Ceasca de cultura

Etichetă: ioana maria lupascu

  • Ioana Maria Lupașcu: „Am simțit prezența lui Dumnezeu în viața mea, ca a unui tată, care m-a purtat pe palmă”

    Pornim in directia luminii calauzitoare, dialogul prezent, care invita la o aprofundata reflectie, cu Ioana Maria Lupascu, pianista, solist – concertista la Filarmonica “Paul Constantinescu”. Ploiesti. „…De la mama am invatat sa comunic mereu cu Dumnezeu.

    Povestea lui Valeriu Gafencu, Sfantul inchisorilor, are frumusetea trandafirilor albi. Omeneste nu era posibil sa rezisti.

    Saint Saens prezinta in opera lui un mix de culori, si emotii, si stiluri. Pe de o parte, atras de baroc, de Haendel, pe de alta parte, cu o mare admiratie pentru Mendelssohn si Franz Liszt. In muzica lui, gasim toate  aceste influente. Un romantic ce are culori neobaroce, cu virtuozitate bogata lisztiana, amestecata in polifonie. Muzica lui are complexitati si culori bogate.

    Pacea inimii este cea mai importanta. Stie Dumnezeu momentul pentru toate…“

    Ioana Maria Lupascu, pianista, solist – concertista la Filarmonica “Paul Constantinescu”, din Ploiesti

     
    Stefania Argeanu: Care sunt beneficiile conectarii permanente cu universul credintei?

    Ioana Maria Lupascu: Firescul. Este traiul omului firesc, natural, organic, conectat la sursa. Am fost nascuti sa fim asa si orice deviere ne aduce lipsa, nefericire, gol, depresie, neliniste. Vedem, uneori, oameni aparent fericiti care au foarte multe, dar neavand pe Dumnezeu, sunt intr- o permanenta cautare, lipsa. Pare ca le lipseste: un alt partener, un nou titlu, o noua masina, mereu le lipseste ceva. Dumnezeu este ceea ce le lipseste, de fapt.

    La ce descoperiri esentiale ai acces, pe masura ce mentii dialogul cu Dumnezeu, Maica Domnului, sfintii – regasiti atat in icoane, in rugaciunile rostite in timpul slujbelor savarsite in Biserica, in citirea cartilor religioase?

    La raspunsurile care macina pe fiecare din noi. Raspunsurile sunt simple si, adesea, evidente, dar noi cautam complicatii si facem ocolisuri acestui drum.

    Care este modalitatea ta definitorie de a initia un dialog cu instanta divina? Sub semnul carei atmosfere? Ce percepi, la nivel launtric, dupa un astfel de moment tainic?

    Rugaciunea. Nu este un ritual. Uneori este acasa, alteori pe drum, in sala de concert, in Biserica. Oriunde. De multe ori, vorbesc cu Dumnezeu la tot pasul si ma rog in toate cele ale zilei. Dumnezeu e si Tata, si prieten, este firesc sa ne adresam Lui mereu. Mama mea spunea asa:”Doamne, ajuta – ma sa termin treaba, ca sunt obosita”, “Doamne, iti multumesc ca m-ai ajutat sa si gatesc, sa si fac curat, sa ajut si fata si sa plec, la timp, la serviciu ", “Doamne, m – a rugat x sa il ajut in acel fel, ajuta- ma Doamne". De la ea am invatat sa comunic mereu cu Dumnezeu.

    Care au fost cele mai ardente intrebari la care cautai raspunsuri si care, ulterior, te-au (re)directionat catre deslusirea, explorarea vietii sfintilor / literatura religioasa ?

    Sensul vietii noastre, sensul mortii, viata de apoi, judecata, trecerea noastra, incercarile, obstacolele, ispitele, rostul si sensul diferitelor situatii din viata.
    Odata cu moartea tatalui meu, brusca si dureroasa, a venit necesitatea de a intelege cum s-a intamplat asta si cum se intampla astfel de tragedii, in viata cuiva. Am citit, atunci, zeci si zeci de carti religioase. Acum gasim multe informatii si pe internet, atunci, in 2005, nu prea gaseam si eram o devoratoare de carti ortodoxe. Sunt si acum, insa acum internetul ne ajuta sa avem acces, mai repede, la raspunsuri.

    Exista un timp al primirii raspunsurilor? Sunt ele cele asteptate? Cand au sosit raspunsurile?

