Etichetă: doina rusti

Doina Ruști: “Lucrul acesta m-a preocupat mereu: a ști să faci dintr-o haină umilă un veșmânt onorabil”

Am citit, recitit, interiorizat, pe indelete, fiecare pagina, fiecare capitol din “Homeric”, cu profunda admiratie pentru dulceata cuvintelor, atmosfera palpitanta a derularii evenimentelor, pentru straiele aparte in care imbraca personajele. Au fost dese momentele cand ma simteam atat de ademenita de substanta povestii, incat ma opream din lectura, pentru a consemna intr-un caiet fragmente intregi. Este veritabila punerea in pagina (si) a acestui roman magic! Va intrebati despre cine este vorba, cine ma insoteste, de aceasta data, la prepararea dialogului, la o ceasca de cultura? Inca un indiciu va mai ofer: si acesta este sonoritatea numelor personajelor sale care are, asupra cititorului, efectul apropierii de ele si acceptarii invitatiei de a fi parte din universul scenei cartii, pentru a ramane, pentru a reveni, a rememora si a consemna: ”Despina Baleanu”, ”Pantelimon Iorga”, ”Lambru”, ”Ciptoreanca”, ”Marmanjica”, ”Cocean”, ”Marin cafegiul”( – nectarul boabelor de cafea de-abia rasnite si puternic inmiresmate se aseaza pe acele pagini in care este rostit numele lui Marin cafegiul/sau in cele in care doar apare episodic mentionat in rama povestirii -), ”Scarlat Filipescu”, ”Ionita luntrasul”, ”Firanda”, ”Tudorici (”cel mai mare lumanarar”), ”Alecu Topor”… Initialele ei sunt: D.R.

“Nimic nu intareste un om, cum o face cunoasterea lumii. Cu cat te plimbi mai mult si mai departe de casa, cu atat ti se deschide si mintea!” Si pentru ca am luat act de aceasta constatare impregnata de veridic, in abundenta, pornesc astazi un traseu – demers geografic, pe care il iubesc cu toata inima, intrucat contine, in prim-planul sau, atmosfera unui altfel de Bucuresti, cel din epoca fanariotilor, in afara timpului istoric, précis, si ,totodata, in profunzimile fantasticului, fabulosului rustian. Sunt increzatoare ca va fi o experienta inedita, cu descoperiri frumoase, intrucat ghidul meu este magica Doina Rusti, scriitoarea din stiloul careia curg diamante, care, ulterior, locuiesc intru-totul paginile cartilor ei, pe suprafata carora picteaza povesti si vieti invaluite de ”o botanica scrisa de mana, cu cerneala albastra”… !Asa cum se intampla in Homeric, recenta aparitie editoriala a inconfundabilei Doina Rusti. Sunteti invitati!

_______________________________________________________________

“Cand am terminat facultatea, bunica-mea m-a dus cu forta la o croitoreasa foarte batrana, de lux, zicea ea, si m-a obligat sa-mi fac doua costume, gen deux-pièces, cu vesta, din stofa exagerat de scumpa.(…) Cand au fost gata, am ramas de-a dreptul socata: desi-mi propusesem sa nu le port, m-a cucerit imediat linia clasica, mai ales fusta-creion, care pe atunci nici nu se purta, si haina cu revere inguste, la care asortam o bluza alba, de poplin, cu guler rotund. Primii mei ani de profesorat se leaga de aceste haine.”

“Alternativa este sa fii unic, extravagant, iesit din comun. Cand porti haine clasice, dar elegante, cu stil, impui respect: nu ai prieteni, dar ai autoritate.”

“Pentru mine vestimentatia personajului are importanta. Pana nu-i cunosc toata garderoba, nu ma apuc de scris.”

“Ei bine, personajele mele isi personalizeaza vestimentatia. Chiar si Marmanjica, saraca, sleampata de regula, isi face o rochie, cum nu mai avea nimeni, din aceeasi dorinta de a iesi din rand. Dar, mai mult decat hainele, conteaza atitudinea, felul in care este purtata o haina. Iar confortul vine din incredere.”

“Am avut pantofii zburatori care m-au ajutat sa supravietuiesc intr-o perioada grea. Am avut geaca verde care, dupa cum sustinea bunica-mea, ma facea cam impertinenta. Am avut haine pe care le imbracam doar ca sa scriu. Si acum e la fel. Dar daca ar fi sa aleg numai una dintre numeroasele mele haine apotropaice, as alege pantalonii negri. Intre mine si acesti ginsi a fost o legatura puternica, stabilita la prima vedere.”

Doina Rusti

_______________________________________________________________

Stefania Argeanu: Bun regasit la Ceasca de Cultura, Doina Rusti!
Cu ce v-ati rasfatat papilele gustative, de cand nu ne-am mai intalnit? Si aici ma refer, desigur, la sortimente de ceaiuri, cafele inmiresmate, licori mai putin cunoscute, prajituri aburinde sau chiar asocieri inedite si savuroase de ingrediente…

Doina Rusti: Cu niste scrumbii, cumparate din Mega:), facute la gratar si mancate cu salata de castraveti, dupa reteta lui Mihai Ursachi. La final, m-am delectat cu un Mate, fara arome, cu gust de tutun.

Apropo de cuvantul “implicare”, despre care ati publicat recent un articol, pe care il recomand, cu drag, si anume: “Implicarea si hainele ei fistichii”… Povestiti-mi, va rog, despre proiectul optmotive.ro, in care stiu ca sunteti implicata, in sensul bun si luminos al termenului, intrucat apare numele dvs. acolo, semnati si publicati o serie de postari, editoriale, care aduc un suflu nou si care merita sa fie citite, iubite, impartasite, mai departe.

Revista OPTm reuneste filologi, literati, lume preocupata real de scris, citit, printre care nume cunoscute ca: Paul Cernat, Catalin Ghita, Catrinel Popa, Bianca Burta Cernat, Cristina Bogdan, Catalin D. Constantin, Bogdan Tanase. Numele revistei este un acronim: Opinii, povesti, texte…

Anul trecut, de Craciun, a fost o petrecere la Facultatea de Litere (Bucuresti) si, cum se intampla in situatii de-astea, am inceput sa discutam despre literatura, carti si reviste. La finalul acelei seri ne-am hotarat sa facem o revista, iar ea a aparut, nu mult dupa aceea.

