Am citit, recitit, interiorizat, pe îndelete, fiecare pagină, fiecare capitol din „Homeric”, cu profundă admirație pentru dulceața cuvintelor, pentru atmosfera palpitantă a desfășurării evenimentelor și pentru straiele aparte în care se îmbracă personajele. Au fost momente când mă simțeam atât de ademenită de substanța poveștii, încât mă opream din lectură ca să consemn într-un caiet fragmente întregi. Este veritabilă punerea în pagină (și) a acestui roman magic! Vă întrebați despre cine este vorba, despre cine mă însoțește, de această dată, la prepararea dialogului, la o ceașcă de cultură? Încă un indiciu vă mai ofer: și acesta este sonoritatea numelor personajelor sale care are, asupra cititorului, efectul apropierii de ele și acceptării invitației de a fi parte din universul scenei cărții, pentru a rămâne, pentru a reveni, a rememora și a consemna: „Despina Băleanu”, „Pantelimon Iorga”, „Lambru”, „Ciptoreanca”, „Marmanjica”, „Cocean”, „Marin cafegiul” (– nectarul boabelor de cafea de-abia râșnite și puternic înmiresmate se așază pe acele pagini în care este rostit numele lui Marin cafegiul/sau în cele în care doar apare episodic menționat în rama povestirii -), „Scarlat Filipescu”, „Ioniță luntrașul”, „Firanda”, „Tudorici („cel mai mare lumânărar”), „Alecu Topor”… Inițialele ei sunt: D.R.

„Nimic nu întărește un om cum o face cunoașterea lumii. Cu cât te plimbi mai mult și mai departe de casă, cu atât ți se deschide și mintea!” Și pentru că am luat act de această constatare impregnată de veridic, în abundență, pornesc astăzi un traseu – demers geografic, pe care îl iubesc cu toată inima, întrucât conține, în prim-planul său, atmosfera unui altfel de București, cel din epoca fanarioților, în afara timpului istoric, precis, și, totodată, în profunzimile fantasticului, fabulosului ruștian. Sunt încrezătoare că va fi o experiență inedită, cu descoperiri frumoase, întrucât ghidul meu este magica Doina Ruști, scriitoarea din stiloul căreia curg diamante, care, ulterior, locuiesc întru totul paginile cărților ei, pe suprafața cărora pictează povești și vieți învăluite de „o botanică scrisă de mână, cu cerneală albastră”…! Așa cum se întâmplă în Homeric, recenta apariție editorială a inconfundabilei Doina Ruști. Sunteți invitați!

„Când am terminat facultatea, bunică-mea m-a dus cu forța la o croitoreasă foarte bătrână, de lux, zicea ea, și m-a obligat să-mi fac două costume, gen deux-pièces, cu vestă, din stofă exagerat de scumpă. (…) Când au fost gata, am rămas de-a dreptul șocată: deși-mi propusesem să nu le port, m-a cucerit imediat linia clasică, mai ales fusta-creion, care pe atunci nici nu se purta, și haina cu revere înguste, la care asortam o bluză albă, de poplin, cu guler rotund. Primii mei ani de profesorat se leagă de aceste haine.”

„Alternativa este să fii unic, extravagant, ieșit din comun. Când porți haine clasice, dar elegante, cu stil, impui respect: nu ai prieteni, dar ai autoritate.”

„Pentru mine vestimentația personajului are importanță. Până nu-i cunosc toată garderoba, nu mă apuc de scris.”

„Ei bine, personajele mele își personalizează vestimentația. Chiar și Marmanjica, săraca, șleampătă de regulă, își face o rochie, cum nu mai avea nimeni, din aceeași dorință de a ieși din rând. Dar, mai mult decât hainele, contează atitudinea, felul în care este purtată o haină. Iar confortul vine din încredere.”

„Am avut pantofii zburători care m-au ajutat să supraviețuiesc într-o perioadă grea. Am avut geaca verde care, după cum susținea bunică-mea, mă făcea cam impertinentă. Am avut haine pe care le îmbrăcam doar ca să scriu. Și acum e la fel. Dar dacă ar fi să aleg numai una dintre numeroasele mele haine apotropaice, aș alege pantalonii negri. Între mine și acești ginși a fost o legătură puternică, stabilită la prima vedere.”

