pantalonii de frac ai tatalui dumneavoastra. Pareti sa va fi bucurat de viata pe care-ati avut-o. ?
    Am scris doua carti despre viata mea. Prima, probabil ca cea mai importanta, „De la Timisoara, la Viena”, reeditata de Cuvintul, e conceputa acum 12 ani. Am scris-o fiindca la un moment dat, am simtit nevoia sa pun in ordine intimplarile prin care am trecut, pentru mine. Iar a doua carte, „Spuse, traite, dorite”, e foarte diferita de prima, pentru ca pe aceasta din urma am scris-o dupa ce m-am retras din functie si m-am simtit mai liber. Asta si fiindca pe prima am scris-o fiind inca in functie. Iar aceasta, a doua carte, cind Iasul mi-a sugerat s-o scriu si am facut-o in jumatate de an, e conceputa dupa ce m-am retras. In fine, in prima carte am povestit aceasta tinerete a mea, care n-a fost chiar atit de fericita si luminoasa cum ziceati ca va pare.
    Dar spuneati, totusi, ca va placea ce traiati – tenisul, orele particulare de muzica. in timpul facultatii v-ati imbolnavit de meningita si tot invatati pentru examene. De ce nu va prezentati intimplarile vietii ca pe niste drame?
    Atunci cind m-am imbolnavit de meningita am dramatizat faptul ca invatam si…
    Tatal dumneavoastra nu v-a spus ca urma sa fiti exmatriculat si invatati degeaba.
    Asa e. Si-am mai dramatizat intimplarea de la opt ani.
    Cind un elev de la scoala Germana v-a batut mar cu-o bita, chiar in fata casei, fiindca stia ca sinteti evreu?
    Ei bine, acea bataie a produs o rana. In carte, am scris ca a nascut o „disonanta”. Bine, poate ca „disonanta” e un cuvint prea blajin. 
    „Blajin” vorbiti despre tot ce-a fost negativ. V-ati ferit de suferinta?
    Nu.
    Ati vrut sa credeti in potentialul formativ al „incercarilor”?
    Da.
    V-a infuriat faptul ca dupa ce-ati fost batut, tatal dumneavoastra nu i-a cerut socoteala batausului, ca nu a spus „nu”?
    N-am inteles. Dar nu te superi in mod constient, la opt, noua ani, pentru ce a facut sau n-a facut un parinte.
    In tinerete ati apreciat oamenii care au stiut sa spuna „nu”. Va amintiti foarte bine discursul colegului Daraban, din ’56, cind studentii timisoreni au criticat socialismul. Apoi vi-l amintiti foarte bine si pe profesorul Argheriade, de la Institutul de Matematica si Fizica, care, dupa ce primise ordin sa va pice, fiindca nu mai „aveati voie” sa studiati, a refuzat sa se supuna sarcinilor de partid.
    Am un respect deosebit pentru oamenii cu o verticalitate din a carei pricina au avut dezavantaje in viata. Ii pretuiesc pe cei care sint constienti ca demnitatea lor ii expune pericolului si totusi nu renunta la principiile lor. Dar, pe de alta parte, nu sint de acord ca oamenii s-ar fi nascut ca sa fie disidenti sau eroi. Eu sint convins ca oamenii s-au nascut ca sa supravietuiasca.

  • De ce fotografii ar trebui să citească?