8 motive pentru a ne autoimblanzi perceptiile despre liliecii, pe nedrept blamati:

Daca ar fi sa aflam ceva despre frumusetile din mitologia liliacului, ce ati alege sa ne povestiti, astfel incat sa reconsideram optica si sa dobandim o privire, poate, mai blanda, binevoitoare sau chiar apreciativa despre aceste necuvantatoare?

Liliacul a generat povesti tenebroase. Este marginalizat, insingurat, respins. Dar viata ne-a aratat ca, de obicei, fiintele de acest fel detin adevaruri importante. Cred ca nonconformismul lui ar trebui apreciat. ?i singuratatea.

Ce carti din generoasa si frumoasa dvs. biblioteca v-au ajutat la scrisul povestii din “Homeric”?

Sigur, cartile se fac din carti si din intamplari traite/imaginate. Nu m-am documentat metodic in legatura cu Homeric. Ma obseda cartea lui Adrian Majuru, despre mahalalele bucurestene. Acolo el a si desenat, cu aproximatie, locul fiecarui cartier. Asa am aflat ca o parte destul de intinsa a orasului, formata din vreo 14 mahalale, se numea Gorgani – plasa Gorgani. Restul a fost o calatorie.

Apropiem lentila obiectivului de filmat si ajungem la acele “lazi ticsite cu rochii”, care definesc inepuizabilul univers feminin al Despinei Baleanu… Cum arata acea rochie fabuloasa, feerica din garderoba dvs.? Aveti vreo amintire aparte, atasata acestei piese vestimentare?

Am crescut intr-o casa cu multe sifoniere, lazi, cufere, dulapuri ascunse… Bunica mea avea un sifonier doar al ei, cu trei usi mari, intins pe un perete, din cea mai tenebroasa camera a casei, numita camera cu stafii. Acest dulap era pentru rochii, pe care-mi placea sa le incerc. In lazi pastrau hainele vechi, dar cu valoare sentimentala, iar in cufere – lucrurile de pret. Sunt multe rochiile de care se lega povesti, iar intre ele o rochie galbena, de un galben inchis, fara a fi oranj, cu dungi verticale, albe, dintr-o matase plina. Era o rochie facuta candva pe la 1940, taiata in talie, atat cat sa para ca are o platca atasata, dar per total era o piesa dreapta, cu un pliu in spate. Se deschidea pe piept, cu niste nasturei albi. Avea si-un fel de bolero alb, de luat pe deasupra. S-ar putea sa scap detalii… Oricum, mie imi casunase pe rochia asta si, inca de prin liceu, voiam sa mi-o dea mie. Evident, mi-era mare, dar aveam planuri. Din aceasta rochie frumoasa mi-am facut pana la urma o fusta. Imi parea rau c-am stricat-o, trebuie sa-ti spun ca desi era fusta, eu continuam s-o vad asa cum fusese pe vremea cand era rochie interbelica. ?i ca sa n-o uit, i-am facut un slit in fata, care se inchidea cu fostii ei nasturei. Am purtat-o mult, o mai am inca, desi nu ma mai incape. In ea traiesc povestile interbelice ale bunicii mele.

In ce masura, felul in care este imbracat un personaj il face de neuitat in pupilele cititorului, animand pana si trecerea timpului, dilatand minutele, clipele?

Nu stiu. Pentru mine vestimentatia personajului are importanta. Pana nu-i cunosc toata garderoba, nu ma apuc de scris.

Care este relatia dvs. cu rochiile, pantofii, accesoriile?Ce ne puteti impartasi din povestea garderobei dvs.?

Imi plac lucrurile vechi. Cand imi cumpar ceva, il bag de mai multe ori la rand in masina de spalat, pana se invecheste. Cand eram tanara, imi placea sa-mi fac singura hainele. Pe vremea studentiei, la Iasi, imi facusem o rochie din casa, verde-inchis, cu gluga si fara maneci, pe are o purtam si asa, dar si peste blugi, ca hanorac. Eram foarte mandra de piesa asta, nimeni nu avea pe vremea aia asa ceva. In plus, ca sa ma “asortez” mi-am tuns parul foarte scut, aproape chilug, incat i-am speriat pe-ai mei la propriu, mama era sa faca infarct.
Intotdeauna am fost cam extravaganta in vestimentatie. Cand am terminat facultatea, bunica-mea m-a dus cu forta la o croitoreasa foarte batrana, de lux, zicea ea, si m-a obligat sa-mi fac doua costume, gen deux-pièces, cu vesta, din stofa exagerat de scumpa. Unul era maro (culoare pe care o detest, o detestam si atunci) si unul gri. Cand au fost gata, am ramas de-a dreptul socata: desi-mi propusesem sa nu le port, m-a cucerit imediat linia clasica, mai ales fusta-creion, care pe atunci nici nu se purta, si haina cu revere inguste, la care asortam o bluza alba, de poplin, cu guler rotund. Primii mei ani de profesorat se leaga de aceste haine.

_______________________________________________________________

“-Era ea, spuse Marmanjica. Am cunoscut-o dupa pantofi.”

“(…) pantofii turcoaz, dichisiti cu nasturi de argint.”

Doina Rusti, Homeric

_________________________________________________________

In ce maniera imbracamintea, incaltamintea intervin, schimba raportarea la celalalt?