Doina Ruști

Ștefania Argeanu: Bun regăsit la Ceașcă de Cultură, Doina Ruști! Cu ce v-ați răsfățat papilele gustative de când ne-am mai întâlnit? Și aici mă refer, desigur, la sortimente de ceaiuri, cafele înmiresmate, licori mai puțin cunoscute, prăjituri aburinde sau chiar asocieri inedite și savuroase de ingrediente…

Doina Ruști: Cu niște scrumbii, cumpărate din Mega :), făcute la grătar și mâncate cu salată de castraveți, după rețeta lui Mihai Ursachi. La final, m-am delectat cu un Mate, fără arome, cu gust de tutun.

Apropo de cuvântul „implicare”, despre care ați publicat recent un articol pe care îl recomand, cu drag, și anume: „Implicarea și hainele ei fistichii”… Povestiți-mi, vă rog, despre proiectul optmotive.ro, în care știu că sunteți implicată, în sensul bun și luminos al termenului, întrucât apare numele dvs. acolo, semnați și publicați o serie de postări editoriale, care aduc un suflu nou și merită citite, iubite și împărtășite mai departe.

Revista OPTm reunește filologi, literați, o lume preocupată real de scris și citit, printre care nume cunoscute precum Paul Cernat, Cătălin Ghiță, Catrinel Popa, Bianca Burta Cernat, Cristina Bogdan, Cătălin D. Constantin și Bogdan Tănase. Numele revistei este un acronim: Opinii, povești, texte… Anul trecut, de Crăciun, a fost o petrecere la Facultatea de Litere (București) și, cum se întâmplă în situații de-astea, am început să discutăm despre literatură, cărți și reviste. La finalul acelei seri ne-am hotărât să facem o revistă, iar ea a apărut nu mult după aceea.

8 motive pentru a ne autoîmblânzi percepțiile despre liliecii pe nedrept blamați: Dacă ar fi să aflăm ceva despre frumusețile din mitologia liliacului, ce ați alege să ne povestiți, astfel încât să reconsiderăm optica și să dobândim, poate, o privire mai blândă, binevoitoare sau chiar apreciativă asupra acestor necuvântătoare?

Liliacul a generat povești tenebroase. Este marginalizat, însingurat, respins. Dar viața ne-a arătat că, de obicei, ființele de acest fel dețin adevăruri importante. Cred că nonconformismul lui ar trebui apreciat. Și singurătatea.

Ce cărți din generoasa și frumoasa dvs. bibliotecă v-au ajutat la scrisul poveștii din „Homeric”?

Sigur, cărțile se fac din cărți și din întâmplări trăite sau imaginate. Nu m-am documentat metodic în legătură cu Homeric. Mă obseda cartea lui Adrian Majuru despre mahalalele bucureștene. Acolo el a desenat, aproximativ, locul fiecărui cartier. Așa am aflat că o parte destul de întinsă a orașului, formată din vreo 14 mahalale, se numea Gorgani – plasa Gorgani. Restul a fost o călătorie.

Apropiem lentila obiectivului de filmat și ajungem la acele „lăzi ticsite cu rochii”, care definesc inepuizabilul univers feminin al Despinei Băleanu… Cum arată acea rochie fabuloasă, feerică din garderoba dvs.? Aveți vreo amintire aparte asociată acestei piese vestimentare?

Am crescut într-o casă cu multe șifoniere, lăzi, cufere și dulapuri ascunse… Bunica mea avea un șifonier doar al ei, cu trei uși mari, întins pe un perete, în cea mai tenebroasă cameră a casei, numită camera cu stafii. Acest dulap era pentru rochiile pe care îmi făcea plăcere să le încerc. În lăzi păstrau hainele vechi, dar cu valoare sentimentală, iar în cufere – lucrurile de preț. Sunt multe rochii de care se leagă povești, iar între ele e o rochie galbenă, de un galben închis, fără a fi oranj, cu dungi verticale, albe, dintr-o mătase plină. Era o rochie făcută cândva pe la 1940, tăiată în talie, atât cât să pară că are o platcă atașată, dar, per total, era o piesă dreaptă, cu un pliu în spate. Se deschidea pe piept, cu niște năsturei albi. Avea și un fel de bolero alb, de pus deasupra. S-ar putea să scap detalii… Oricum, mie îmi cășunase pe rochia asta și, încă de prin liceu, voiam să mi-o dea. Evident, mi-era mare, dar aveam planuri. Din această rochie frumoasă mi-am făcut, până la urmă, o fustă. Îmi părea rău că am stricat-o. Trebuie să-ți spun că, deși era fustă, eu continuam s-o văd așa cum fusese pe vremea când era rochie interbelică. Și ca să n-o uit, i-am făcut un șliț în față, care se închidea cu foștii ei năsturei. Am purtat-o mult; o mai am încă, deși nu mă mai încape. În ea trăiesc poveștile interbelice ale bunicii mele.