    Unele raspunsuri vin repede, altele mai greu. Cand esti pe cale, adesea un raspuns naste alte zece intrebari. Este timpul potrivit si randuit pentru fiece raspuns. Dumnezeu le randuieste pe toate sa vina la timpul potrivit. Toate ne sunt ingaduite, dar nu toate ne sunt de folos.

    Ce se intampla in viata unui artist, o data ce se intalneste cu rugaciunea? Ce semnificatii a cumulat ea pentru tine, pe parcursul timpului? Au existat mai multe moduri de raportare la rugaciune? Ce reflexii raman in sufletul tau dupa momentul rugaciunii? In ce fel poate deveni rugaciunea un modus vivendi?

    Prin practica deasa, devine modus vivendi.
    In viata unui artist, ca in viata oricarui om, se produce naturalul, este firesc sa ne intalnim cu rugaciunea si sa o pastram, in viata noastra, zilnic.
    Artistul este un canal de transmitere a emotiilor. Harul primit de artist este de la Domnul. Unind aceste doua idei rezolvam simplu ecuatia. Artistul trebuie sa duca mai departe rugaciunea, in arta lui, sa o transmita oamenilor.
    De multe ori, in viata mea, rugaciunea a adus liniste, a implinit rugaminti fierbinti, sau m-a ajutat sa accept neimplinire, sa inteleg, poate, ca Dumnezeu are alt drum pentru mine si sa accept asta. M-a ajutat sa vad greseala si m-a intarit sa ma pot corecta. Multe se intampla din cauza noastra si, din mandrie, nu ne dam seama. Ne consideram perfecti, dar nu e asa. Prin greseli ne departam singuri de la drumul nostru frumos. Sa le spunem greseli, sa le spunem pacate…  

    Care sunt elementele cheie de care fiinta umana are nevoie pentru a face loc in propria-i viata practicarii religiei? Cum realizam trecerea de la teorie la practica? Este o trecere sau o imbinare? Cum stim ca am dizat echilibrat cele doua aspecte ale paradigmei ? Ce inseamna practica atunci cand vorbim despre religie, in acceptia ta?

    Elementele, in viata fiecaruia, sunt diferite. Unii primesc educatia crestina din frageda pruncie, altii au brusc o luminare, altii o primesc prin prieteni sau soti, altora le sunt necesare momente de suferinta ca sa se apropie de Adevar. Practica, nu in acceptiunea mea, ci in felul firesc este: mersul la biserica, postul, rugaciunea zilnica, spovedania, participarea la Sf. Liturghie, impartasania. Nu cred ca un crestin este ortodox, de acasa de la el. Noi nu mai suntem Moise, sa vorbim direct cu Dumnezeu. Este o indrazneala si o neobrazare, o mandrie luciferica ratacitoare. Dumnezeu a lasat preotii ca intermediari, doar ei pot savarsi tainele pe care noi nu le putem face singuri. Cand iti este sete, mergi sa bei apa, nu? Nu astepti sa-ti picure Dumnezeu din cer. Asa si cu mersul la biserica.
    Cauti un duhovnic sa iti placa, sunt atatia in ziua de azi. Multi spun: “… nu merg, ca preotul face nu stiu ce…”. Cum ar fi sa spui: “…am gasit un profesor, care nu-mi place si, de aceea, nu mai merg niciodata la scoala”. Sau “… un doctor s-a purtat nu stiu cum, nu mai cred in mersul la spital”, sau “…un vanzator s-a rastit la mine, inseamna ca tagma vanzatorilor e viciata si nu mai cumpar nimic, de nicaieri…” Sa fim seriosi!
     
    Cum se scrie pentru tine, Ioana, povestea lui Valeriu Gafencu? Cine a fost Valeriu Gafencu, in viziunea ta?

    Povestea lui Valeriu, Sfantul inchisorilor, are frumusetea trandafirilor albi. Ca povestea lui, toate povestile sfintilor mucenici torturati in inchisorile comuniste. Sunt povesti de groaza, de spini, de sange, de teroare, de crime cumplite, de torturi de neimaginat. Dar Dumnezeu a ingaduit, pentru ca, iata, neamul roman a castigat sfinti multi la care putem sa ne rugam. Rugaciunea lor este puternica si mijlocirea lor pentru acest popor este atat de utila, mai ales azi, cand totul e atat de rau. Faptul ca ei au rezistat acolo, este marturia prezentei Maicii Domnului a lui Dumnezeu printre noi. Omeneste nu era posibil sa rezisti. Eu am citit multe carti, marturii ale acestor orori. Indemn pe oricine sa cumpere “Intoarcerea la Hristos”, a lui Ioan Ianolide si “Imn pentru crucea purtata”, de Virgil Maxim.