Haina il cam face pe om: contine un cod social. Este forte confortabil sa te imbraci cu hainele care sunt la moda, pentru ca esti receptat imediat ca facand parte dintre oamenii care militeaza pentru progres. Moda e lansata de cativa insi, care-si capata imediat un numar mare de fani. Cand intri in moda, te alaturi unui grup, ceea ce-ti usureaza mersul prin lume. Alternativa este sa fii unic, extravagant, iesit din comun. Cand porti haine clasice, dar elegante, cu stil, impui respect: nu ai prieteni, dar ai autoritate. Cand alegi haine demodate, prost croite, cumparate din comert – esti doar o persoana jalnica si atat. Ei bine, personajele mele sunt in moda sau isi personalizeaza vestimentatia. Chiar si Marmanjica, saraca, sleampata de regula, isi face o rochie, cum nu mai avea nimeni, din aceeasi dorinta de a iesi din rand. Dar mai mult decat hainele conteaza atitudinea, felul in care este purtata o haina. Lucrul acesta m-a preocupat mereu: a sti sa faci dintr-o haina umila un vesmant onorabil, mi se pare o arta. Iar confortul vine din incredere. La sfatul unei matusi pe care n-o placeam, prin liceu, mi-am facut o rochie din tergal subtire, o nuanta foarte rara de frez: materialul starnea uluiala, croiala arata foarte buna. Era o rochie clos, scurta, cu guler inalt. Numai ca eu aratam penibil in ea. Am fost intr-o vizita si simteam ironia din ochii celorlalti. O saptamana mai tarziu, mi-am cumparat un material ieftin, din cele care se folosesc la draperii si la tapitatul fotoliilor, un metraj vernil-galbui, foarte deschis, care arata dupa cum zicea mama, ca o panza de sac. Mi-am facut un costum, o fusta dreapta, foarte scurta si o geaca, impopotonata cu buzunare, fermoar, nasturi. Asa cred c-am umblat toata clasa a X-a, cu hainele astea, enervandu-mi toata familia. Ma reprezentau, ma simteam confortabil.

_______________________________________________________________

“El, care stia atat de bine sa poarte o haina, intr-un anteriu boieresc i-ar fi facut pe toti sa-i pupe papucul. Si chiar stia sa dea stralucire unei simple fermenele! Cand era camaras, avea ceva al lui care impunea respect printre slugi. Poate ochii rotunzi, ca niste mere rostogolite pe o tipsie, poate felul in care privea.”

_______________________________________________________________

Prin ce fel de “statii”, “geografii”, “tatonari”, “culori”, conversatii si deveniri launtrice calatoreste stilul dvs. vestimentar?

In momentul de fata, vestimentatia nu mai este o prioritate pentru mine. Respectiv, ma gandesc la multe haine (toate extravagante), dar nu mai ajung sa mi le fac, nu mai am timp si ma resemnez cu ceea ce se gaseste. Prin iarna, am vrut sa ies din casa si mi-am dat seama ca nu-mi mai venea nicio haina, ma ingrasasem nasol. Asa ca am trecut strada, am intrat intr-un magazin si mi-am cumparat o haina la intamplare, pe cea mai ieftina: o haina pentru barbati, pe care am purtat-o toata iarna, pana cand a dat molima, cu manecile suflecate. Am ajuns la acea varsta, cand orice haina mi-as cumpara, arata imediat ca mine, se adapteaza. Cat priveste culorile, am purtat mult verde la viata mea, o anumita nunata foarte inchisa, dar si kaki si o nuanta de mov. Ma si fardam cu mov si verde, in acelasi timp. Culorile astea, impreuna au o forta benefica.

Exista piese/ cel putin o piesa/ un accesoriu in garderoba dvs., pe care le/o/il alipiti de un vis devenit realitate, de o reusita aurita si implinita, poate, pe ultima suta de metri, atunci cand domina mai degraba gustul sperantei desarte…si, totusi, intr-o frecventa de secunda imperceptibila cu receptorii timpului real, daruita insa, intru totul miraculozitatii clipei suspendate, o situatie din existenta dvs., de la un moment dat, se imbratiseaza, cu profunda reciprocitate, cu reciprocitatea regasirii, cu o solutie benefica, asortata “manusa” celei ce, initial, parea o dilema fara rezolvare?

Oh! Am avut multe haine care mi-au deschis usi. Am avut pantofii zburatori care m-au ajutat sa supravietuiesc intr-o perioada grea. Am avut geaca verde care, dupa cum sustinea bunica-mea, ma facea cam impertinenta. Am avut haine pe care le imbracam doar ca sa scriu. Si acum e la fel. Dar daca ar fi sa aleg numai una dintre numeroasele mele haine apotropaice, as alege pantalonii negri. Intre mine si acesti ginsi a fost o legatura puternica, stabilita la prima vedere. Drepti, stramti, grosi, dintr-un bumbac nemuritor, de un negru purtat la greu. I-am vazut pe un tip, care arata ca o grisina, in primul rand din cauza pantalonilor, care aveau, printre altele si acesta calitate, de a face sa nu mai conteze restul hainelor. Doar pe ei ii vedeai. In plus vorbeau cu mine, erau in stare sa-mi citeasca si gandurile. Dupa ce-au devenit ai mei (caci nu e greu sa dezbraci un barbat), pentru mine a inceput alta viata. Orice-mi puneam in cap devenea lesne de obtinut. Pantalonii aia erau invincibili. O singura cerinta aveau: sa nu depasesc 50 de kg. Chiar si 200 de grame daca treceam peste acest barem – nu mi-i mai puteam pune. In cele din urma, am cedat si-am ramas fara ei.

In ce mod contribuie elementele de atmosfera/ estetice/ comportamentale in care sunt imbracate personajele la momentele desfasurarii actiunii, la intensitatea, gradualitatea faptelor, dintr-o carte (un exemplu personal ), in general, si din cartile pe care fauriti, in mod deosebit?
Va invit sa ne ghidati intr-o “calatorie vestimentara”, prin paginile “Manascrisului fanariot”, “Matei Vinerii”, pentru a ne reintoarce la “Homeric”.