    povestea infinita
    Am citit candva o poveste care semana foarte bine cu Seherezada. Un tip ajunge intr-o puscarie alaturi de niste brute care ii chinuie zilnic pe detinuti. Intr-o seara ceva mai pasnica, omul nostru se apuca timid sa le povesteasca ceva. Era vorba de un conte bogat inchis pe nedrept intr-un fort undeva departe, pe mare. Treptat, brutele se trag mai aproape, ciulesc urechile si, cu ochii mariti, cad in mreaja povestii. Dar, aflata intr-un punct culminant, istoria se intrerupe brusc, cu promisiunea ca va continua in seara urmatoare. Si tot asa, seara de seara. Cu vremea, dintr-un asuprit omul nostru devine eroul celulei. Brutele ii aduc mancarea la pat si incearca pe furis sa afle urmarea faptelor nemaivazute ale curajosului conte, ce a reusit in cele din urma sa evadeze si acum pune metodic la cale o crunta razbunare.
    Cu masura, stil si pasiune omul nostru transforma un loc al terorii intr-un spatiu din care, cel putin pentru o vreme, evadeaza cu totii alaturi de contele, ati ghicit, de Monte Cristo. Singurul capital e povestea, iar viata detinutului-povestitor depinde de lungimea si farmecul ei, intocmai ca in Seherezada. Si cand sa se apropie de finalul inevitabil si fericit, povestitorului ii vine o idee geniala. Iar contele, acum razbunat si cu comorile regasite, intr-o seara de vara la un bal o intalneste pe Ana, o frumoasa printesa rusoaica al carei nume de familie era, da, iar ati ghicit, Karenina. Si totul se termina fericit, insa doar pentru a reincepe ad infinitum. Iata o pledoarie despre puterea povestilor, despre carti care, in situatii limita, te pot chiar salva de la moarte.
    moartea cartii?
    De cand cu aparitia unor instrumente alternative de lectura precum e-book, kindle, audiobook etc, se vorbeste iarasi despre moartea cartii de hartie. Imi vine sa rad. E ca si cum ai vorbi despre moartea rotii, a scaunului sau a lingurii, inventii finale, care nu mai suporta dezvoltari ulterioare pentru simplul fapt ca sunt suficiente, perfecte. Cartea e cel mai la indemana mijloc de transmitere a informatiilor, nu depinde de nici o alta sursa de energie in afara de lumina, fie ea naturala sau artificiala. O deschizi si gata, ai zburat din cotidian, ai evadat intr-o alta dimensiune. Cu doua conditii: daca povestea continuta intr-insa e buna si daca cel ce o spune stie meserie. Daca nu, cartea trebuie pusa, fara regrete, deoparte. La fel ca acest articol. Daca nu te-a prins deja de maneca si nu promite nimic interesant, poate fi ucis din fasa, pe data, printr-un click. Pe internet suntem cu totii doar niste insecte tafnoase care polenizam cu iuteala numai paginile care ne convin si ne luam zborul imediat ce o alta promite mai mult. Instantul si Mai-multul – iata cele doua antenute ce ne mana-n lupta virtuala.
    inspiratie / documentare / smerenie
    De ce cred ca fotografii ar trebui sa citeasca? Fiindca mi se pare greu de crezut faptul ca cineva poate fi o persoana eminamente vizuala. Cred in schimb, ca fiecare dintre noi, fotografiind, ne exprimam vizual folosind un intreg arsenal nevazut de cunostinte, experiente personale si de ce nu, lecturi. Suntem fiecare suma unui parcurs complicat si invizibil care se proiecteaza in afara atunci cand decidem sa aratam cuiva o fotografie de-a noastra. Pentru ca orice fotografie inseamna o tradare ce contine o dubla articulare: spune ceva despre ceea ce se vede, dar spune ceva si despre cel ce vede. Din pricina acestor doua lucruri, forumurile de discutii si dezbaterile intre fotografi se vor auto-alimenta etern, devenind chiar mai certe decat impozitele pe venit si virozele din sezonul rece.
    Ca fotografi, gasim in carti o benefica sursa de inspiratie. Cartea este o mediere, un limbaj alternativ care ma imbogateste, ma ajuta, imi da mai mult curaj sa apas declansatorul. Fotografia nu poate fi rupta de contextul in care a fost creata, dar vine lectura si imi largeste acest context. Si deodata furnicile negre de pe foaia alba se transforma in ceva vizual, precis, articulat. E un dialog pe care il gasesc foarte sanatos. De exemplu, fotografia cu Che Guevara mort in Bolivia nu e decat aparent ceea ce se vede, ea reprezinta de fapt suma tuturor eroilor morti pe nedrept, descrisi in cartile despre razboi incepand cu Iliada si terminand cu Sven Hassel, e punerea in mormant a lui Hristos din capitolul 23 al Evangheliei dupa Luca. Si mai poate fi Lectia de anatomie a lui Rembrandt sau picturile renascentiste ale lui Mantegna,Holbein, etc. Cu alte cuvinte, odata cu largirea perspectivei, un simplu ceva devine un altceva, mai complex, mai cuprinzator.
    Cartea inseamna si documentare. Zice bine David Hurn: „Exista aceasta prejudecata ca un fotograf trage poze incontinuu. Ma tem ca imi petrec trei sferturi din timp documentandu-ma, citind si gandindu-ma la un proiect inainte de a-l fotografia si apoi analizand copiile contact dupa ce l-am fotografiat". Nu poti fotografia cum trebuie ceva ce nu cunosti, nu poti cunoaste fara sa cercetezi. Lectura pentru un fotograf e un fel de scurtatura care merge pe ocolite. In volute largi, cu respiratie ampla ea te trimite drept spre miezul lucrurilor, care inseamna intelegerea unui loc, a unui subiect, a unei idei. Cand iti propui sa creezi o poveste vizuala despre ceva, vizualul uneori nu ajunge. Ai nevoie de intelegere. Tacute, cuminti, non-agresive, cartile asteapta pe raft ca cineva sa le deschida. Cineva care doreste sa inteleaga mai bine ceva.
    Cartea mai inseamna si smerenie. In lume exista doua feluri de carti. Cele care tac si cele care vorbesc. Cele care tac, tac pentru ca nu au mare lucru de spus. Cele care vorbesc merita atentie. Merita fise de lectura. Acest efort de a copia pasajele dintr-o carte vorbitoare e deopotriva un omagiu adus cartii si o aducere aminte, ce te trimite inapoi in timp, drept catre inima ei. Doua-trei pasaje nimerite iti vor aduce inainte cartea intreaga, cu tot ce ai uitat („cam 80% din tot ceea ce citim se uita intr-o saptamana", ar spune sobrii cercetatori britanici). Cartile vorbitoare sunt destul de rare. In prezenta lor e bine sa faci liniste. Ele iti reamintesc, cu blandete, cat de putine lucruri stii de fapt. Acest fapt ar trebui sa ne smereasca si macar uneori, sa ne coboare cu picioarele pe pamant.
    studii de caz
    Doua sunt cartile care m-au determinat sa scriu acest material: Ilf si Petrov„America fara etaje" Polirom 2010 si John Steinbeck (cu Robert Capa) „Jurnal rusesc", RAO 2010. Ambele mi s-au parut fascinante, pentru ca, desi unii ar putea foarte bine spune ca „am pierdut vremea" citind mai bine de 700 de pagini, timp in care evident n-am facut nici poze, nici altceva, am inteles din nou cat de importante pot fi lecturile pentru cineva care pe alocuri, se pretinde fotograf, fie el si de ocazie.
    Exista o seama de similitudini interesante intre aceste doua carti ce se prezinta aidoma feliilor de paine care formeaza un sendvis. Ambele sunt jurnale de calatorie ce au ca reper marele razboi. Cartea rusilor e scrisa inainte de inceperea lui (1937) si daca in ea se simte linistea tulburatoare de dinaintea furtunii, cea a americanilor (1947) descrie efortul de a reconstrui o tara dupa ce uraganul a trecut, lasand in urma lui un dezastru greu de inchipuit in urma cu doar 10 ani. Intre cele doua felii ale sendvisului – nebunia unei lumi in fierbere, tavalugul german, Ziua Z, peste 6 milioane de morti si o noua grafica a hartii Europei despartita de o cortina de fier.
    N-o sa ma apuc nici sa povestesc cartile, nici sa dezvolt o recenzie clasica, ci incerc in schimb sa punctez doar cateva pricini pentru care cred ca acestea ar trebui citite. Ambele carti sunt foarte vizuale, si asta nu doar prin text, ci la modul propriu. Adica au si poze, fratilor! Nu multe, nu spectaculoase sau frumos tiparite, dar au, ceea ce e un motiv in plus pentru ca sa deschidem ochii si sa ciulim urechile. Ilia Ilf e evident un fotograf amator fata de marele Capa, cel care a documentat totul, inclusiv debarcarea din Normandia. Cu toate acestea, nu de putine ori, lejeritatea lui Ilf bate in imagini frustrarea lui Capa in materie de absenta a subiectelor cu adevarat tari, cu care este obisnuit.
    Ambele carti pornesc de la o intentia de a aprofunda o lume straina si anume cea e unui dusman istoric. Sunt subtile invazii pe taramul inamic, sub masca joviala a calatoriei de placere, a turismului de observatie. Ambele tradeaza perspectivele diferite asupra lumii ale autorilor, au un umor specific, descriu intalniri mirabile, documenteaza onest ceea ce vad si mai ales, tradeaza o curiozitate profunda, copilareasca, molipsitoare. Gasesc ca toate aceste ingrediente ne pot folosi prea bine si noua, celor care incercam sa luam fotografia in serios. Le luam asadar pe rand:
    America rusilor