    O rugaciune preferata de tine, pe care ai rostit-o intr-o situatie-cheie si in urma careia ai simtit ca primesti raspunsul asteptat/ un semn care ti-a sporit credinta…

    Au fost sute si mii de astfel de momente. De la lucruri mici, ca prinsul unui tren, pana la marile rugaciuni fierbinti pentru viata noastra sau a celor dragi, am simtit prezenta lui Dumnezeu in viata mea, ca a unui TATA care m-a purtat pe palma. Si cand am cazut din vina mea, a fost acolo sa ma ajute sa ma ridic. Asa se petrece in viata tuturor.

    Poate ca des si usor de spus, pe langa Tatal Nostru, este rugaciunea inimii: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieste – ma pe mine, pacatoasa. Sau cu variant:” Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara Maria, miluieste – ma pe mine, pacatoasa.“

    De la tine aflu, Ioana, ca 2021 este centenar Saint Saens.

    Fiecare an de obicei aduce o mare sarbatoare. Este si centenar Astor Piazzolla, compozitor cantat mult de mine.

    Ce este esential sa stim despre acest compozitor francez al epocii romantice, cunoscut indeosebi datorita operei sale de factura biblica, intitulata " Samson si Dalila"? De ce tocmai aceasta opera, din cele 12 ale sale, suscita si astazi o deosebita atentie?

    Poate pentru muzica deosebita, dar poate si subiectul, care ne aduce atatea invataminte, ca orice poveste biblica. Saint Saens prezinta in opera lui un mix de culori, si emotii, si stiluri. Pe de o parte, atras de baroc, de Haendel, pe de alta parte, cu o mare admiratie pentru Mendelssohn si Franz Liszt. In muzica lui, gasim toate aceste influente. Un romantic ce are culori neobaroce, cu virtuozitate bogata lisztiana, amestecata in polifonie. Muzica lui are complexitati si culori bogate. Era si un om cu mult simt al umorului, lucru ce se transfera si in compozitii, de exemplu “Carnavalul Animalelor”.

    De unde provine inspiratia artistica, Ioana? Care sunt adjuvantii ei, astfel incat de la gand sa ajunga fapt implinit, misiune indeplinita? Ce se poate face pentru a antrena/ a spori fazele de inspiratie, creativitate, ingenuitate?

    Inspiratia vine de la Duhul Sfant. Ce se pare face? Antrenament cu binecuvantare :-). Antrenam inspiratia, luam binecuvantare de la duhovnic, postim, ne rugam la Dumnezeu, cerem Duhului Sfant sa ne fie alaturi, sa ne insufle inspiratia creatoare.

    Tu si pianul, povestile lui, povestile tale, ale voastre… si desigur, scena: globul intreg, un infinit uman si celest care asteapta sa primeasca de la tine fagurii soarelui olfactiv pentru a se simti altfel, mai bine, mai ozonati, conectati cu propriul sine… Aceasta atmosfera ma duce cu gandul la ceea ce ar suna cam asa: tu si pianul sunteti purtatorii unor povesti… Cum ti se dezvaluie tie aceasta "activitate" care vine suplimentar celei de a interpreta la clapele pianului o lucrare muzicala? In ce masura este un continuum, o prelungire perpetua, o infuzie de stari si emotii vitale, de ambele parti ale scenei?

    Muzica este o poveste spusa prin emotia sunetului. In fiecare interpretare, interpretul isi pune emotia si trairea personala. Povestea compozitorului si a muzicii se imbina cu povestea artistului. Acestea ajung la public, prin intermediul pianului, in cazul meu .

    Pianista Ioana Maria Lupascu este purtatoarea caror povesti?

    Povestile mele, ale sufletului meu, rugaciunile, povestile pieselor pe care le cant.

