Motto: „Ficțiunea este un experiment. Când nu mai e asta, încetează să mai fie ficțiune. Niciodată nu scrii ceva dacă nu ai sentimentul că nimeni nu a mai scris lucrul acela. Că nimeni nu a mai simțit substanța acelei propoziții așa. Fiecare propoziție este o inovație.” John Cheever, micro-fragment al interviului din The Paris Review (1976)

Manuscrisul fanariot. MĂMICA la două albăstrele. Patru bărbați plus Aurelius. Cămașa în carouri. Lizoanca are 11 ani. Fantoma din moară. Zogru. Omulețul roșu.

În accepția lui Norman Manea, este „o excelentă prozatoare, de mare talent și intuiție.” În viziunea mea, Doina Ruști – romancieră română contemporană, profesor universitar, scenarist și regizor de film – este o ființă dăruită cu harul scrierii și harul transmiterii de povești umane profund sonorizante în literatură, care dăruiește viață, dans, sinceritate, muzică, voce, substanță întrebărilor care vin înspre ea, mizând pe textura de catifea a intuițiilor sale, pe care le privilegiază în permanență, dându-le aripi, mister, natură epică. Cea care, atunci când scrie, este „o pisică îndrăgostită”, simte că povestea sonoră este predestinată doar “visătorilor incurabili”. Pentru că deține dexteritatea și flexibilitatea de a viețui, de a se mula într-o poveste prin multiple moduri de exprimare, reușește să împărtășească celorlalți din aburul care îmbrățișează tandru conturul solar al literelor sale. Rămânând totodată un fidel martor al celor mai uluitoare aspecte ale vieții și o prietenă a bibliotecilor, se remarcă prin investigarea, în spirit detectivistic, a documentelor de arhivă. Și pentru că trăiește și mai intens decât am surprins-o eu în această fotografie descriptivă din intro, pentru că este o cunoscătoare profesionistă a vieții și a „celor mai tainice manifestări ale ei”, i-am propus o confesiune în compania unei cești culturale, scriitoarei Doinei Ruști.

„Numai adevărații cititori știu ce înseamnă să citești trei sferturi de carte.”

Doina Ruști

„Cel mai bun lucru pe care l-am făcut în viață a fost să învăț să citesc.”

Mario Vargas Llosa

Ștefania Argeanu: Care este sensul expresiei „Din dragoste de carte” pentru Doina Ruști?

Doina Ruști: Expresia asta îmi aduce aminte de marea mea frică, de pe vremea copilăriei. Pe atunci, dacă auzeam pe cineva vorbind despre dragoste de carte, vedeam imediat în fața ochilor un elev îngropat în exerciții de algebră. Și m-apuca o groază cumplită la gândul că n-o să fiu niciodată printre acei inși cuprinși de dragostea pentru învățătură. Eram atât de înfricoșată, încât nici nu mai vedeam propria-mi iubire pentru citit. Cărțile pe care le devoram erau din altă lume; nu exprimau acea dragoste de carte pe care mi-o băga toată lumea pe gât. Alegeam cărțile, de cele mai multe ori pe ascuns, nu pentru că mi-ar fi interzis cineva, ci pentru că nu voiam să le împart cu nimeni. Abia târziu, după ce expresia asta se tăvălise rău de tot, am realizat că și eu aveam drag de carte. Dragostea mea.

Care este, de fapt, menirea cărților?

Să te scoată din vid. Adeseori oamenii cad acolo, într-o zonă în care nu mai există inspirație, curiozitate sau poftă intelectuală. E un fel de buzunar de senator, un sertar pe care nu-l mai deschide nimeni. Singura cale de a scăpa e să iei o carte și să treci de la un capăt la altul. În interiorul ei începe o viață care are infinit de multe fețe. Iar în alt sens, e și cel mai scurt drum spre sufletul altuia.

Vă mai aduceți aminte care este acea carte care a deschis și, ulterior, a influențat gustul pentru lectură?