    coperta1

    Ilf si Petrov sunt ambii scriitori si sunt foarte buni. Textele lor se amesteca la fel de bine ca praful de cacao in lapte dimineata dand nastere unei ciocolate dense si fierbinti, unde cu nici un chip nu mai poti desparti vreodata laptele de cacao. Tot asa, oricat ai incerca, nu poti ghici care e vocea lui Ilf si care a lui Petrov. Ei vin sa vada, sa constate si sa traga concluzii. America lor inghetata in mai bine de 450 de pagini e cea de dinaintea corectitudinii politice, e cea de pe vremea cand negrii erau simplu negri, cowboii cowboi si bastinasii, piei rosii. Iar ei nu pica la New York dandu-si timizi palariile pe ceafa ca niste tarani veniti la oras, ci sunt niste intelectuali rafinati ce vin tocmai de la Moscova, un solid reper geografic si existential. Se mira deci cu masura, fara efuziuni exagerate. Nu se abtin in schimb sa compare ceea ce vad cu ce stiu de acasa. Descrierile lor sunt precise, vizuale, savuroase si incarcate electrostatic cu o ironie subtila, inconfundabila. Iar jurnalul lor de calatorie pastreaza pe alocuri tonul din romanele lor (Douasprezece scaune, Vitelul de aur), unde umorul se naste tocmai din observatia ironica. Iar tinta preferata e ghidul lor, Mr. Adams al carui laitmotiv de-a lungul intregii carti va fi: „nu intelegeti, domnilor, pur si simplu nu puteti intelege".
    road movie
    Ajunsi deci la New York plini de scrisori de recomandare, se dezmeticesc si pun la cale un plan. Cumpara o masina, gasesc doi insotitori si pornesc la drum, decisi sa acopere toata America, daca se poate de la un cap la altul si de sus in jos. Si cartea se transforma intr-un veritabil road movie, in care spatiul vast ce te absoarbe si te imbata seamana cu aerul din romanele lui Faulkner sau Capote. America devine, ca in fotografiile lui Robert Frank, un spatiu al tuturor posibilitatilor si surprizelor, un loc unde ‚dai peste’ o sumedenie de subiecte ce merita atentie, cum ar fi semnele de pe drum, reclamele si inscriptiile din hoteluri de genul: ‚interzis a se culca intr-un pat mai mult de sase persoane‘. Cei doi au o foame insatiabila de informatie si de comunicare. intreaba, problematizeaza, se implica. Fac eforturi substantiale sa inteleaga si totusi sa ramana impartiali. Si cata vreme nu aluneca in ideologie, le iese.
    America lui Ilf si Petrov e zugravita ca o mare fresca plina de detalii, ce seamana cu picturile lui Bruegel, dar sugubeti cum sunt, nu se pot abtine sa nu se insereze si pe ei insisi in tablou. Si nu doar pe ei ca personaje, ci si perspectiva lor asupra lumii. Nu se pot abtine sa nu ideologizeze si sa traga concluzii ferme, subliniate apasat. Da, America e o tara frumoasa in care totul e mare, are bune si rele, in general nu are etaje si mai ales, e tara scrisorilor de recomandare. E buna de cercetat, dar nu de trait in ea pentru ca se afla intr-o deriva economica, democratica si capitalista, spre deosebire de Uniunea Sovietica, posesoarea unei directii precise, trasata frumos de partidul comunist, ce a pregatit un viitor luminos, bazat pe binele comun. Chiar daca nu o spun pe sleau, e clar ca baietii cred in revolutie si idei nastrusnice precum cea de colhoz. Vor trebui sa treaca doar 50 de ani pentru ca adevarul despre utopia sistemului comunist sa iasa la iveala in toata splendoarea ei. Cu istoria nu te joci si e bine sa-i lasi pe specialistii in predictii, gen Nostradamus, sa-si faca meseria.
    Rusia americanilor

    jurnal-rusesc_1_fullsize

    John Steinbeck nu e oricine. Daca era, nu lua Premiul Nobel in 1962. Si daca vreti sa va indragostiti iremediabil de scrisul lui, va rog incepeti cu „Cartierul Tortilla", RAO 2004. Va garantez ca nu-i veti mai privi niciodata pe betivi si boschetari cu aceiasi ochi, ci cu simpatie si chiar tandrete. Nu e deci de mirare ca un vrajitor de cuvinte precum Steinbeck isi ia ca partener de calatorie in URSS un fotograf de calibrul lui Capa. Totul pleaca dintr-un bar unde Willy prepara cel mai bun cocktail Suissesse. Steinbeck e deprimat fiindca i s-a ales praful de o piesa de teatru rescrisa de patru ori, iar Capa e plictisit pana peste cap de pacea generala si de (cateva luni!) de jucat poker. Ambii sunt furiosi pentru ca jurnalismul nu e ce ar trebui sa fie, ci doar interpretarea unor ‚destepti‘, care de fapt mai mult dezinformeaza si manipuleaza. Din aceasta pricina americanii de rand, intoxicati de prejudecati fata de rusi, incep sa-i bombardeze pe cei doi cu amenintari de genul: ‚veti disparea cum veti trece granita‘ sau ‚ ‚va vor tortura, asa le fac la toti’. Suparati foc, Steinbeck si Capa se hotarasc deci sa puna la loc lumea iesita din balamale. Vor merge in Rusia si vor arata ce au vazut si ce au auzit. Vor afla deci ‚cu ce se imbraca oamenii acolo, despre ce discuta, ce mananca la cina, cum fac dragoste si cum mor etc’. Zis si facut. Dupa o vreme, se intorc vii cu cateva sute de pagini pline de notite si peste 4000 de negative. Apoi se pun pe povestit.
    votca si icre negre
    Si povestea celor doi e absolut savuroasa. Daca odiseea rusilor pe teritoriul american seamana cu o expeditie trepidanta, obositoare si usor austera, cea a americanilor pe taramul inamicului e o inlantuire de chiolhanuri, buna dispozitie si mistocareala reciproca. Cei doi merg pe cai oficiale, avand o traiectorie supravegheata discret de autoritati. Fie ca se afla la Moscova, la Stalingrad, la Tbilisi, la Kiev sau in anonime sate ucrainiene sau caucaziene scenariul pantagruelic se repeta cu o asemenea precizie incat, spre final, cei doi, abia respirand, cu curelele descheiate la nadragi si ochii injectati de prea multe bucate, incep sa creada ca arma favorita a rusilor pentru a anihila inamicul este mancarea. Asa cum America chiar aflata in cea mai profunda criza economica nu lasa ca acest lucru sa transpara in afara, la fel Rusia distrusa de razboi si obosita de efortul de reconstructie nu se lasa cand vine vorba de a pune ceva pe masa. Oriunde poposesc, apare o Mamuska grasa si odata cu ea rasar ca din pamant supe de gaina, muraturi, curcani, carnati, icre negre, peste de Nipru in sosuri ametitoare, votca (servita in pahare de apa!), insotita de toasturi de genul: ‚sa-i facem fericiti pe cei de-acasa!‘ si vinuri grase si vesele, cam ca in descrierile lui Sadoveanu. Decadenti, joviali si mancai dedicati, Steinbeck si Capa dovedesc o curiozitate culinara nestavilita si o sete de cunoastere ce nu are limite. Asta pana spre final cand, imbuibati si cu ficatul marit, o dau pe vinuri usoare si salate pentru a intregi starea de ‚virtute diafana‘ in care isi traiesc mirajul rusesc.
    Ca doi copii scapati in vacanta fara parinti cei doi isi fac de cap, isi vaneaza reciproc slabiciunile si intre timp, nu le scapa nimic din ce e in jurul lor. Asa ca traducatoarea Svetlana devine Sweet Lana, iar tinta favorita a mistourilor comune e ghidul lor, Smarski, un corespondent rus al bunului Mr. Adams. Descrierile lui Steinbeck sunt jurnalism pur, vizuale si nu contin devieri narative. Pe langa ca afli lucruri foarte multe si precise despre oameni, colhozuri, intreprinderi, teatru, scriitori, politica si normal, mancare il descoperi pe partenerul lui in niste ipostaze memorabile, relatate pe masura: ‚Capa a vazut o fetita frumoasa, cu bucle lungi si ochi imensi pe care a vrut sa o fotografieze, dar fetita s-a rusinat si a inceput sa planga de nu se mai oprea. Capa a fotografiat un baietel, care a inceput si el sa planga. Capa e prietenul copiilor‘. Sau, la plecare cand i se iau negativele la purecat Capa devine ‚un monument de nefericire‘, ‚il apuca pandaliile‘ sau mai rau, ‚arata ca o oaie lovita de dambla‘. Care cica, daca i se vor lua filmele, fie va organiza o contra-revolutie, fie se va auto-decapita in Piata Rosie.
    Dar nici Steinbeck nu scapa usor. Pe la mijlocul cartii se afla inserat un capitolas savuros, scris de Robert Capa insusi si intitulat ‚O reclamatie indreptatita‘. E o mostra de umor, autoironie si observatie fina, dar imbibata in acid. Din ea aflam despre starile diferite de agregare in care se prezinta Steinbeck: ba ganditor, ba ermetic, ba intelept, ba ‚dupa un striptease mental‘ un chefliu in toata legea, care se interpune mereu, gata de dans, intre Capa si orice tanara draguta. Reclamatia mai descrie in tuse precise si frustrarea unui ‚fotograf searbad‘ si a celor patru aparate ale sale ‚obisnuite cu razboaiele si revolutiile‘ in mijlocul unui popor de 190 de milioane de oameni care ‚nu petrece de mama focului la coltul strazii, nu practica amorul liber intr-un mod spectaculos, nu are nici un fel de look nou’, ci din contra: e prea muncitor, prea virtuos si prea moral. Cu alte cuvinte, e un non-subiect fotografic.
    deci, merita?
    Ca fotografi eu zic ca merita uneori sa luam o pauza, sa punem aparatele jos, sa tragem adanc aer in piept si sa deschidem carti. Avem sansa sa dam peste astfel de bijuterii, precum cele prezentate succint mai sus. Ca fotografi, indiferent de genul abordat, reactionam emotional si apasam un buton. Click-ul rezultat nu e decat reactia generata de o emotie intensa. La fel se intampla si cu aceste doua carti – sunt reactive. Sunt mici manuale de intrebuintare a lumii. Cineva vede ceva, reactioneaza si simte nevoia de a descrie altcuiva ce a vazut, de a transmite mai departe o emotie. In mod paradoxal, citind vezi imagini, intelegi oameni, iti vine sa mergi in anumite locuri, ti se face pofta de anumite mancaruri. Intr-un cuvant, iesi din letargie, te activezi. Ti se face un chef nebun sa fotografiezi, sa spui propriile tale povesti in imagini. Si chestia asta face toti banii.
    Voicu Bojan este editor, traducator si pe alocuri, fotograf freelancer. A publicat povesti in imagini sireportaje in mai multe publicatii, dintre care cele mai semnificative sunt National Geographic Romania, Esquire Romania si LensWork, US. Este editor asociat al Revistei Punctum si initiatorul proiectului Diafragma 9. Acesta din urma include seminarul de fotografie de la Rasinari, precum si o colectie de carte pe aceeasi tema, colectie ce debuteaza cu volumul Inot Sincron, scris impreuna cu Gicu Serban.