În ce măsură felul în care este îmbrăcat un personaj îl face de neuitat în pupilele cititorului, animând chiar și trecerea timpului, dilatând minutele și clipele?

Nu știu. Pentru mine, vestimentația personajului are importanță. Până nu-i cunosc toată garderoba, nu mă apuc de scris.

Care este relația dvs. cu rochiile, pantofii, accesoriile? Ce ne puteți împărtăși din povestea garderobei dvs.?

Îmi plac lucrurile vechi. Când îmi cumpăr ceva, îl bag de mai multe ori la rând în mașina de spălat până se învechește. Când eram tânără, îmi plăcea să-mi fac singură hainele. Pe vremea studenției, la Iași, îmi făcusem o rochie din casă, verde-închis, cu glugă și fără mâneci, pe care o purtam și așa, dar și peste blugi, ca un hanorac. Eram foarte mândră de piesa asta. Nimeni nu avea pe vremea aia așa ceva. În plus, ca să mă „asortez”, mi-am tuns părul foarte scurt, aproape chilug, încât i-am speriat pe ai mei la propriu. Mama era să facă infarct. Întotdeauna am fost cam extravagantă în vestimentație. Când am terminat facultatea, bunică-mea m-a dus cu forța la o croitoreasă foarte bătrână, de lux, zicea ea, și m-a obligat să-mi fac două costume, gen deux-pièces, cu vestă, din stofă exagerat de scumpă. Unul era maro (culoare pe care o detestam și atunci) și celălalt gri. Când au fost gata, am rămas de-a dreptul șocată: deși mi-am propus să nu le port, m-au cucerit imediat linia clasică, mai ales fusta-creion, care pe atunci nici nu se purta, și haina cu revere înguste, la care asortam o bluză albă, de poplin, cu guler rotund. Primii mei ani de profesorat se leagă de aceste haine.

„- Era ea, spuse Marmanjica. Am cunoscut-o după pantofi.”

„(…) pantofii turcoaz, dichisiți cu nasturi de argint.”

Doina Ruști, Homeric

În ce manieră îmbrăcămintea, încălțămintea intervin și schimbă raportarea la celălalt?

Haina îl face pe om: conține un cod social. Este foarte confortabil să te îmbraci cu haine la modă, pentru că ești perceput imediat ca făcând parte dintre oamenii care militează pentru progres. Moda e lansată de câțiva inși, care-și capătă imediat un număr mare de fani. Când intri în modă, te alături unui grup, ceea ce-ți ușurează mersul prin lume. O alternativă este să fii unic, extravagant, ieșit din comun. Când porți haine clasice, dar elegante, cu stil, impui respect: nu ai prieteni, dar ai autoritate. Când alegi haine demodate, prost croite, cumpărate din comerț – ești doar o persoană jalnică și atât. Ei bine, personajele mele sunt la modă sau își personalizează ținuta. Chiar și Marmanjica, săraca, șleampătă de regulă, își face o rochie, cum nu mai avea nimeni, din aceeași dorință de a ieși din rând. Dar mai mult decât hainele, contează atitudinea, felul în care este purtată o haină. Lucrul acesta m-a preocupat mereu: a ști să faci dintr-o haină umilă un veșmânt onorabil mi se pare o artă. Iar confortul vine din încredere. La sfatul unei mătuși pe care n-o plăceam, prin liceu, mi-am făcut o rochie din tergal subțire, într-o nuanță foarte rară de frez: materialul stârnea uluială, iar croiala arăta foarte bine. Era o rochie cloș, scurtă, cu guler înalt. Numai că eu arătam penibil în ea. Am fost într-o vizită și simțeam ironia din ochii celorlalți. O săptămână mai târziu, mi-am cumpărat un material ieftin, din cele folosite la draperii și la tapițatul fotoliilor, un metraj vernil-gălbui, foarte deschis, care arăta, după cum zicea mama, ca o pânză de sac. Mi-am făcut un costum: o fustă dreaptă, foarte scurtă, și o geacă, împopoțonată cu buzunare, fermoar și nasturi. Așa cred c-am umblat toată clasa a X-a, cu hainele astea, enervându-mi toată familia. Mă reprezentau; mă simțeam confortabil.

