De ce nu-și spălau farfuriile strămoșii noștri, de ce se credea că roșiile sunt otrăvitoare, de unde vine expresia „It’s raining cats and dogs” („Plouă cu pisici și câini”) sau „Salvat de clopoțel”, de unde vine obiceiul priveghiului, de câte ori se spălau oamenii în Evul Mediu?

Răspunsurile le găsiți mai jos:

Igiena…

Data viitoare când vă spălați pe mâini și apa e un pic mai rece decât v-ați dori, comparați situația cu modul în care se spălau englezii prin anul 1500.

  • Nunțile aveau loc în general în luna iunie, pentru că singura baie din an se făcea în luna mai, iar în prima lună a verii viitorii soți încă miroseau acceptabil. Oricum, corpul era deja îmbibat de „miresmele” transpirației și, ca să mascheze cât de cât mirosul neplăcut, miresele purtau în brațe un buchet de flori (de aici a rămas obiceiul buchetului purtat de mireasă!).
  • „Cada” era, de fapt, un butoi mare, plin cu apă caldă. Stăpânul casei avea privilegiul de a se îmbăia primul, în apă curată. În aceeași apă urmau la spălat, rând pe rând, fiii și restul persoanelor de sex masculin din familie. Apoi venea rândul femeilor și, la sfârșit, al copiilor, în ordinea descrescătoare a vârstelor. În final, apa era atât de murdară, încât puteai pierde un bebeluș prin ea. De atunci datează la britanici vorba „Nu arunca pruncul odată cu apa în care te-ai spălat”.
  • Regina Elisabeta I a Angliei a rămas celebră și prin următoarea declarație, făcută cu mândrie: „Fie că e nevoie sau nu, eu o dată la trei luni mă spăl!”

„Plouă cu pisici și câini”

Casele erau acoperite cu snopi de paie sau coceni, fără scânduri dedesubt. Acoperișul casei era singurul loc în care animalele se puteau adăposti de frig. Drept pentru care câinii, pisicile și alte vietăți mai mici (șoareci, gândaci etc.) se cuibăreau în paiele care acopereau casa. Când ploua, paiele deveneau alunecoase și animalele cădeau uneori direct peste oameni. În acea perioadă a apărut zicala „Plouă cu pisici și câini”.

Adăpostirea animalelor în acoperiș a fost și motivul pentru care s-a inventat baldachinul. Insecte sau diverse materii fecale puteau murdări așternutul la orice oră. Cineva a avut geniala idee de a întinde deasupra patului un cearșaf, pentru protecție…

Pragul…

Bogătașii își făceau podeaua casei din dale de piatră, care deveneau alunecoase pe vreme umedă. Pentru o mărire a aderenței în timpul mersului, se presăra prin casă pleavă. Reîmprospătate succesiv, straturile de pleavă amestecată cu apă atingeau uneori grosimi apreciabile. La deschiderea ușii de la intrare, exista pericolul ca amestecul de pleavă cu apă să curgă afară din casă. Problema a fost rezolvată prin inventarea pragului.

Roșiile sunt otrăvitoare…

Pe vremea aceea, în fiecare bucătărie exista un cazan metalic mare, atârnat deasupra focului, pentru gătit. Carnea era destul de rară, așa că oamenii mâncau mai mult fiertură de legume. În zeama ce rămânea de seară se adăugau a doua zi apă și legumele și tot așa. Astfel, o parte din mâncare ajungea să fie veche de săptămâni.

Cei mai înstăriți mâncau din vase realizate dintr-un aliaj care conținea și plumb, pentru că acesta putea fi prelucrat mai ușor. Alimentele acide dizolvau plumbul, care ajungea în organism și provoca otrăvirea sau chiar moartea. Din această cauză, roșiile au fost considerate în următorii 350 de ani ca fiind otrăvitoare.

Farfurii din coajă de pâine…

Săracii mâncau din niște bucăți de lemn scobite, care țineau loc de farfurii. Vasele se mai făceau și din pâine foarte veche, din care se scotea miezul și care rezistau câteva mese bune. Ambele variante de „farfurii” nu erau spălate niciodată după folosire. De aceea, se întâmpla des ca vasele să facă viermi…

Pâinea se împărțea între membrii familiei, în funcție de statutul fiecăruia. Cei care munceau căpătau coaja inferioară (din partea de jos a pâinii), restul familiei primea partea din mijloc (mai mult miez), iar oaspeții primeau coaja superioară.

Priveghiul…

Pentru băut rachiu sau whisky erau folosite cești din plumb. Combinația alcool-plumb fiind atât de toxică încât îi scotea pe mulți din uz pentru câteva zile. Chefliii găsiți întinși pe marginea drumului erau considerați morți și pregătiți pentru înmormântare. Înainte însă de a fi îngropați, li se mai dădea o șansă – erau așezați pe masa din bucătărie timp de câteva zile. Așteptând ca „mortul” să-și revină (ceea ce se întâmpla de multe ori), rudele și prietenii mâncau și beau în jurul mesei. Așa a apărut obiceiul priveghiului.

Salvat de clopoțel…

Cei care din greșeală erau îngropați de vii erau salvați de un clopoțel. Teritoriul Angliei este locuit de mulți, mulți ani, așa că, la începutul secolului al XVI-lea, a început să fie criză de locuri de veci. Soluția a fost scoaterea sicrielor mai vechi, depunerea osemintelor în niște depozite și refolosirea spațiului pentru un mort „proaspăt”.

La deschiderea vechilor sicrie s-a constatat că unul din 25 era zgâriat de unghii pe interior. Dându-și seama că unii semeni de-ai lor au fost îngropați de vii, englezii au inventat un mecanism de salvare. De mâna „mortului” era legată o sfoară care, printr-o gaură în sicriu, era legată la un clopoțel montat lângă mormânt. Patrulele din cimitir supravegheau clopoțeii. De aici vine vorba „saved by the bell” („salvat de clopoțel”).

Să mai zică cineva că istoria e plictisitoare…