„Mihail, câine de circ” a fost prima mea carte serioasă și contaminantă. Ea este poarta. Am dat de ea întâmplător și am citit cam trei sferturi. Numai adevărații cititori știu ce înseamnă să citești trei sferturi dintr-o carte. Printr-un concurs de împrejurări, cartea a dispărut, lăsându-mă cu ochii în soare. Toate încercările mele de a o regăsi au eșuat. Nu pentru că s-ar fi topit de pe suprafața pământului, ci pentru că ori de câte ori porneam în căutarea ei, găseam altă carte. Așa am prins gustul trădării, care este cu totul altul când vine vorba de trădarea cărților. Este ca potențiatorii alimentari, ca bucățica de ciocolată dăruită de altul. După 20 de ani, am citit finalul romanului „Mihail, câine de circ”. Într-o vară toridă, stând în picioare într-un anticariat.

Ce descoperiți și ce învățați din cuvinte?

Tu crezi că la întrebarea asta se poate răspunde pe scurt? Ha-ha!

„Am trecut prin biblioteci mari, copleșitoare, modernizate. Dar când mă gândesc la bibliotecă, îmi vine imediat în minte Biblioteca Academiei de pe vremuri. Avea o sală largă (sala 1) cu peretele dinspre răsărit făcut din geamuri. Acolo am trăit marile descoperiri, aruncând din când în când un ochi spre grădină.”

Doina Ruști

„Grație ficțiunii, suntem mai bogați sufletește și diferiți, fără a înceta să fim aceiași. Ne dizolvăm în ea și ne multiplicăm prin ea, trăind mai multe vieți decât cele pe care le avem și pe care le-am putea trăi dacă am rămâne izolați în veridic, prizonieri ai istoriei.”

Mario Vargas Llosa, Adevărul minciunilor

În spirit imaginar și inventiv, ce credeți că ar fi dispusă să ofere literatura, din dragoste de carte, celui/celei care s-ar apropia de ea într-un moment încețoșat al vieții?

Depinde de ceață. Dacă este norul ăla cenușiu, din cauza căruia nu mai poți să vezi încotro se îndreaptă lumea, atunci cărțile pot să fie busola care-ți lipsește. Dar dacă ceața este narcotică, este posibil ca acea carte pe care o iubești să-ți dea aripile de care are nevoie orice drogat.

În câte limbi vorbesc cărțile?

Fiecare carte cu norocul ei. Unele nu vorbesc decât în limba maternă. Altele vorbesc și pe Google Translate.

În câte limbi vorbește o carte cu romanciera, scenarista și regizoarea Doina Ruști?

Sunt un cititor de romane. Citesc în română. Cel mai des. Când eram tânără, citeam în latină. Am tradus Plaut, poemul lui Pico della Mirandola. Am citit simboliștii în franceză. Citesc știrile în engleză. Uneori, în momente de depresie maximă, deschid Homer, în greacă, și traduc câteva versuri.

Descrieți-mi imaginea celei mai frumoase biblioteci în care ați pășit vreodată/de curând.

Sunt multe. Cred că prima dintre cele mari a fost la Bologna. Nu sala de lectură, care e banală, ci drumul până acolo, curtea, coridoarele, inclusiv cămăruța în care era sechestrat doctorandul medieval înainte de a-și susține teza. Am trecut prin biblioteci mari, copleșitoare, modernizate. Dar când mă gândesc la bibliotecă, îmi vine imediat în minte Biblioteca Academiei de pe vremuri. Avea o sală largă (sala 1) cu peretele dinspre răsărit făcut din geamuri. Acolo am trăit marile descoperiri, aruncând din când în când un ochi spre grădină. La un moment dat, sala a dispărut, transformată în încăperi mici, meschine și urât mirositoare. Nu m-am mai dus.

„În momentul de față, câștigă, iarăși, teren povestea complicată, împănată cu artificii. Aș miza pe faptul că, niciodată, omul n-o să-și piardă gustul pentru mister și complicații epice. Cât privește formula, aici chiar se întâmplă lucruri…”

Doina Ruști

„Ceea ce suntem ca indivizi, ceea ce am vrea să fim fără a putea în realitate, fiind astfel obligați să inventăm și să ne imaginăm – istoria noastră secretă – numai literatura știe să povestească.”