„El, care știa atât de bine să poarte o haină, într-un anteriu boieresc i-ar fi făcut pe toți să-i pupe papucul. Și chiar știa să dea strălucire unei simple fermenele! Când era cămăraș, avea ceva al lui care impunea respect printre slugi. Poate ochii rotunzi, ca niște mere rostogolite pe o tipsie, poate felul în care privea.”

Prin ce fel de „stații”, „geografii”, „tatonări”, „culori”, conversații și deveniri lăuntrice călătorește stilul dvs. vestimentar?

În momentul de față, vestimentația nu mai este o prioritate pentru mine. Respectiv, mă gândesc la multe haine (toate extravagante), dar nu mai ajung să mi le fac, nu mai am timp și mă resemnez cu ceea ce se găsește. Prin iarnă, am vrut să ies din casă și mi-am dat seama că nu-mi mai venea nicio haină. Mă îngrășasem nasol. Așa că am trecut strada, am intrat într-un magazin și mi-am cumpărat o haină la întâmplare, pe cea mai ieftină: o haină pentru bărbați, pe care am purtat-o toată iarna, până când a dat molima, cu mânecile suflecate. Am ajuns la acea vârstă când orice haină mi-aș cumpăra arată imediat ca mine și se potrivește. Cât privește culorile, am purtat mult verde în viața mea, o anumită nuanță foarte închisă, dar și kaki și o nuanță de mov. Mă și fardam cu mov și verde, în același timp. Culorile astea, împreună, au o forță benefică.

Există piese/ cel puțin o piesă/ un accesoriu în garderoba dvs., pe care le/o/il alipiți de un vis devenit realitate, de o reușită aurită și împlinită, poate, pe ultima sută de metri, atunci când domină mai degrabă gustul speranței deșarte… și, totuși, într-o frecvență de secundă imperceptibilă cu receptorii timpului real, dăruită însă, întru totul miraculozității clipei suspendate, o situație din existența dvs., de la un moment dat, se îmbrățișează, cu profundă reciprocitate, cu reciprocitatea regăsirii, cu o soluție benefică, asortată „mănușă” celei ce, inițial, părea o dilemă fără rezolvare?

Oh! Am avut multe haine care mi-au deschis uși. Am avut pantofii zburători care m-au ajutat să supraviețuiesc într-o perioadă grea. Am avut o geacă verde care, după cum susținea bunică-mea, mă făcea cam impertinentă. Am avut haine pe care le îmbrăcam doar ca să scriu. Și acum e la fel. Dar dacă ar fi să aleg numai una dintre numeroasele mele haine apotropaice, aș alege pantalonii negri. Între mine și acești ginși a existat o legătură puternică, stabilită la prima vedere. Drepți, strâmți, groși, dintr-un bumbac nemuritor, de un negru purtat la greu. I-am văzut pe un tip care arăta ca o grisină, în primul rând din cauza pantalonilor, care aveau, printre altele, și această calitate de a face să nu mai conteze restul hainelor. Doar pe ei îi vedeai. În plus, vorbeau cu mine; erau în stare să-mi citească și gândurile. După ce au devenit ai mei (căci nu e greu să dezbraci un bărbat), pentru mine a început o altă viață. Orice îmi puneam în cap devenea lesne de obținut. Pantalonii ăia erau invincibili. O singură cerință aveau: să nu depășesc 50 de kg. Chiar și 200 de grame, dacă trecea peste acest barem, nu mi le mai puteam pune. În cele din urmă, am cedat și am rămas fără ei.

În ce mod contribuie elementele de atmosferă/estetice/comportamentale în care sunt îmbrăcate personajele, la momentele desfășurării acțiunii, la intensitatea și gradualitatea faptelor dintr-o carte (un exemplu personal), în general, și din cărțile pe care le făuriți, în mod deosebit? Vă invit să ne ghidați într-o „călătorie vestimentară” prin paginile „Manuscrisului fanariot” și „Mâța Vinerii”, pentru a ne reîntoarce la „Homeric”.