Leun, din Manuscrisul fanariot, este croitor. Initial aveam mult mai multe pagini despre creatiile lui vestimentare, dar am renuntat la ele, parandu-mi-se ca incarca romanul. Pana la urma, de importanta estetica este doar tunica de barchet turungiu, care devine un fel de depozitara a iubirii lui, este haina primei intalniri amoroase. In cromatica ei este lucrata toata partea aceea, cand Bucuresti-ul, contaminat de iubirea lui, o ia razna, in soarele verii, in lumina turungie (portocalie) ca si tunica lui. In Mata Vinerii nu m-a preocupat decat vestimentatia lui Ismail Bina. M-am documentat serios in legatura cu asta. E acolo o scena in care piata e cuprinsa de verva revolutiei la aparitia consulului francez, iar de pe o cladire, cineva priveste prin luneta:

„De pe terasa unei cladiri care atingea norii, un barbat privea prin ochean. Purta niste toale trandafirii care-ti luau ochii, iar imensa luneta era sprijinita pe mai multe spinari de slugoi.”
Iar ceva mai tarziu, il regasim la petrecerea de la Palat:
„Nu departe de francezi, pe o canapea larga, un barbat tragea cu lene dintr-un ciubuc. Era imbracat cu anteriu ghiurghiuliu, ceea ce intr-un prim moment mi-l aduse in minte pe omul care privea prin luneta. Apoi mintea mi s-a deschis ca un bujor. Barbatul tolanit pe canapea era Ismail Bina!”
Cu toate ca descrierea este succinta, ea are in spate o documentare si chiar cateva portrete anterioare, inspirate din vestimentatia lui Selim III, dar mai tipatoare, evident, pentru ca Bina este doar un fel de securist al Imperiul, intrat in afaceri. In Homeric am cateva descrieri, este adevarat, dar asta pentru ca naratorul e foarte atent la vestimentatie, prin urmare, descrierile respective fac parte din profilul lui. Ca sa justific scena in care se pregateste pentru intalnire, adunand un munte de haine, trebuia mai intai sa-l vad observand, analizand vestimentatia celorlalti.

In cele ce urmeaza, viziuni iconice despre stil, moda, haine, pantofi, de la Jean Cocteau pana la Yves Saint Laurent.

Joan Crawford: “Ai grija de hainele tale ca de niste prieteni buni.”

Doina Rusti Hainele iti pot schimba starea de spirit, atitudinea.

Jean Cocteau: “Stilul este un mod simplu de a spune lucruri complicate.”
Doina Rusti: Silul cere educatie si respect de sine.

Coco Chanel: “ Moda nu este ceva ce exista numai in privinta rochiilor. Moda este in aer, pe strada, moda are de-a face cu idei, modul in care traim si ceea ce se intampla.”
Doina Rusti: Schimbarile de directie ale istoriei se reflecta in moda.

Audrey Hepburn: “ Eleganta este singura frumusete care nu se ofileste.”

In ce consta eleganta pentru dvs., Doina Rusti?

Se spune ca “nu poti avea niciodata prea multa grija atunci cand iti alegi pantofii” (potrivit lui Christian Dior), intrucat “pantofii, acestia, iti transforma limbajul corpului si atitudinea . Te inalta fizic si psihic.” ( conform lui Christian Louboutin).

… ca sa nu mai vorbesc de culoare! Pe cat de palide ii erau rochiile, pe atat de vii mi se pareau pantofii, in niste nuante care nu aveau nume, de la marmanziul strugurelului timpuriu pana la verdele frunzei de nufar. Nu-i placeau ciucurii, desi erau foarte la moda prin Bucuresti, ci prefera cataramele asezate pe fata pantofului, ca niste scule straine, mici bijuterii ori nasturei de sidef, incat stiai imediat ca sunt picioarele ei. (Homeric)
Personalitatea unui om se vede cel mai bine dupa pantofi. Ador barbatii care poarta sandale, imi plac pantofii decoltati mult, platformele. Detest tocul subtire, zis cui, sireturile stranse, mai ales cele subtiri, stranse la maximum pe pantofiorii fini, de piele.
Este bine sa ai pantofi comozi, dar nu e obligatoriu:)

“Musa pasea lenes, tarsindu-si papucii, bucurandu-se sa simta pietrisul prin talpile noi.” (Homeric)

Miuccia Prada: “Moda reprezinta un limbaj spontan, instantaneu.”
Doina Rusti: E un limbaj, intr-adevar, de club.

Fragmente din romanul Homeric, faurit de scriitoarea Doina Rusti:

“Ciptoreanca chiar avea darul de a ghici, doar uitandu-se in ochii cuiva. (…) Acesta era darul Ciptorencei: de a sti, imediat, la ce tii mai mult.”

“In privinta fumatului, eu port toata vina, caci am avut grija sa nu ramana niciodata cu pipa goala. Ii placea atat de mult sa fumeze, incat nu ma induram sa nu-l alimentez periodic. Ii placea, cu precadere, pulberea grunjoasa, ca nu toata cenusa este la fel. Dupa unii oameni, ramane un praf fin, cu gust fad, iar cenusa altora pastreaza resturi paioase si granule inmiresmate. “

“ Toata strada Brezoianu se luminase de frunzele toamnei, iar din cerul curat picurau infime margaritare de bruma. Despina a iesit pe poarta cu pasi mici, incat parea ca nici nu se misca din loc. (…) Eram singur, intr-o lume in care nu ma vedea, nu stia ca exist, iar in lumea asta eu sufeream pentru a nu stiu cata suta de ori. Iubirea vine exact cand singuratatea ta a ajuns la refuz, dupa ce ai tinut in tine toate nemultumirile. Te abtii si dai oamenii la o parte, convins ca n-ai nevoie de nimeni. (…) Exact asa am patit eu. O vedeam pe Despina venind spre mine, cu niste ochi tristi, ii simteam tulburarea din sange si, chiar daca stiam ca toate astea i se trag de la Pantelimon Iorga, ma simteam atins de aceeasi melancolie, gata sa-mi impart suferinta cu ea.”