  • Istoria altfel…

    De ce nu-si spalau farfuriile stramosii nostri, de ce se credea ca rosiile sunt otravitoare, de unde vine expresia "It’s raining cats and dogs" ("Ploua cu pisici si caini") sau "Salvati de clopotel", de unde vine obiceiul priveghiului, de cate ori se spalau oamenii in Evul mediu?                                                 
    Raspunsurile le gasiti mai jos:                                        
                                                                         
    Igiena…     
                                                             
    Data viitoare cand va spalati pe maini si apa e un pic mai rece decat v-ati dori, comparati situatia cu modul in care se spalau englezii prin anul 1500.
    Nuntile aveau loc in general in luna iunie, pentru ca singura baie din an se facea in luna mai si in prima luna a verii viitorii soti  inca miroseau acceptabil. Oricum, corpul era deja imbibat de "miresmele" transpiratiei si ca sa mascheze cat de  cat mirosul neplacut, miresele purtau in brate un buchet de flori (de aici a ramas obiceiul buchetului purtat de  mireasa!);
    "Cada" era, de fapt, un butoi mare, plin cu apa calda. Stapanul casei avea privilegiul de a se imbaia primul, in apa curata. In aceeasi apa urmau la  spalat, rand pe rand, fiii si restul persoanelor de sex masculin din familie. Apoi venea randul femeilor si, la sfarsit, al copiilor, in ordinea descrescatoare a varstelor. In final, apa era atat de murdara, incat puteai pierde un bebelus prin ea. De atunci dateaza la britanici vorba "Nu arunca pruncul odata cu apa in care te-ai spalat". Regina Elisabeta I a Angliei a ramas celebra si prin urmatoarea  eclaratie, facuta cu mandrie: "Fie ca e nevoie sau nu, eu o data la trei luni ma spal!"                                      
    "Ploua cu pisici si caini"
                                            
    Casele erau acoperite cu snopi de paie sau coceni, fara scanduri dedesubt. Acoperisul casei era singurul loc in care animalele se puteau adaposti de frig. Drept pentru care cainii, pisicile si alte vietati mai mici (soareci, gandaci etc.) se cuibareau in paiele care acopereau casa. Cand ploua, paiele deveneau alunecoase si animalele cadeau uneori direct peste oameni. In acea perioada a aparut zicala "Ploua cu pisici si caini". Adapostirea animalelor in acoperis a fost si motivul pentru care s-a inventat baldachinul. Insecte sau diverse materii fecale puteau murdari asternutul la orice ora. Cineva a avut geniala idee de a intinde deasupra patului un cearsaf, pentru protectie…                                                    
                                                                        
    Pragul…        
                                                         
    Bogatasii isi faceau podeaua casei din dale de piatra, care deveneau alunecoase pe vreme umeda. Pentru o marire a aderentei in timpul mersului, se presara prin casa pleava. Reimprospatate succesiv, straturile de pleava amestecata cu apa atingeau uneori grosimi apreciabile. La deschiderea usii de la intrare, exista pericolul ca amestecul de pleava cu apa sa curga afara din casa. Problema a fost rezolvata prin inventarea pragului.                                                   
                                                                  
    Rosiile sunt otravitoare…
                                                  
    Pe vremea aceea, in fiecare bucatarie exista un cazan metalic mare, atarnat deasupra focului, pentru gatit. Carnea era destul de rara, asa ca oamenii mancau mai mult fiertura de legume. In zeama ce ramanea de seara se adaugau a doua zi apa si legumele si tot asa. Astfel, o parte din mancare ajungea sa fie veche de saptamani. Cei mai instariti mancau din vase realizate dintr-un aliaj care continea si plumb, pentru ca acesta putea fi prelucrat mai usor. Alimentele acide dizolvau plumbul, care ajungea in organism si provoca otravirea sau chiar moartea. Din aceasta cauza, rosiile au fost considerate in urmatorii 350 de ani ca fiind otravitoare.                                                           
    Farfurii din coaja de paine… 
                                                
    Saracii mancau din niste bucati de lemn scobite, care tineau loc de farfurii. Vasele se mai faceau si din paine foarte veche, din care se scotea miezul si care rezistau cateva mese bune. Ambele variante de "farfurii" nu erau spalate niciodata dupa folosire. De aceea, se intampla des ca vasele sa faca viermi… Painea se impartea intre membrii familiei, in functie de statutul fiecaruia. Cei care munceau capatau coaja inferioara, din partea de jos a painii, restul familiei – partea din mijloc, mai mult miez – iar oaspetii primeau coaja superioara.                                                            
    Priveghiul…   
                                                           
    Pentru baut rachiu sau whisky erau folosite cesti din plumb. Combinatia alcool-plumb fiind atat de toxica incat ii scotea pe multi din uz pentru cateva zile. Chefliii gasiti intinsi pe marginea drumului erau considerati morti si pregatiti pentru inmormintare. Inainte insa de a fi ingropati li se mai dadea o sansa – erau asezati pe masa din bucatarie timp de cateva zile. Asteptind ca "mortul" sa-si revina – ceea ce se intampla de multe ori – rudele si prietenii mancau si beau in jurul mesei. Asa a aparut obiceiul priveghiului.          
                                                             
    Salvat de clopotel…            
                                         
    Cei care din greseala erau ingropati de vii erau salvati de un clopotel. Teritoriul Angliei este locuit de multi, multi  ani, asa ca, la inceputul secolului al XVI-lea, a inceput sa fie criza de locuri de veci. Solutia a fost scoaterea sicrielor mai vechi, depunerea osemintelor in niste depozitesi refolosirea spatiului pentru un mort "proaspat". La deschiderea vechilor sicrie s-a constatat ca unul din 25 era zgariat de unghii pe interior. Dandu-si seama ca unii semeni de-ai lor au fost ingropati de vii, englezii au inventat un mecanism de salvare a celor ingropati de vii. De mana "mortului" era legata o sfoara, care, printr-o  gaura in sicriu, era legata la un clopotel, montat langa mormant. Patrulele din cimitir supravegheau clopoteii. De aici vine vorba "saved by the bell" ("salvat de clopotel")                                                          
    Sa mai zica cineva ca istoria e plictisitoare… 

  • Un meșter ce meritã respect!