Leun, din Manuscrisul fanariot, este croitor. Inițial aveam mult mai multe pagini despre creațiile vestimentare ale lui, dar am renunțat la ele, părându-mi-se că încarcă romanul. Până la urmă, de importanță estetică este doar tunica de barchet turungiu, care devine un fel de depozitară a iubirii lui; este haina primei întâlniri amoroase. În cromatica ei este lucrată toată partea aceea când Bucureștiul, contaminat de iubirea lui, o ia razna, în soarele verii, în lumina turungie (portocalie) ca tunica lui. În Mâța Vinerii nu m-a preocupat decât vestimentația lui Ismail Bina. M-am documentat serios în legătură cu asta. E acolo o scenă în care piața e cuprinsă de verva revoluției la apariția consulului francez, iar de pe o clădire cineva privește prin lunetă: „De pe terasa unei clădiri care atingea norii, un bărbat privea prin ochean. Purta niște toale trandafirii care-ți luau ochii, iar imensa lunetă era sprijinită pe mai multe spinări de slugoi.” Iar ceva mai târziu, îl regăsim la petrecerea de la Palat: „Nu departe de francezi, pe o canapea largă, un bărbat trăgea cu lene dintr-un ciubuc. Era îmbrăcat cu un anteriu ghiurghiuliu, ceea ce, într-un prim moment, mi-l aduse în minte pe omul care privea prin lunetă. Apoi mintea mi s-a deschis ca un bujor. Bărbatul tolănit pe canapea era Ismail Bina!” Cu toate că descrierea este succintă, ea are în spate o documentare și chiar câteva portrete anterioare, inspirate din vestimentația lui Selim III, dar mai țipătoare, evident, pentru că Bina este doar un fel de securist al Imperiului, intrat în afaceri. În Homeric am câteva descrieri, este adevărat, dar asta pentru că naratorul e foarte atent la vestimentație; prin urmare, descrierile respective fac parte din profilul lui. Ca să justific scena în care se pregătește pentru întâlnire, adunând un munte de haine, trebuia mai întâi să-l văd observând și analizând vestimentația celorlalți.

În cele ce urmează, viziuni iconice despre stil, modă, haine, pantofi, de la Jean Cocteau până la Yves Saint Laurent.

Joan Crawford: „Ai grijă de hainele tale ca de niște prieteni buni.”

Doina Ruști: Hainele îți pot schimba starea de spirit și atitudinea.

Jean Cocteau: „Stilul este un mod simplu de a spune lucruri complicate.”

Doina Ruști: Stilul cere educație și respect de sine.

Coco Chanel: „Moda nu este ceva ce există numai în privința rochiilor. Moda este în aer, pe stradă, moda are de-a face cu idei, modul în care trăim și ceea ce se întâmplă.”

Doina Ruști: Schimbările de direcție ale istoriei se reflectă în modă.

Audrey Hepburn: „Eleganța este singura frumusețe care nu se ofilește.”

În ce constă eleganța pentru dvs., Doina Ruști?

Se spune că „nu poți avea niciodată prea multă grijă atunci când îți alegi pantofii” (potrivit lui Christian Dior), întrucât „pantofii aceștia îți transformă limbajul corpului și atitudinea. Te înalță fizic și psihic.” (conform lui Christian Louboutin).

„…ca să nu mai vorbesc de culoare! Pe cât de palide îi erau rochiile, pe atât de vii mi se păreau pantofii, în niște nuanțe care nu aveau nume, de la marmanziul strugurelului timpuriu până la verdele frunzei de nufăr. Nu-i plăceau ciucurii, deși erau foarte la modă prin București, ci prefera cataramele așezate pe fața pantofului, ca niște scule străine, mici bijuterii ori năsturei de sidef, încât știai imediat că sunt picioarele ei. (Homeric)

Personalitatea unui om se vede cel mai bine după pantofi. Ador bărbații care poartă sandale. Îmi plac mult pantofii decoltați și cei cu platformă. Detest tocul subțire, zis cui, șireturile strânse, mai ales cele subțiri, strânse la maximum pe pantofiorii fini, de piele. Este bine să ai pantofi comozi, dar nu e obligatoriu 🙂

„Musa pășea leneș, târșindu-și papucii, bucurându-se să simtă pietrișul prin tălpile noi.” (Homeric)

Miuccia Prada: „Moda reprezintă un limbaj spontan, instantaneu.”

Doina Ruști: E un limbaj, într-adevăr, de club.

Fragmente din romanul Homeric, făurit de scriitoarea Doina Ruști:

„Ciptoreanca chiar avea darul de a ghici, doar uitându-se în ochii cuiva. (…) Acesta era darul Ciptorencei: de a ști, imediat, la ce ții mai mult.”

„În privința fumatului, eu port toată vina, căci am avut grijă să nu rămână niciodată cu pipa goală. Îi plăcea atât de mult să fumeze, încât nu mă înduram să nu-l alimentez periodic. Îi plăcea, cu precădere, pulberea grunjoasă, că nu toată cenușa este la fel. După unii oameni rămâne un praf fin, cu gust fad, iar cenușa altora păstrează resturi păioase și granule înmiresmate.”