    Si pentru ca o conexiune atat de buna cu tematica acestei intrebari tip – matrioska se cerea continuata si trecuta prin straturi de culori si perceptii, precum este cea care reiese din urmatorul sirag de cuvinte, iti propun sa reflectezi la: "Nu exista neliniste mai mare decat aceea de a purta in tine o poveste pe care n-ai spus-o inca." Zora Neale Hurston

    Dar… Toate la timpul lor. Cand va veni vremea, va fi spusa. Pacea inimii este cea mai importanta. Stie Dumnezeu momentul pentru toate.

    "In absenta sacrului, nimic nu este sacru, totul este de vanzare. " Ore Lyons

    Cu totul de acord. Chiar si… Sufletul.

    Suntem stropii de roua asezati pe floarea de lotus…

    Minunate, delicate si suave cuvinte pentru a incheia interviul, pentru care iti multumesc, Stefania.

    Iti multumesc, la randul meu, Ioana, atat pentru generozitatea timpului oferit, prezenta soarelui muzical care s-a instalat in spatiul dintre liniile de dialog unite intr-o infinita imbratisare, cat si pentru aceasta primavara pianistica, in debutul careia ne intalnim, inca o data, bucurandu-ne impreuna de ceasca noastra de cultura.

    Dialogul cu pianista Ioana Maria Lupascu este pregatit de Stefania Argeanu, pentru Ceasca de Cultura.
    martie 2021

    Sursa text: Stefania Argeanu
    Autor: Stefania Argeanu
    Sursa foto: din arhiva personala a pianistei Ioana Maria Lupascu

  • Ioana Maria Lupașcu: “Dacă am hotărât să dau, dau tot și peste limită, fără să mă uit și să socotesc și să cântăresc, mă dau fără balanță”

    Cand o citesti, te simti ca si atunci cand o asculti cum dialogheaza cu pianul ei regal. Cuvintele pe care le imprima buchetului de pagini al cartii sale, Printul baghetei, au o sonoritate aparte, care cunoaste tehnica touche-ului, daruind emotii, stari, senzatii, readuceri-aminte impregnate de prezenta frumosului. Inima si degetele Ioanei Maria Lupascu sunt vrajite, la propriu.
    Si-a zis ca un mare dirijor merita sa nu fie uitat niciodata si, cu generozitatea-i definitorie, a ales sa impartaseasca lumii intregi ceea ce ea a aflat de la Printul baghetei, Ilarion Ionescu-Galati. Iar mie si cititorilor acestui interviu, Ioana Maria Lupascu ne-a readus bucuria, soarele, buna-dispozitie, in suflete. Despre “fluvii de cerneala”, secretul de “a face minuni pe orice darapanatura de pian” si “masura pianistului” care se dezvaluie “nu doar in fata unui instrument de exceptie, ci in fata oricarui pian, fie el cat de vechi sau degradat”, dar si despre multe alte mistere inca nespuse, in acest dialog uman, in care am  sansa de a calatori impreuna cu scriitoarea, pianista, artista Ioana Maria Lupascu.

    14800175_1051247994991642_1360970889_o

    Ioana Maria Lupascu

    _______________________________________________________________________

    “…Asa este si cu cartile: o nerabdare launtrica de a “gusta” continutul…”

    Ioana Maria Lupascu
    “Curajul este gratie sub presiune.”
    “O carte buna este precum un iceberg : sapte optimi sunt ascunse sub apa.”
    Ernest Hemingway
    _______________________________________________________________________
    Stefania Argeanu: Povesteste-ne, pentru inceput, cum este sa te intalnesti cu pianul "din dragoste de carte". 
    Ioana Maria Lupascu: Ca sa glumesc un pic, as spune ca orice motiv este bun pentru a ma intalni cu pianul. Trecand la raspunsul serios, iti spun ca eu iubesc cartile, iubesc sa citesc, sa aflu, sa ma las inspirata si toate aceste imbogatiri spirituale se simt in ceea ce dau, apoi, muzical. Si, probabil, nu numai muzical.
    In spirit imaginar si inventiv, ce crezi ca ar fi dispus sa ofere pianul, intregului univers, din dragoste de carte?
    Toate artele se impletesc de minune, ele exprimand viata. Pianul, cred ca dintre toate instrumentele muzicale, ofera o mai mare complexitate, ofera armonie, polifonie, timbru amplu.
     