    „…cautati si veti afla…” (Matei 7, 7) 

    De curand am dat lumii, spre bucuria ochilor si hrana intelectuala ori spirituala, ultimul meu copil livresc, pe numele sau intreg: Vreau, se poate, voi reusi! M-am gandit ca o munca de 12 ani isi merita si o rasplata. Asa ca… in cautarea mea de a gasi un stilou care sa-mi faca placere dar si pentru a ma inspira in cele ale scrisului, m-am aruncat in vasta lume virtuala. Oferte multe si atragatoare. Diverse culori, broderii, stiluri si chiar impodobite cu pietre scumpe ori suflate cu aur. Cele mai renumite stilouri, fiecare isi faceau reclama in felul lor, pana cand… Se intampla desi tarziu, in noaptea cautarilor, sa gasesc ceva cu adevarat atragator, mai mult, era de-al unui frate roman. Am cercetat cu atentie oferta de pe site si am ramas uimit, de fapt nu stiam nimic despre acela. Tu ai auzit de Petrache Poenaru? Eu nu, sincer sa-ti spun. Asa ca am cautat sa stiu mai multe despre el pentru a afla ca: „a fost cel care a brevetat in Franta (1827) inventia «Condei portaret fara sfarsit, alimentandu-se el insusi cu cerneala». Cunoscuta azi sub numele de «stilou», inventia sa a contribuit de atunci la dezvoltarea societatii, oferindu-ne sansa de a ne transpune mai usor gandurile pe hartie. Tocul cu rezervor al lui Poenaru elimina zgarieturile de pe hartie si scurgerile nedorite de cerneala si propunea solutii pentru imbunatatirea partilor componente pentru a asigura un debit constant de cerneala, precum si posibilitatea inlocuirii unor piese”. 

    7268_512717145460351_613719719_n
    Am ramas uimit… un frate caruia ii curge in vene acelasi sange de roman, are o atat de mare contributie in lumea aceasta larga! Dar mai mult, tot un roman, la peste un secol si jumatate, continua traditia, si nu oricum, el este mester, nu renunta la patrie pentru a fi strain, ci spune jucandu-se cu lemnul: „Am taiat, am slefuit, am finisat si am transformat masivitatea lemnului in arta”. 

    Cu adevarat arta realizeaza artistul-mester Lucian Poenari. Nu este greu a ne convinge! Lemnul l-a atras fiind o creatie a lui Dumnezeu, nu plasticul pe care acum il intalnim la tot pasul. El isi sculpteaza stilourile, realizeaza ceva ce masina nu va putea face niciodata caci ea vrea perfectiunea, pe cand domnul Lucian cauta sa puna suflet in munca lui. Ne marturiseste chiar el ca „pe langa tipurile de lemn autohtone, folosesc si lemn de esente exotice, adus din Asia, Africa sau Australia, pentru a realiza lucrari de exceptie”, insa, sa se inteleaga, „toate tipurile de lemn folosite se deosebesc prin culoare sau textura, fiecare avand frumusetea sa”. Poate ca noi romanii ne-am obisnuit sa ne criticam unii pe altii si din mandrie ori alte dorinte desarte, sa ne desconsideram semenii de acelasi neam. In schimb, i-am ridicat in marire pe ceilalti, de peste granitele tarii noastre frumoase, caci ei, pe semne, au mai multa minte decat noi si sunt mai valorosi. Dar nu este mereu asa, chiar nu. Avem si noi oamenii nostri de valoare ce merita sa fie scosi inainte pentru a ne mandri cu ei. Ori, poate ca e trist ce spun, si este, ne-am pierdut demnitatea, identitatea si crezul. Nu mai cunoastem prea bine termeni ca „patriotism” si „iubitori de tara”, caci, asa cum aud adesea, „unde-mi este bine, acolo-i tara mea”, iar tara de obarsie este doar dor. Raman convins de faptul ca noi romanii avem daruri de la Bunul Dumnezeu cum altii nu au, ca acestea trebuie cultivate si incurajate, iar daca le avem, sa le cultivam daruind acesti talanti mai departe celor ce vin in lume spre a-i inmulti. Da, o spun acum si pentru totdeauna: sa ne ajutam unii pe altii! Sa investim mai lesne intr-un frate de-al nostru si sa-i recunoastem meritele si sa-l rugam frumos sa ne daruiasca din mainile sale trudite lucruri lucrate cu multa dragoste. Ca multi se uita la ban cand vor ceva, nu e usor de constatat astazi, este evident, mai ales cand trebuie dat din mana, dar va spun drept cu mana pe inima ca un strain te jecmaneste animalic pe langa unul de-al tau care isi cunoaste of-ul si nevointele, caci si el se hraneste zilnic din acelasi blid ca tine. Domnul Lucian Poenari, de dragul artei, nu pentru a castiga aici, ci acolo sus, face ceea ce face, dar si el merita sa-si aiba castigand cinstit painea lui. Ori, daca nu investim in astfel de oameni si nu le dam painea lor, atunci o vom da altora si ai nostri vor pieri caci au ales sa realizeze ceva autentic romanesc si ca (poate e nenorocul) s-au nascut pe plaiurile patriei noastre. 

    Se apropie Sarbatorile Pastelui, Sfintele Sarbatori in care invatam sa fim mai buni, darnici, rabdatori si milostivi. Acum este timpul darului, de a da si a primi! Azi uitam sa apreciem frumosul si de aceea, in graba fara timp, aruncam putinii banuti din buzunar, pe lucruri poate atractive pentru moment, dar care nu au nici o valoare, nu semnifica nimic pe termen lung… Ma intreb poate retoric: De ce nu am incerca in acest an ceva diferit? De ce nu am vrea sa facem o bucurie atat unui om harnic cat si celor apropiati noua? De ce? Uite ce propun! Nu e ceva deplasat, eu cred ca merita! 