“Viata lui Pantelimon se transformase intr-un fosnet de fuste. Tinea in mana pensula, dar urechile i se deschideau catre piata, ochiul i se furisa pe la pravalii, mai ales spre cafenea, unde i se parea ca vede o falfaire de panze, un umar familiar, ca aude vocea pe care ar fi recunoscut-o si dintr-o mie de voci. (…) Dar de cate ori intorcea capul, nu era decat Marin cafegiul, batut in cuie pe scaunul vechi, captusit cu pleduri si perne, sau baiatul care invartea ibricele de cafea in nisipul fierbinte. Iar in mirosul cafelei, pe care Pantelimon il avea in creier, se strecura, ca un sarpe, parfumul Despinei, de nisip ud in care cineva a ingropat coji de pepeni.”

“Lambru Baleanu, fratele vitreg al Despinei si singurul fiu al paharnicului Baleanu, in ciuda averii sale, iubea farmacia, pe care o considera o arta, motiv pentru care viata lui se impartea intre licori, alifii si hapuri de boli. In salon mirosea a flori si-a dulceturi si insusi Lambru parea facut din serbet de salcam, intins pe un mic divan cu spatar, cum Marmanjica nu mai vazuse.”

“Cum poti sa stii daca omul pentru care plangi si te rogi este acea bucata din tine, ratacita prin lume, si pe care fiecare celula a carnii tale o striga? Nu stii. Te invinovatesti de nebunie, de boala. Exista totusi o proba care nu da erori, proba chemarii. Ratacesti aiurea pe strazi, strigand un nume in gand, iar omul care poarta acel nume apare exact in locul intalnirii din minte.“

“El era singurul din familie care pufaia si-o facea cu o pasiune care pe mine ma fascina. Isi cioplea singur pipele din lemn de par fiert in miere, dar avea si unele din lut, toate cu un caus larg, din care iesea un fum subtirel, laptos, mi se parea pe atunci. Fuma mangaind gatul pipei cu degetul aratator, care din cauza asta sau din alte cauze avea si o unghie mai mare decat celelalte, intotdeauna vopsita, ceea ce-i dadea un aer foarte boem. Tragea rar in piept, mai mult pufaia, dar cu fiecare miscare i se indulceau ochii, ca si cum in irisul lor s-ar fi petrecut actiuni numeroase, amoruri si drame, fapte eroice – o intreaga lume i se misca in ochi, ceea ce ma facuse intr-un timp sa cred ca, o data cu fumul, ii intrau in sange si niste minuscule fiinte, foarte agile. Chiar si inteligenta fumatorului mi se parea legata, cumva, de fumul pipei, care raspandea in jur o viata subtila.”

“Oamenii singulari, diferiti de tot restul, au multe bucurii, pe care nimeni in lume nu le mai gusta, sunt privilegiati, intr-un fel. Si inca ceva: cand esti diferit, nu trebuie sa faci eforturi ca sa te placa ceilalti – oricum n-o sa fii niciodata egalul lor.
– Si – atunci? am intrebat dardaind.
– Cel mai bine este sa ramai cum esti tu!”

Dialogul cu romanciera Doina Rusti a fost pregatit de Stefania Argeanu, pentru Ceasca de Cultura.
Iunie 2020

Sursa text: Stefania Argeanu
Autor: Stefania Argeanu
Sursa foto: din arhiva personala a inepuizabilei Doina Rusti

14 iunie 2020
Doina Ruști: „Scriitorul să fie îndrăgostit de acel subiect, cuprins de acea curiozitate care face ca povestea să fie vie”

Motto:

Fictiunea este experiment. Cand nu mai e asta, inceteaza sa mai fie fictiune. Niciodata nu scrii ceva daca nu ai sentimentul ca nimeni nu a mai scris lucrul acela. Ca nimeni nu a mai simtit substanta acelei propozitii asa. Fiecare propozitie este o inovatie.”

John Cheever, micro-fragment al interviului din The Paris Review (1976)

Manuscrisul fanariot. MAMICA la doua albastrele. Patru barbati plus Aurelius. Camasa in carouri. Lizoanca la 11 ani. Fantoma din moara. Zogru. Omuletul rosu.

In acceptia lui Norman Manea, este “o excelenta prozatoare, de mare talent si intuitie.” In viziunea mea, Doina Rusti – romanciera romana contemporana, profesor universitar, scenarist si regizor de film – este o fiinta daruita cu harul scrierii si harul transmiterii de povesti umane profund sonorizante in literatura, care daruieste viata, dans, sinceritate, muzica, voce, substanta intrebarilor care vin inspre ea, mizand pe textura de catifea a intuitiilor sale, pe care le privilegiaza in permanenta, dandu-le aripi, mister, natura epica. Cea care atunci cand scrie este “o pisica indragostita”, simte ca povestea sonora este predestinata doar “visatorilor incurabili”. Pentru ca detine dexteritatea, flexibilitatea de a vietui, de a se mula intr-o poveste prin multiple moduri de exprimare, reuseste sa impartaseasca celorlalti din aburul care imbratiseaza tandru conturul solar al literelor sale. Ramanand, totodata, un fidel martor al celor mai uluitoare aspecte ale vietii si o prietena a bibliotecilor, se remarca prin investigarea, in spirit detectivistic, a documentelor de arhiva. Si pentru ca traieste si mai intens decat am surprins-o eu in aceasta fotografie descriptiva din intro, pentru ca este o cunoscatoare profesionista a vietii si “a celor mai tainice manifestari ale ei”, i-am propus o confesiune in compania unei cesti culturale, scriitoarei Doina Rusti.

Doina Rusti

_______________________________________________________________________

“Numai adevaratii cititori stiu ce insemna sa citesti trei sferturi de carte.”

Doina Rusti

“Cel mai bun lucru pe care l-am facut in viata a fost sa invat sa citesc.”

Mario Vargas Llosa

_______________________________________________________________________

Stefania Argeanu: Care este sensul expresiei "Din dragoste de carte", pentru Doina Rusti?