Mario Vargas Llosa, Adevărul minciunilor

„Rădăcina tuturor istoriilor este experiența celui care le izvodește; trăitul e sursa oricărei ficțiuni. Asta nu înseamnă, desigur, că un roman ar fi întotdeauna o biografie disimulată a autorului său; ci că, în orice ficțiune, chiar și în cele iscate de imaginația cea mai debordantă, este posibil să găsești un punct de plecare, un nucleu intim, legat visceral de o sumă de trăiri ale celui care a pus-o pe hârtie.(…) Invenția chimic pură nu-și are locul în domeniul literar. Așadar, toate ficțiunile sunt arhitecturi înălțate de fantezie și de măiestrie pe baza unor anumite fapte, persoane, împrejurări care s-au întipărit cândva în memoria scriitorului și i-au declanșat fantezia creatoare, care, cu punctul de pornire în acel nucleu, a construit o lume întreagă, atât de bogată și de multiplă, încât uneori rezultă aproape imposibil(…) să mai recunoști în ea acel material autobiografic ce i-a fost temelia și care este, sub un anumit aspect, legătura secretă dintre orice ficțiune și aversul ei situat la antipozi: realitatea reală.”

Mario Vargas Llosa, Scrisori către un tânăr romancier

Care este sentimentul predominant în timpul scrierii unei cărți, dar și după finalizarea acesteia?

Când scriu, sunt o pisică îndrăgostită. După ce termin, ajung un fel de fotoliu uzat, care de-abia mai păstrează forma pisicii.

Păstrați o amintire aparte de la momentul (din 2009) în care ați primit Premiul Uniunii Scriitorilor?

O amintire despre vanitate. După ce am primit diploma, voiam să am o poză cu momentul respectiv. Dar nimeni nu-mi făcuse. Până la urmă, a venit un tip care s-a oferit să-mi vândă niște poze. Avea un CD cu multe fotografii de la eveniment și cerea un preț care, pe atunci, mi se părea mare. Totuși, am cumpărat pachetul, iar acasă am descoperit că nicio poză nu era cu mine.

Ce conotații au, pentru dvs., recunoașterea, aprecierea și premiile?

Când iei premii, nu te mai iubește nimeni. Când nu iei premii, te transformi într-un rățoi moțat. Când nu iei premiile pe care crezi că le meriți, devii un fel de gladiator. În toate cazurile, e și bine și rău.

Care sunt veștile pe care vi le transmite „Manuscrisul fanariot” din bogăția de itinerarii (geografice, ființiale, literare) cărora le dă curs și care culminează cu inima cititorului? Dacă ați fotografia acum această stare, ce ar conține fotografia?

Un fes plutește pe apa Dâmboviței într-o zi de vară bucureșteană, în timp ce un bărbat tânăr, îmbrăcat cu o jachetă turungie, face pași temători. În jur, totul e topit în lumina de iulie. În afară de haina lui și de umbra unei fuste care mișcă tufele de boz.

„Pentru mine, construcția se află pe primul loc. Îmi place să povestesc. Îmi place să scriu. Filmul este o modalitate de a povesti și un joc, între multe altele.”

Doina Ruști

„Jocul de-a literatura nu e unul inofensiv. Rod al unei intime insatisfacții față de viață așa cum este, ficțiunea e la rândul ei un prilej de nemulțumire, de frustrare. Iar asta se întâmplă fiindcă cel ce, prin lectură, trăiește o mare ficțiune, revine la viața reală cu o sensibilitate mult mai ascuțită față de limitările și imperfecțiunile ei, aflând din acele mărețe fantezii că lumea reală, viața trăită sunt infinit mai mediocre decât cele inventate de romancieri.”

Mario Vargas Llosa, Scrisori către un tânăr romancier

Cum priviți întâlnirea dintre carte și cititor, în calitate de scriitor?