    Sa ne procuram un stilou sau un pix realizat manual de catre mesterul Lucian Poenari. Pentru ca este ceva special. Sa va spun cu cuvintele lui si de ce: „Fiecare pix sau stilou pe care-l fac e unic, datorita lemnului… dar si din cauza mainilor care niciodata nu reusesc sa urmeze un tipar. La fel ca si semnatura, instrumentul va fi unic pentru tine. Exista o multitudine de tipuri, forme si culori care definesc pixurile si stilourile mesterite de mine, incat nu cred ca vor fi vreodata doua identice… Si cu toate acestea, pentru a spori gradul de unicitate si personalizare, ele sunt inscriptionate cu numele posesorului sau, la cerere, cu orice mesaj. Sunt sigur ca unul din ele ar putea sa faca parte din tinuta ta, sau ar putea sa aduca zambete pe buzele unui prieten care l-ar primi cadou”. Ce pot sa spun mai mult? Decat ca merita! Asadar, pentru cei ce cauta frumosul, iubesc arta si neamul, doresc ceva personal(izat), se simt mandrii ca sunt romani si vor sa faca un bine unui semen de al lor… atunci, iubite cititor, nu mai incape vorba ci fapta, iti recomand din tot sufletul sa comanzi chiar astazi unul dintre frumoasele stilouri, pixuri ori accesorii sculptate de mesterul Lucian Poenari. El iti va sta bucuros la dispozitie pentru a realiza ceva cu adevarat frumos si elegant pentru tine accesand site-ul sau: www.poenari.ro 

  • Olimpic medaliat cu aur la fizica: Dintre bani, bucurie si timp, aleg timpul.

    Romania are zeci de elevi medaliati la olimpiade internationale, in toate domeniile. Unul dintre ei este Cristian Andronic, absolvent al Liceului de Informatica din Bucuresti, care din toamna va invata la Universitatea Princeton din SUA.
    Tanarul a castigat medalia de aur la Olimpiada Internationala de Fizica, contribuind substantial la clasarea tarii pe locul I in Europa. Intr-un interviu acordat Ziare.com, el spune de ce a ales sa plece, de ce s-ar intoarce in tara si ce ii lipseste invatamantului romanesc.
    Medalie de aur la Olimpiada Internationala de Fizica, peste 380 de concurenti din mai mult de 80 de tari. Cum ai ajuns pana aici?
    Experienta mea cu olimpiadele de fizica a inceput in clasa a 7-a, cand m-am calificat la Olimpiada Nationala de la Piatra Neamt. Atunci mi se parea o excursie obisnuita cu scoala si nu imi prea dadeam bine seama cu se mananca "fizica".
    Am avut noroc sa ma imprietenesc cu baieti de clasa a 11-a, care seara se distrau pe rupte, iar dimineata luau punctaje nemaiauzite la selectiile de lot. Discutau in mod curent despre gauri negre, teoria haosului si Big Bang cu atata pasiune, incat pareau sa aiba lumea la picioare. Acea experienta m-a facut sa ma duc la olimpiadele de fizica in liceu.
    Fizica nu este ceva ezoteric, intesat de formule care nu spun nimic si care trebuiesc invatate pe de rost. Pentru mine, fizica reprezinta mai degraba un mod de a gandi, un fel ingrijit de a pune intrebari si de a cauta raspunsuri. Exact modul acesta in care cauti raspunsuri este antrenat la olimpiade internationale, cu precadere din cauza ca se desfasoara in atat de putin timp.

    olimpic-medaliat-cu-aur-la-fizica-dintre-bani-bucurie-si-timp-aleg-timpul-razbim-cumva-la-lumina

    O olimpiada internationala consta in doua probe a cate cinci ore, una teoretica si una practica. La proba teoretica primim trei probleme. Despre fiecare dintre probleme am putea scrie si discuta pe zeci de pagini si in zeci de saptamani, dar concursul vrea un singur, anumit raspuns – daca il dai pe acela ai castigat. De aceea e foarte important sa stim cum sa cautam raspunsuri, si asta se rasfrange mult si in afara problemelor de olimpiada.
    Cu olimpiadele si concursurile am ajuns sa vizitez foarte multe locuri. Doar anul trecut am fost in 10 tari, printre care si Indonezia si Rusia siberiana. Pe langa satisfactia personala si o promisiune de viitor, o medalie de aur iti aduce si foarte, foarte multi prieteni.
    Tu ai ales Princeton sau universitatea te-a ales pe tine? Ce alte variante aveai?
    In general, in State se aplica la 15-20 de facultati, din care apoi te decizi pe alese. In afara de motivul evident al prestigiului de care s-a bucurat Universitatea Princeton in ultimii ani, m-am simtit atras in mod special datorita reputatiei deosebite pentru studiul fizicii, incepand chiar de la Albert Einstein, care a predat aici inainte de a primi premiul Nobel. O alta varianta ar fi fost Anglia, fiind acceptat la Universitatea Oxford, dar cred ca am fost tentat de "The American Dream".
    De ce fizica? E mult prea complexa stiinta asta, ce ramura a ei te-a atras?
    Fizica m-a atras pentru ca ofera un mod structurat de a gandi. Ca sa faci bine la Internationala trebuie sa-ti dai seama rapid ce ti se cere si sa cauti raspunsul exact in zona care trebuie. Este vorba despre a raspunde la intrebari.
    Mai departe, la facultate, se exploreaza partea in care pui intrebarile, prin experimentele pe care le desfasori. In cuvintele unui laureat al Premiului Nobel (Douglas Osheroff – n.red.) la a carui conferinta am participat saptamana trecuta, cercetarea in fizica reprezinta arta de a "pacali Natura in a-ti raspunde cu unul din secretele ei".
    Ce planuri ai pentru urmatorii ani, spre ce anume te indrepti? Ce vrei sa devii?
    Sunt foarte deschis la idei. Americanii au un sistem de invatamant diferit fata de al nostru. In primii doi ani nu iti impun niciun curs si te incurajeaza sa experimentezi. Despre orice ai vrea sa inveti, de la cum sa fii filantrop la istoria surfingului, exista un curs pe care il poti lua exact despre asta.
    De aceea, ei nu te intreaba ce vrei sa studiezi decat in anul 3, unde pentru fiecare domeniu exista niste arii fixe de cursuri pre-specificate. Pare la prima vedere ciudat, dar se pare ca pentru ei functioneaza. Asadar, pe langa cercetare in fizica particulelor elementare, nu exclud sa lucrez in oceanografie sau in banking.
    olimpic-medaliat-cu-aur-la-fizica-dintre-bani-bucurie-si-timp-aleg-timpul-razbim-cumva-la-lumina (1)
    Ce anume te-ar fi facut sa ramai in tara? Ce facultate ti s-ar fi potrivit cel mai bine, daca nu ar fi fost sa pleci?
    Desi majoritatea olimpicilor pleaca in strainatate, sunt si exceptii. Colegi mai mari studiaza la Facultatea de Fizica a Universitatii din Bucuresti si sunt totodata cetateni ai lumii. Se implica usor in proiecte de cercetare europene – practic, pentru ei, granitele sunt inexistente. Cred ca Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Fizica mi s-ar fi potrivit cel mai bine.
    Te vei intoarce in Romania?
    Pe platforma de la Magurele sa lucreaza la un proiect, cu sprijin european, prin care se va construi cel mai mare laser din lume. Se estimeaza ca va fi gata in 2020, si ar putea reprezenta un important nucleu in cercetarea romaneasca. Ma gandesc sa ma intorc ca sa lucrez in cadrul acestui proiect.
    A fost Bacalaureatul, cu tot cu scandal. Cum l-ai vazut, pentru ca a fost mult mediatizat si a scos in fata multe sincope.
    M-a intristat sa vad colegi care si-au dedicat clasa a XII-a "invatand pentru Bac". Ideal, Bacul este doar o unealta care verifica abilitatile formate in cei 12 ani de scoala, nu un scop in sine.
    Probabil greseala se trage din lipsa de modele adecvate. Daca toti oameni de succes pe care ii vezi in jur sunt fotomodele sau fotbalisti, sigur ca scoala devine desueta. Dar chiar si asa, pot sa zic ca nu ar fi fost rau sa se dea mai putin si mai usor.
    Exista elevi de 10 pe linie la Bac si elevi medaliati la olimpiade internationale. Ce-i aseamana sau, din contra, ce-i deosebeste?
    E o parere comun raspandita ca elevii care se duc la olimpiade au ca principal merit faptul ca invata multe lucruri pe de rost. Asta nu e adevarat, si pot sa dau un simplu motiv practic: de la un anumit nivel incolo nu mai poti sa te califici daca inveti pe de rost.
    La Olimpiada Internationala de Matematica, de exemplu, la intrunirea pentru alegerea subiectelor finale se alcatuieste o lista scurta de 30 de probleme. Coordonatorii loturilor fiecarei tari sunt obligati sa spuna daca vreuna dintre probleme s-a regasit, macar si partial, in cadrul pregatirii lotului tarii respective, iar in acest caz problema se taie de pe lista.
    La nivelul acestor concursuri se lucreaza cu idei si concepte, formulele matematice fiind doar un suport prin care acestea sunt transmise. E un pic diferit fata de problemele din manual in care daca stii formula ai rezolvat problema.
    Din pacate, n-am vorbit cu prea multi elevi de 10 pe linie la Bac, dar ce cred ca ne aseamana este o hotarare de neclintit.
    olimpic-medaliat-cu-aur-la-fizica-dintre-bani-bucurie-si-timp-aleg-timpul-razbim-cumva-la-lumina (2)
    Invatamantului romanesc ii dai vreo sansa? Ce-i lipseste, ce ar trebui, ce ar fi trebuit facut?
    Invatamantul romanesc nu este atat de departe de cum se vrea sa fie, caci ce-i prea mult, indiferent de directie, strica. In alta ordine de idei, cred sincer ca profesorilor le lipseste un salariu mai mare si o doza buna de pretuire din partea societatii.
    In programa s-ar putea dovedi de folos introducerea educatiei financiare, printre picaturi, atat cat permite orarul.
    Cum e viata unui medaliat international cu aur la fizica? Ai timp sau dispozitie pentru alte activitati?
    Da. Vorba asta, ca exista 24 de ore intr-o zi, nu e tocmai adevarata – timpul si-l face fiecare. Imi place foarte mult sa dansez, fac cursuri de salsa. Ies la baschet cu prietenii, la teatru si la concerte – la Sala Radio si Ateneu – in fiecare weekend.
    Cant la pian, am facut cursuri de actorie si sar cu parasuta. Nu-mi place sa simt ca nu fac ceva. Daca mi-ar ura cineva bucurie, bani sau timp, as alege timpul. Bucuria si banii vin si se duc. Timpul – doar trece.
    Asta e un fapt: "99% dintre sutele de olimpici internationali la matematica si fizica aleg sa paraseasca Romania". Unde ar fi Romania, daca toti acesti olimpici ar fi ramas in tara si lista poate continua?
    Putem sa ne uitam inainte de ’89. Ne pricepeam la toate: foraje, combinate, flota, centrale nucleare… Dar, sigur, nu se poate face comparatie. In orice caz, viitorul suna bine. Citand din Marin Sorescu: "Razbim noi cumva la lumina". 