Doina Rusti: Expresia asta imi aduce aminte de marea mea frica, de pe vremea copilariei. Pe-atunci, daca auzeam pe cineva vorbind despre dragoste de carte, vedeam imediat inaintea ochilor un elev ingropat in exercitii de algebra. Si m-apuca o groaza cumplita la gandul ca n-o sa fiu niciodata printre acei insi cuprinsi de dragostea pentru invatatura. Eram atat de infricosata, incat nici nu mai vedeam propria-mi iubire pentru citit. Cartile pe care le devoram erau din alta lume, nu exprimau acea dragoste de carte pe care mi-o baga toata lumea pe gat. Alegeam cartile, de cele mai multe ori pe ascuns, nu pentru ca mi-ar fi interzis cineva, ci pentru ca nu voiam sa le impart cu nimeni. Abia tarziu, dupa ce expresia asta se terfelise rau de tot, am realizat ca si eu aveam dragoste de carte. Dragostea mea.

Care este, de fapt, menirea cartilor?

Sa te scoata din vid. Adeseori oameni cad acolo, intr-o zona in care nu mai exista inspiratie, curiozitate sau pofta intelectuala. E un fel de buzunar de senator, un sertar pe care nu-l mai deschide nimeni. Singura cale de-a scapa e sa iei o carte si sa treci de la un capat la altul. In interiorul ei incepe o viata, care are infinit de multe fete. Iar in alt sens, e si cel mai scurt drum spre sufletul altuia.

Va mai aduceti aminte care este acea carte care a deschis si, ulterior, influentat gustul pentru lectura?

“Mihail, caine de circ” a fost prima mea carte serioasa si contaminatoare. Ea este poarta. Am dat de ea intamplator si-am citit cam trei sferturi. Numai adevaratii cititori stiu ce insemna sa citesti trei sferturi de carte. Printr-un concurs de imprejurari, cartea a disparut, lasandu-ma cu ochii in soare. Toate incercarile mele de a o regasi au esuat. Nu pentru ca s-ar fi topit de pe suprafata pamantului, ci pentru ca ori de cate ori porneam in cautarea ei, gaseam alta carte. Asa am prins gustul tradarii, care este cu totul altul cand vine vorba despre tradarea cartilor. Este ca potentiatorii alimentari, ca bucatica de ciocolata daruita de altul. Dupa 20 de ani am citit finalul romanului Mihail caine de circ. Intr-o vara torida, stand in picioare intr-un anticariat.

Ce descoperiti, ce invatati de la cuvinte ?

Tu crezi ca la intrebarea asta se poate raspunde pe scurt? Ha-ha!

_______________________________________________________________________

“Am trecut prin biblioteci mari, coplesitoare, modernizate. Dar cand ma gandesc la biblioteca, imi vine in minte imediat Biblioteca Academiei de pe vremuri. Avea o sala larga (sala 1) cu peretele dinspre rasarit facut din geamuri. Acolo am trait marile descoperiri, aruncand din cand in cand un ochi spre gradina.”

Doina Rusti

,,Gratie fictiunii, suntem mai bogati sufleteste si suntem diferiti, fara a inceta sa fim aceiasi. Ne dizolvam in ea si ne multiplicam prin ea, traind mai multe vieti decat cele pe care le avem si pe care le-am putea trai daca am ramane izolati in veridic, prizonieri ai istoriei."

Mario Vargas Llosa, Adevarul minciunilor

_______________________________________________________________________

In spirit imaginar si inventiv, ce credeti ca este/ ar fi dispusa sa ofere literatura, din dragoste de carte, celui/celei ce s-ar apropia de ea intr-un moment incetosat al vietii?

Depinde de ceata. Daca este norul ala cenusiu, din cauza caruia nu mai poti sa vezi incotro se indreapta lumea, atunci cartile pot sa fie busola care-ti lipseste. Dar daca ceata este narcotica, este posibil ca acea carte pe care-o iubesti sa-ti dea aripile de care are nevoie orice drogat.

In cate limbi vorbesc cartile?

Fiecare carte cu norocul ei. Unele nu vorbesc decat in limba materna. Altele vorbesc si pe Google Translate.

In cate limbi vorbeste o carte cu romanciera, scenarista, regizoarea Doina Rusti?

Sunt un cititor de romane. Citesc in romana. Cel mai des. Cand eram tanara, citeam in latina. Am tradus Plaut, poemele lui Pico de la Mirandola. Am citit simbolistii in franceza. Citesc stirile in engleza. Uneori, in momente de maxima depresie deschid Homer, in greaca, si traduc cateva versuri.

Descrieti-mi imaginea celei mai frumoase biblioteci in care ati pasit vreodata/ de curand.

Sunt multe. Cred ca prima dintre cele mari a fost la Bologna. Nu sala de lectura, care e banala, ci drumul pana acolo, curtea, coridoarele, inclusiv camaruta in care era sechestrat doctorandul medieval inainte de a-si sustine teza. Am trecut prin biblioteci mari, coplesitoare, modernizate. Dar cand ma gandesc la biblioteca, imi vine in minte imediat Biblioteca Academiei de pe vremuri. Avea o sala larga (sala 1) cu peretele dinspre rasarit facut din geamuri. Acolo am trait marile descoperiri, aruncand din cand in cand un ochi spre gradina. La un moment dat sala a disparut, transformata in incaperi mici, meschine si urat mirositoare. Nu m-am mai dus.

_______________________________________________________________________

“In momentul de fata, castiga, iarasi, teren povestea complicata, impanata cu artificii. As miza pe faptul ca, niciodata, omul n-o sa-si piarda gustul pentru mister si complicatii epice. Cat priveste formula, aici chiar se intampla lucruri…”

Doina Rusti

,,Ceea ce suntem ca indivizi, ceea ce am vrea sa fim fara a putea in realitate, fiind astfel obligati sa inventam si sa ne imaginam- istoria noastra secreta- numai literatura stie sa povesteasca.”