Cititorul? Nu este fratele meu. Ci amantul așteptat.

Cum vă raportați la noile tehnologii? Există o narațiune, un dialog, o poezie, o regie, un scenariu între literatură/carte, cititori/public și internet?

Internetul a șters multe bariere dintre scriitor și cititori, dar a și vulgarizat puțin relația dintre ei. Pe internet, toți suntem scriitori. Nimeni nu citește, ci crede că este citit.

Care sunt valențele scenaristicii și ale regiei contemporane, în contextul în care tehnica evoluează accelerat?

Ca toate lucrurile făcute de om, și filmul este un joc. Iar marile jocuri nu țin cont de tehnică, ci se folosesc de ea. Din fericire, astăzi e destul de ușor să fii la curent cu noutățile și să-ți iei, de exemplu, cel mai recent program de editare video. În ceea ce privește moda poveștii, aici aș spune că fiecare trebuie să țină cont de natura sa epică. Minimalismul e mort. În momentul de față, câștigă iarăși teren povestea complicată, împănată cu artificii. Aș miza pe faptul că niciodată omul n-o să-și piardă gustul pentru mister și complicații epice. Cât privește formula, aici chiar se întâmplă lucruri…

Care este rostul, destinul sunetelor într-un univers încercat de voluptatea imaginilor?

Ca întotdeauna: muzica generează dansul.

Când auziți sunetul răsfoitor, iscoditor, ispititor al paginilor unei cărți, la ce vă gândiți prima dată?

La trecut.

Ce mesaj aduce cu sine parcurgerea unei povești scrise?

Glumești?! Fiecare poveste aduce trei mii de mesaje diferite.

Dar, în cazul unei povești sonore (mă refer îndeosebi la spectacolele de teatru radiofonic) sau al unei povești-scenariu de film, care sunt „darurile” pentru ființa care are răbdarea de a privi, de a asculta și de a da un sens personal mesajului primit?

E mai greu să faci o poveste radiofonică. E mai simplu s-o recepționezi. E frustrant că nu poți vedea. Cred că povestea sonoră este doar pentru visătorii incurabili.

„Romanul este o construcție care presupune planuri detaliate.”

Doina Ruști

„Romanul este formă, cuvânt și ordine, înainte de a fi conținut.”

„Viața mai înseamnă, deci, și asta: fantezie, verb, vis însuflețit, literatură.”

Mario Vargas Llosa

Ce amintiri, ce semnificații și ce ecouri acordați teatrului radiofonic, respectiv radioului?

Am ascultat, nu demult, Pisica verde de Elise Wilk, o realizare radiofonică de Mihnea Chelariu & Mădălin Cristescu, ceva foarte impresionant, în primul rând ca expresie, pentru că fiecare personaj era ca un cântec. Dar, repet, povestea sonoră este foarte greu de făcut.

Care este tonul întâlnirii dintre scris, regie și profesorat pentru dvs.?

Toate acestea sunt moduri de a trăi într-o poveste, dar, pentru mine, construcția este pe primul loc. Îmi place să povestesc. Îmi place să scriu. Filmul este o modalitate de a povesti, iar pentru mine este un joc, printre multe altele. Cât despre profesorat – mă întâlnesc din când în când cu niște prieteni tineri pe care încerc să-i învăț ceva din ceea ce știu să fac. Tocmai de-aia, îmi plac doar cursurile practice.

Care sunt punctele cheie pe care e necesar să le stăpânești cu o astfel de îndemânare, astfel încât trecerea de la cititor la scriitor să fie una reușită?

Nu știu. Ca cititor, vreau ca o carte să mă uluiască. În situația de scriitor, caut căile către partea cea mai uluitoare a lumii.

A fi cititor nu e o stare condiționată imperativ de cea de a fi scriitor, însă starea de a fi scriitor, de a simți povestea și de a avea harul împărtășirii ei este condiționată, într-un fel, de un stadiu anterior și, în continuă formare, de cititor?

Nu. Dar dacă da, e nasol. Rău de tot. Pentru oricine.