    sursa: ziare.com

  • Cum a fost la „Şezătoarea literară de Sânziene”

    In seara de duminica, 23 iunie 2013, a avut loc „Sezatoarea literara de Sanziene”, eveniment organizat de Asociatia Romana pentru Cultura, Educatie si Normalitate – ARCEN.
    Cei peste 150 de participanti au patruns in gradina interioara a scolii Centrale din Bucuresti imbracati in ii si costume traditionale romanesti, fiind intampinati cu flori de sanziene.
    In cadrul evenimentului, actorii Andreea Mateiu si Tudor Aaron Istodor au citit mai multe fragmente reprezentative din nuvela „In curte la Dionis”, de Mircea Eliade.
    Lectura a fost insotita de muzica romaneasca din anii ’30, specifica gradinilor bucurestene din acea perioada. Recitalul a fost sustinut de tinerii artisti Clara Toplicianu (voce) si Alexandru Mihalcea (chitara).

    Pornind de la simbolurile si elementele cheie din nuvela, participantii au deschis discutii despre literatura fantastica a lui Mircea Eliade si despre problematica sacrului si a profanului.
    „Sezatoarea literara de Sanziene” a deschis sirul celor 143 de evenimente, de pe 6 continente, organizate cu ocazia Zilei Universale a Iei, sarbatoare initiata de comunitatea online La Blouse Roumaine.

    Gradina interioara a Scolii Centrale a fost impodobita cu o expozitie de ii autentice, vechi de peste 100 de ani, apartinand unor colectionare de arta.
    ARCEN si-a propus, prin acest eveniment, sa creeze o atmosfera in care visul si fantasticul sa se contureze in lumea reala, indemnand participantii sa redescopere sensul sarbatorii si al traditiei in via?a omului si bucuria de a vedea dincolo de ceea ce ochii vad in fiecare zi.

    Evenimentul „Sezatoare literara de Sanziene” este al treilea din seria de „Lecturi la lumina felinarelor” dedicate lui Mircea Eliade, pana in prezent fiind abordate romanele „Noaptea de Sanziene” si „Huliganii”.

    Foto: Alberto Grosescu

  • Altețele Lor Regale Principele Edward, Contele de Wessex, și Sophie, Contesa de Wessex au venit în vizită la Asociația Învingem Autismul

    Copiii de la Centrul Multidisciplinar de Interventie al Asociatiei invingem Autismul au primit astazi, 25 iunie, in vizita doi reprezentanti importanti ai Casei Regale din Marea Britanie: Altetele Lor Regale Principele Edward, Contele de Wessex, si Sophie, Contesa de Wessex. 
    Altetele Lor Regale se afla in Romania pentru prima data, intr-o vizita de trei zile si si-au manifestat interesul de cunoaste o organizatie care are ca beneficiari persoanele cu autism. ES dl Ambasador Martin Harris a  recomandat Organizatia Invingem Autismul, ale carei proiecte le cunoaste, ca membru al Consiliului de Conducere  al Fundatiei Vodafone Romania, care sustine organizatia inca de la infiintarea sa, in 2009.

    La Centrul Multidisciplinar de Interventie al Asociatiei Invingem Autismul, Altetele Lor Regale au interactionat cu copiii, au asistat la una dintre activitatile lor de socializare din cadrul proiectului „Dupa-amieze vesele”, sustinut de Fundatia Vodafone Romania si au discutat cu reprezentanti ai organizatorilor si partenerii lor, despre nevoile persoanelor cu autism din Romania. La finalul vizitei, Principele Edward, Contele de Wessex, si Sophie, contesa de Wessex au primit un cadou special de la Asociatia Invingem Autismul – o lucrare realizata prin tehnica artei colaborative. Cadoul a fost inmanat chiar de autorii sai: Toma Sorescu, 7 ani, diagnosticat cu autism si artistii plastici din Germania – Roxana Ené si fiul sau, Alexander Ené. Alexander are 25 de ani si are Asperger, o tulburare inalt functionala din spectrul autismului.