„Toată strada Brezoianu se luminase de frunzele toamnei, iar din cerul curat picurau infime mărgăritare de brumă. Despina a ieșit pe poartă cu pași mici, încât părea că nici nu se mișcă din loc. (…) Eram singur, într-o lume în care nu mă vedea, nu știa că exist, iar în lumea asta eu sufeream pentru a nu știu câta sută de ori. Iubirea vine exact când singurătatea ta a ajuns la refuz, după ce ai ținut în tine toate nemulțumirile. Te abții și dai oamenii la o parte, convins că n-ai nevoie de nimeni. (…) Exact așa am pățit eu. O vedeam pe Despina venind spre mine, cu niște ochi triști, îi simțeam tulburarea din sânge și, chiar dacă știam că toate astea i se trag de la Pantelimon Iorga, mă simțeam atins de aceeași melancolie, gata să-mi împart suferința cu ea.”

„Viața lui Pantelimon se transformase într-un foșnet de fuste. Ținea în mână pensula, dar urechile i se deschideau către piață, ochiul i se furișa pe la prăvălii, mai ales spre cafenea, unde i se părea că vede o fâlfâire de pânze, un umăr familiar, că aude vocea pe care ar fi recunoscut-o și dintr-o mie de voci. (…) Dar de câte ori întorcea capul, nu era decât Marin cafegiul, bătut în cuie pe scaunul vechi, căptușit cu pleduri și perne, sau băiatul care învârtea ibricele de cafea în nisipul fierbinte. Iar în mirosul cafelei, pe care Pantelimon îl avea în creier, se strecura, ca un șarpe, parfumul Despinei, de nisip ud în care cineva a îngropat coji de pepeni.”

„Lambru Băleanu, fratele vitreg al Despinei și singurul fiu al paharnicului Băleanu, în ciuda averii sale, iubea farmacia, pe care o considera o artă, motiv pentru care viața lui se împărțea între licori, alifii și hapuri de boli. În salon mirosea a flori și-a dulcețuri și însuși Lambru părea făcut din șerbet de salcâm, întins pe un mic divan cu spătar, cum Marmanjica nu mai văzuse.”

„Cum poți să știi dacă omul pentru care plângi și te rogi este acea bucată din tine, rătăcită prin lume, și pe care fiecare celulă a cărnii tale o strigă? Nu știi. Te învinovățești de nebunie, de boală. Există totuși o probă care nu dă erori, proba chemării. Rătăcești aiurea pe străzi, strigând un nume în gând, iar omul care poartă acel nume apare exact în locul întâlnirii din minte.“

„El era singurul din familie care pufăia și-o făcea cu o pasiune care pe mine mă fascina. Își cioplea singur pipele din lemn de păr fiert în miere, dar avea și unele din lut, toate cu un căuș larg, din care ieșea un fum subțirel, lăptos, mi se părea pe atunci. Fuma mângâind gâtul pipei cu degetul arătător, care din cauza asta sau din alte cauze avea și o unghie mai mare decât celelalte, întotdeauna vopsită, ceea ce-i dădea un aer foarte boem. Trăgea rar în piept, mai mult pufăia, dar cu fiecare mișcare i se îndulceau ochii, ca și cum în irisul lor s-ar fi petrecut acțiuni numeroase, amoruri și drame, fapte eroice – o întreagă lume i se mișca în ochi, ceea ce mă făcuse într-un timp să cred că, o dată cu fumul, îi intrau în sânge și niște minuscule ființe, foarte agile. Chiar și inteligența fumătorului mi se părea legată, cumva, de fumul pipei, care răspândea în jur o viață subtilă.”

„Oamenii singulari, diferiți de tot restul, au multe bucurii pe care nimeni în lume nu le mai gustă, sunt privilegiați, într-un fel. Și încă ceva: când ești diferit, nu trebuie să faci eforturi ca să te placă ceilalți – oricum n-o să fii niciodată egalul lor. – Și – atunci? am întrebat dârdâind. – Cel mai bine este să rămâi cum ești tu!”

Dialogul cu romanciera Doina Ruști a fost pregătit de Ștefania Argeanu, pentru Ceașcă de Cultură. Iunie 2020

Sursa text: Ștefania Argeanu

Autor: Ștefania Argeanu

Sursa foto: din arhiva personală a inepuizabilei Doina Ruști