Mario Vargas Llosa, Adevarul minciunilor

,,Radacina tuturor istoriilor este experienta celui care le izvodeste, traitul e sursa oricarei fictiuni. Asta nu inseamna, desigur, ca un roman ar fi intotdeauna o biografie disimulata a autorului sau; ci ca, in orice fictiune, chiar si in cele iscate de imagintia cea mai debordanta, este posibil sa gasesti un punct de plecare, un nucleu intim, legat visceral de o suma de trairi ale celui care a pus-o pe hartie.(…) Inventia chimic pura nu-si are locul in domeniul literar. Asadar, toate fictiunile sunt arhitecturi inaltate de fantezie si de maiestrie pe baza unor anumite fapte, persoane, imprejurari care s-au intiparit candva in memoria scriitorului si i-au declansat fantezia creatoare, care, cu punctul de pornire in acel nucleu, a construit o lume intreaga, atat de bogata si de multipla, incat uneori rezulta aproape imposibil(…) sa mai recunosti in ea acel material autobiografic ce i-a fost temelia si care este, sub un anumit aspect, legatura secreta dintre orice fictiune si aversul ei situat la antipozi: realitatea reala.”

Mario Vargas Llosa, Scrisori catre un tanar romancier

_______________________________________________________________________

Care este sentimentul predominant in timpul scrierii unei carti, dar dupa finalizarea acesteia?

Cand scriu, sunt o pisica indragostita. Dupa ce termin, ajung un fel de fotoliu uzat, care de—abia daca mai pastreaza forma pisicii.

Pastrati o amintire aparte momentului (din 2009), in care ati primit Premiul Uniunii Scriitorilor?

O amintire despre vanitate. Dupa ce-am primit diploma voiam sa am o poza cu momentul respectiv. Dar nimeni nu-mi facuse. Pana la urma a venit un tip, care s-a oferit sa-mi vanda niste poze. Avea un CD cu multe fotografii de la eveniment si cerea un pret care, pe-atunci, mi se parea mare. Totusi am cumparat pachetul, iar acasa am descoperit ca nicio poza nu era cu mine.

Ce conotatii au, pentru dvs., recunoasterea, aprecierea, premiile?

Cand iei premii, nu te mai iubeste nimeni. Cand nu iei premii, te transformi in ratoi motat. Cand nu iei premiile pe care crezi ca le meriti, devii un fel de gladiator. In toate cazurile, e si bine si rau.

Care sunt vestile pe care vi le transmite "Manuscrisul fanariot" din bogatia de itinerarii (geografice, fiintiale, literare) carora le da curs si care culmineaza cu inima cititorului? Daca ati fotografia acum aceasta stare, ce ar contine?

Un fes pluteste pe apa Dambovitei intr-o zi de vara bucuresteana, in timp ce un barbat tanar, imbracat cu o jacheta turungie, face pasi tematori. In jur totul e topit in lumina de iulie. in afara de haina lui si de umbra unei fuste care misca tufele de boz.

_______________________________________________________________________

“Pentru mine, constructia se afla pe primul loc. Imi place sa povestesc. Imi place sa scriu. Filmul este o modalitate de-a povesti si un joc, intre multe altele.”

Doina Rusti

,,Jocul de-a literatura nu e unul inofensiv. Rod al unei intime insatisfactii fata de viata asa cum este, fictiunea e la randul ei prilej de nemultumire, de frustrare. Iar asta se intampla fiindca cel ce, prin lectura, traieste o mare fictiune, revine la viata reala cu o sensibilitate mult mai ascutita fata de limitarile si imperfectiunile ei, afland din acele marete fantezii ca lumea reala, viata traita sunt infinit mai mediocre decat cele inventate de romancieri.”

Mario Vargas Llosa, Scrisori catre un tanar romancier

_______________________________________________________________________

Cum priviti intalnirea dintre carte si cititor, din calitatea de scriitor?

Cititorul? Nu este fratele meu. Ci amantul asteptat.

Cum va raportati la noile tehnologii? Exista o naratiune, un dialog, o poezie, o regie, un scenariu intre literatura/ carte, cititori/public si internet?

Internetul a sters multe bariere intre scriitor si cititori, dar a si vulgarizat putin relatia. Pe internet, toti suntem scriitori. Nimeni nu citeste, ci crede ca este citit.

Care sunt valentele scenaristicii, regiei contemporane, in contextul in care tehnica evolueaza accelerat?

Ca toate lucrurile facute de om, si filmul este un joc. Iar marile jocuri nu tin cont de tehnica, ci se folosesc de ea. Din fericire, astazi e destul de usor sa fii la curent cu noutatile, sa-ti iei cel mai nou program de editare video, de exemplu. in ceea ce priveste moda povestii, aici, as spune ca fiecare trebuie sa tina cont de natura lui epica. Minimalismul e mort. In momentul de fata, castiga, iarasi, teren povestea complicata, impanata cu artificii. As miza pe faptul ca, niciodata, omul n-o sa-si piarda gustul pentru mister si complicatii epice. Cat priveste formula, aici chiar se intampla lucruri…

Care este rostul, destinul sunetelor, intr-un univers incercat de voluptatea imaginilor?

Ca intotdeauna: muzica genereaza dansul.

Cand auziti sunetul rasfoitor, iscoditor, ispititor al paginilor unei carti, la ce va ganditi prima data?

La trecut.

Ce mesaj aduce, cu sine, parcurgerea unei povesti scrise?

Glumesti?! Fiecare poveste aduce trei mii de mesaje diferite.

Dar in cazul unei povesti sonore ( ma refer, indeosebi, la spectacolele de teatru radiofonic)/ sau al unei povesti-scenariu de film, care sunt "darurile" pentru fiinta care are rabdarea de a privi, de a asculta si a da un sens personal mesajului primit?

E mai greu sa faci o poveste radiofonica. E mai simplu s-o receptezi. E frustrant ca nu poti sa vezi. Cred ca povestea sonora este doar pentru visatorii incurabili.

_______________________________________________________________________

“Romanul este o constructie care presupune planuri detaliate.”

Doina Rusti

“Romanul este forma, cuvant si ordine, inainte de a fi continut.”

“Viata mai inseamna, deci, si asta: fantezie, verb, vis insufletit, literatura.”

Mario Vargas Llosa

_______________________________________________________________________

Ce amintiri, ce semnificatii, ce ecouri acordati teatrului radiofonic, respectiv radioului?