    Tabloul este o alegorie fantastica cu titlul Queen Kira and her four legged friend – “La fel ca dragonul, o creatura fantastica ce exista doar in povesti si legende, prietenul cu patru picioare al reginei Kira are trupul format din animale diferite – are coarne de berbec si trup de manz. El este ingerul pazitor al Reginei Kira si cand ea ii atinge coarnele, toate dorintele i se indeplinesc.  (Roxana & Alexander Ené) 

    Lucrarea face parte din expozitia speciala – “Love is all you need”. Lucrarile inedite sunt realizate de copiii cu autism, beneficiari ai Centrului Invingem Autismul, impreuna cu artistii Roxana si Alexander Ené, prin tehnica artei colaborative. Vernisajul va avea loc joi, 27 iunie, ora 19:00 la Consiergo – Palatul Cesianu-Racovita (str. CA Rosetti nr. 5, sect. 1, Bucuresti). Expozitia se desfasoara in perioada 24 iunie – 5 iulie.

    Fondurile obtinute din vanzarea lucrarilor vor sustine serviciile directe pentru copiii beneficiari ai Centrului Multidisciplinar de Interventie al Asociatiei Invingem Autismul.
    Despre Asociatia Invingem Autismul
    Asociatia Invingem Autismul a fost infiintata in  2009 si are ca misiune imbunatatirea vietii persoanelor afectate de tulburari din spectrul autismului. In prezent, Asociatia are un numar de peste 30 de beneficiari, copii diagnosticati cu autism cu varste cuprinse intre 3 si 14 ani ce beneficiaza de programe de interventie specializate, conform standardelelor centrelor din Europa de Vest si SUA. 
    Asociatia Invingem Autismul este membra a Federatiei pentru Drepturi si Resurse pentru Persoanele cu Tulburari in Spectrul Autist (FEDRA), o voce puternica si unitara a organizatiilor de profil din Romania, avand ca scop crearea si pastrarea unui mediu adecvat pentru stimularea si sprijinirea persoanelor cu TSA. autismfedra.ro. 
    Despre ROXY&KIDS ART:
    Lucrarile co-work ROXY&KIDS ART® contin desenele artistului plastic suprapuse peste copia lucrarii copilului (copia lucrarii de baza). Artistul adauga apoi inca un element de compozitie, poezioare, rime sau propozitii scurte si hazlii, inspirate de dialogul fascinant cu cei mici. Aceste texte reproduc de cele mai multe ori gindurile, opiniile sau comentariile copiilor. Fiecare lucrare este unica si capteaza intr-un fel definitia sinesteziei ca fenomen. Rezultatele acestui ?“dialog colorat” dintre artist si copiii  cu autism, maniera inedita de interactiune sunt deosebit de frumos surprinse in aceste adevarate opere de arta. Scrisul ?“roxygrafic” da unicitate stilului ei artistic si completeaza armonios “poezia” fiecarei lucrari. 

  • Iașul medieval

    Printre festivalurile cu traditie de la Iasi, cum sunt Euroart-ul si ContemporanIs-ul, se pare a mai rasarit unul si se pregaseste pentru primul sau an de viata, Iasul Medieval.

    Organizata de catre Underground Pub, in parteneriat cu Primaria Municipiului Iasi, prima editie a festivalului „Iasul Medieval” se va desfasura in perioada 5-9 iunie 2013 si va reconstitui atmosfera unei cetati medievale. Programul evenimentului se anunta a fi extrem de tentant, mai ales pentru cei indragostiti de acea perioada, dar si pentru curiosii de toate varstele. Targul mestesugaresc, spectacolele de teatru, concertele tematice si multe alte activitati cu specific medieval isi impart orele si zilele din desfasuratorul festivalului, astfel: 


    Miercuri, 5 iunie 2013     
    •Ora 17.00 – deschiderea festivalului si a targului mestesugaresc;
    •Ora 19.00 – piesa de teatru gen Commedia dell’arte;
    •Ora 20.30 – concert recital menestreli;
    •Ora 22.00 – petrecere de intampinare a artistilor in Underground Pub.
    Joi, 6 iunie 2013 
    •Ora 10.00 – deschiderea activitatii comerciale (targ, standuri);
    •Ora 12.00 – teatru „Povestea gogoasei”;
    •Ora 16.00 – prezentarea ordinului „Paladinii de Terra Medies” si activitati interactive: prezentare arme si armuri, demonstratii de manuire a armelor, ateliere mestesugaresti;
    •Ora 17.00 – reprezentatii saltimbanci, dansatori, jongleri;
    •Ora 18.00 – piesa de teatru „Cuceririle lui Arlechino”;
    •Ora 19.30 – dansuri medievale cu Ansamblul „Coconite”;
    •Ora 20.30 – concert „Descantec” si „Aproape Unpluged”;
    •Ora 22.00 – party medieval in Underground Pub.
    Vineri, 7 iunie 2013 
    •Ora 09.00 – deschidere activitati comerciale;
    •Ora 12.00 – teatru „Pacala si Tandala”;
    •Ora 13.00 – parada pe Bulevardul Stefan cel Mare;
    •Ora 16.00 – spectacol de dans medieval cu Ansamblul „Coconite”;
    •Ora 17.00 – teatru medieval gen Commedia dell’arte;
    •Ora 18.00 – concert Sukar Nation;
    •Ora 19.00 – concert Truverii cu efecte pirotehnice;
    •Ora 20.30 – concert Pavel Stratan;
    •Ora 22.00 – concert medieval in Underground Pub.
    Fie ca va doriti o plimbare in aer liber in timpul careia sa va intalniti cu domni si domnite dintr-o alta perioada istorica si deci, sa experimentati calatoria in timp, fie ca vreti sa savurati un spectacol de teatru  sau un concert de muzica medievala, un lucru este sigur, trebuie sa mergeti la botezul festivalului Iasul Medieval, macar in una din zile, daca nu in fiecare zi.

  • Muzeul Brukenthal, la raport.

    Reprezentantii muzeului Brukenthal au prezentat astazi raportul privind activitatea anului 2012. Desi rezultatele sunt bune, directorul muzeului Sabin Adrian Luca, spune ca aceste cifre sunt doar o consolare pentru angajatii muzeului. 

    “Datele sunt seci si neiertatoare. Daca e s-o luam din punctul de vedere al finantatorului nostru, Ministerul Culturii, scopurile au fost atinse. Adica, din an in an finantarea cheltuielilior a scazut, din an in an cheltuielelile salariale au scazut, numarul angajatilor a scazut. Pot sa va spun ca in ultimii 3-4 ani, numarul personalului acestui mzueu a scazut cu 40%. In orice institutie serioasa, aceasta scadere a personalului inseamna desfiintarea institutiei. Ei, iata ca cu toate aceste schimbari, muzeul creste an de an. 


    Sectiile muzeului, inchise prin rotatie 


    Chiar daca veniturile proprii ale muzeului au fost realizate si chair depasite in anul 2012, angajatii nu au putut fi platiti. Adrian Luca spune ca inchiderea sectiilor prin rotatie, a fost singura solutie. 

    “De cativa ani suntem obligati sa inchidem prin rotatie toate sediile muzeului cate 2 saptamani pe an, ca sa putem da recuperarile oamenilor, pentru ca bani nu avem voie sa le dam , noi, pentru ca la Bucuresti , la muzeee, se poate. Se fa si angajari, se dau si bani. Si atunci am imaginat acest sistem , sa inchidem si sa le dam obligatoriu liber, ce sa facem.” 

    Daca vreti sa vizitati una din sectiile muzeului, verificati inainte programul de vizitare. Din cauza masurii de inchidere prin rotatie, muzeul de Istorie a Farmaciei, va fi inchis pana in 17 februarie.