Scriitorul își aprovizionează reflexele stilului său literar din atmosfera cărților pe care le-a citit și pe care le citește în permanență?

Scrisul altuia este o amenințare și uneori, mai ales la tinerețe, un handicap. De povara aceasta nu se scapă decât prin exercițiu. Ești contaminat de un scriitor – rescrie din opera lui până când scapi! Deși în lumea actuală aceasta nu mai este o problemă, nici cea a epigonilor ori a plagiatorilor nu o este. Totuși, pentru mine, contează. Când numărul epigonilor mei se înmulțește, de regulă, caut altă formulă.

Ce cărți preferate aveți la care poveștile vă întoarceți în permanență? Dintre cărțile actuale, care a(u) reușit să vă capteze atenția, emoția, curiozitatea și nerăbdarea de a o citi/de a le citi imediat?

Recitesc periodic Faulkner (Absalom), Céline (Moarte pe credit). Am avut perioada prozei sud-americane. Am citit, la vremea lor, pe nerăsuflate, o sumă de cărți dintre cele mari și-am să numesc doar câteva: Ulisse (Joyce), Demonii (Dostoievski), Oameni de porumb (Asturias), Un veac de singurătate (Marquez), Conversația la Catedrală (Llosa), Numai Dumnezeu și noi (Michel Folco), Dezonoare (Coetzee), Pădurea norvegiană (Haruki Murakami). Recent, am înghițit multe cărți proaste, dezamăgitoare, plictisitoare, călduțe sau doar interesante ca subiect – toate foarte lăudate. Ultima carte bună: Falconer (Cheever).

„Nu e important dacă facem sau nu o bună impresie; contează ce simțim cu sufletul.”

„Treaba mea este să observ oamenii și nu să-i judec.”

„Este posibil ca, într-o analiză finală, o ființă umană să obțină o înțelegere perfectă a unei alte ființe umane? Putem investi timp enorm și energie în eforturi serioase pentru a cunoaște o altă persoană, dar, în final, cât de mult ne putem apropia de esența ei? Ne convingem că cunoaștem bine cealaltă persoană, dar știm cu adevărat ceva important despre ea?”

Haruki Murakami

În afară de timpul acordat documentării romanelor și cursurilor, prin intermediul bibliotecii/bibliotecilor, ce alte activități, implicări, acțiuni, gesturi, atitudini sau comportamente definesc profilul scriitorului, în accepția dvs.?

Un scriitor este un om ca toți oamenii. Nimic din ceea ce fac ceilalți n-ar trebui să-i fie străin. Are nevoie să trăiască intens, pentru că scriitorul se pretinde a fi un cunoscător al vieții, al celor mai tainice manifestări ale ei.

Ce presupune, de fapt, actul scrisului?

Plăcerea de a construi.

Când, cum se scrie cartea: din amintiri, notații consecvente sau selective într-o agendă care funcționează pe post de pre-sertar al cărții, din imaginile, sonoritățile, căutările, întâlnirile ființiale și destinațiile benefice, înregistrate cu ageritate în condica minuțioasă, detaliată, elaborată sau succintă a creierului, în fața colii albe de hârtie, în imediata apropiere a word-ului, la intersecția dintre timpul ocupat și timpul liber, de mână cu inspirația sau lăsându-te inspirat(ă) în cel mai neașteptat moment?

Romanul este o construcție care presupune planuri detaliate. Cel mai greu este să găsești un subiect care să nu fi fost scris. Apoi, lucrul cel mai important, după părerea mea, este ca scriitorul să fie îndrăgostit de acel subiect, cuprins de acea curiozitate care face ca povestea să fie vie.

În ce măsură contează să asculți cartea care vorbește în tine, chiar înainte de a fi scrisă?

Este important. Perioada de gestație are un rol principal. Dar nici să stai prea mult cu ea în suflet nu e bine. Te poți plictisi înainte de a începe să scrii.

Interviul a fost realizat de Ștefania Argeanu

Autor: Ștefania Argeanu

Sursa: Ștefania Argeanu