Am ascultat, nu demult, Pisica verde de Elise Wilk, o realizare radiofonica de Mihnea Chelariu & Madalin Cristescu, ceva foarte impresionant, in primul rand ca expresie, pentru ca fiecare personaj era ca un cantec. Dar, repet, povestea sonora este foarte greu de facut.

Care este tonul intalnirii dintre scris, regie, profesorat, pentru dvs.?

Toate acestea sunt moduri de a trai intr-o poveste, dar, pentru mine, constructia se afla pe primul loc. Imi place sa povestesc. Imi place sa scriu. Filmul este o modalitate de-a povesti, iar pentru mine, un joc intre multe altele. Cat despre profesorat – ma intalnesc din cand in cand cu niste prieteni tineri pe care incerc sa-i invat ceva din ceea ce eu stiu sa fac. Tocmai de-aia, imi plac doar cursurile practice.

Care sunt punctele cheie pe care e necesar sa le stapanesti cu o asa indemanare, astfel incat trecerea de la cititor la scriitor sa fie una reusita?

Nu stiu. Ca cititor, vreau ca o carte sa ma uluiasca. In situatia de scriitor, caut caile spre partea cea mai uluitoare a lumii.

A fi cititor nu e o stare conditionata imperativ de cea de a fi scriitor, insa starea de a fi scriitor, a simti povestea si a avea harul impartasirii ei este conditionata intr-un fel, de un stadiu anterior si, in continua formare, de cititor?

Nu. Dar daca da, e nasol. Rau de tot. Pentru oricine.

Scriitorul isi aprovizioneaza reflexele stilului sau literar din atmosfera cartilor pe care le-a citit, pe care le citeste in permanenta?

Scrisul altuia este o amenintare si uneori, mai ales la tinerete, un handicap. De povara aceasta nu se scapa decat prin exercitiu. Esti contaminat de un scriitor – fa rescrieri, din opera lui, pana scapi! Desi, in lumea actuala, aceasta nu mai este o problema, dupa cum nici cea a epigonilor ori a plagiatorilor. Totusi, pentru mine, conteaza. Cand numarul epigonilor mei se inmulteste, de regula, caut alta formula.

Ce carti preferate aveti, la care povesti va intoarceti in permanenta? Dintre cartile prezentului, care a(u) reusit sa va capteze atentia, emotia, curiozitatea, nerabdarea de a o citi/ de a le citi imediat?

Recitesc periodic Faulkner (Absalom), Céline (Moarte pe credit). Am avut perioada prozei sud-americane. Am citit, la vremea lor, pe nerasuflate, o suma de carti dintre cele mari, si-am sa numesc doar cateva: Ulisse (Joyce), Demonii (Dostoievski), Oameni de porumb (Asturias), Un veac de singuratate (Marquez), Conversatia la Catedrala (Llosa), Numai Dumnezeu si noi (Michel Folco), Dezonoare (Coetzee), Padurea norvegiana (Haruki Murakami). Recent, am inghitit multe carti proaste, dezamagitoare, plictisitoare, caldute sau doar interesante ca subiect – toate foarte laudate. Ultima carte buna: Falconer (Cheever).

_______________________________________________________________________

“Nu e important daca facem sau nu o buna impresie, conteaza ce simtim cu sufletul.”

“Treaba mea este sa observ oamenii si nu sa ii judec.”

“Este posibil ca, intr-o analiza finala, o fiinta umana sa obtina perfecta intelegere a unei alte fiinte umane? Putem investi timp enorm si energie in eforturi serioase pentru a cunoaste o alta persoana, dar in final, cat de mult ne putem apropia de esenta acelei persoane? Ne convingem ca cunoastem bine cealalta persoana, dar stim cu adevarat ceva important despre cineva?”

Haruki Murakami

_______________________________________________________________________

In afara de timpul acordat documentarii romanelor, cursurilor, prin biblioteca/ biblioteci, ce alte activitati, implicari, actiuni, gesturi, atitudini, comportamente definesc profilul scriitorului, in acceptia dvs.?

Un scriitor este un om ca toti oamenii. Nimic din ceea ce fac ceilalti n-ar trebui sa-i fie strain. Are nevoie sa traiasca intens, pentru ca scriitorul se pretinde a fi un cunoscator al vietii, al celor mai tainice manifestari ale ei.

Ce presupune, de fapt, actul scrisului?

Placerea de-a construi.

Cand, cum se scrie cartea: din amintiri, notatii consecvente sau selective intr-o agenda care functioneaza pe post de pre-sertar al cartii, din imaginile, sonoritatile, cautarile, intalnirile fiintiale si destinatiile benefice, inregistrate cu ageritate in condica minutioasa, detaliata, elaborata sau succinta a creierului, in fata colii albe de hartie, in imediata apropiere a word-ului, la intersectia dintre timpul ocupat si timpul liber, de mana cu inspiratia sau lasandu-te inspirat(a) in cel mai neasteptat moment?

Romanul este o constructie care presupune planuri detaliate. Cel mai greu este sa gasesti un subiect care n-a mai fost scris. Apoi, lucrul cel mai important, dupa parerea mea, este ca scriitorul sa fie indragostit de acel subiect, cuprins de acea curiozitate care face ca povestea sa fie vie.

In ce masura conteaza sa asculti cartea care vorbeste in tine, chiar inainte de a fi scrisa?

Este important. Perioada de gestatie are rol principal. Dar nici sa stai prea mult cu ea in suflet nu e bine. Te poti plictisi inainte de a incepe sa scrii.

Interviul a fost realizat de Stefania Argeanu

Autor: Stefania Argeanu

Sursa: Stefania Argeanu

6 noiembrie 2016

Etichetă: doina rusti

Doina Ruști: “Lucrul acesta m-a preocupat mereu: a ști să faci dintr-o haină umilă un veșmânt onorabil”

Doina Ruști: „Scriitorul să fie îndrăgostit de acel subiect, cuprins de acea curiozitate care face ca povestea să fie vie”