    In cate limbi vorbesc cartile? In cate limbi iti vorbeste o carte?
    In toate in care au fost scrise sau in toate in care ti se adreseaza tie, ca cititor. Pot vorbi limba sufletului, a mintii, a instinctelor, a creativitatii, a cunoasterii…
    Eu ma relaxez citind, dar caut si raspunsuri. Fiecare raspuns, pe care il primesc, ridica noi intrebari. Si tot asa. Sunt curioasa din fire, am acea foame de a afla si nu toate le poti afla pe pielea ta. Nici macar nu este indicat si nici nu cred ca ar fi de suportat.
    Cand auzi sunetul rasfoitor, iscoditor, ispititor al paginilor unei carti, la ce te gandesti?
    Este momentul in care mi se deschide curiozitatea. Esti la un restaurant prima data. Poate ti-a fost laudat sau poate ai dorit demult sa ajungi acolo, poate stii ca chef-ul este special si deschizi meniul, apoi incepi sa iti imaginezi… si, deja simti, parca, aroma in nari… Cam asa este si cu cartile. O nerabdare launtrica de a “gusta” continutul.
    _______________________________________________________________________
     
        “…Cum vreau eu sa fie cartea pe care o citesc? Vreau sa se citeasca usor. Aha, asa am facut ca scriitor! Vreau sa ma amuze, dar sa imi ridice probleme, vreau sa imi spuna o poveste, vreau sa imi vorbeasca frumos de oameni, vreau sa imi spuna poate si ceea ce nu stiam. Vreau sa imi fie usor sa citesc, dar vreau stima scriitorului. E o vorba : daca ai ceva frumos de spus, spune, daca e ceva urat…mai bine taci. In cartea Printul baghetei sunt numai lucruri frumoase despre toti care apar acolo…”
    Ioana Maria Lupascu
    “Planurile bizare ale calatoriei sunt lectii de dans date de Dumnezeu.”
    Kurt Vonnegut
    _______________________________________________________________________
    Ce semnificatie are cartea pentru tine, Ioana Maria Lupascu? Iti mai aduci aminte care este acea carte care a deschis si, ulterior, influentat gustul pentru lectura? 
    Cred ca Winnetou in copilarie. Iti marturisesc ca, in toate cartile copilariei, mai ales la Jules Verne, ma deranja ca trebuie sa treaca atat de mult pana sa inceapa actiunea care, in sfarsit, ma interesa.Treceam cu greu de prima jumatate a cartii, ma plictiseau – copil fiind – descrierile acelea lungi si lipsa intamplarilor reale. Apoi, odata inceputa actiunea, terminam cartea intr-o zi. Luptam greu cu nerabdarea mea de a intra mai repede in actiune. In adolescenta, mi-au placut acei scriitori tip Hemingway, care nu pierd vremea si nu iti sugereaza raspusurile. Si el si Faulkner, de exemplu, raspundeau dorintei mele de exact si concret, de a fi stimata ca cititor, de a nu mi se da mura in gura pe pagini intregi: “si el simtea asa si ea credea ca… si apoi i s–a parut ca… si gandea despre asta ca…, dar de fapt nu, pentru ca…”. Imi place sa mi se redea povestea si sa stiu eu singura ce ar putea crede “ea” sau ce si-ar putea imagina “el”, in acel caz.  
    Ce relevanta are parcurgerii unei povesti scrise?
    Fata de cea auzita? Iti lasa ragaz sa o simti, sa poposesti acolo unde simti nevoia, sa cugeti o clipa sau doua, in plus, oriunde simti.
    Care sunt punctele cheie pe care e necesar sa le stapanesti cu o asa indemanare, astfel incat trecerea de la cititor la scriitor sa fie una reusita?
    Nu stiu. Dar eu, ca scriitor, m-am pus in pielea cititorului. Cum vreau eu sa fie cartea pe care o citesc? Vreau sa se citeasca usor. Aha, asa am facut ca scriitor! Vreau sa ma amuze, dar sa imi ridice probleme, vreau sa imi spuna o poveste, vreau sa imi vorbeasca frumos de oameni, vreau sa imi spuna poate si ceea ce nu stiam. Vreau sa imi fie usor sa citesc, dar vreau stima scriitorului. Asta vreau ca cititor de la o carte, ca cea pe care am scris-o eu si asta am pus inauntru, ca scriitor. Apoi, m-am gandit ca nu doresc un public tinta exclusiv muzical, deci nu m-am pierdut in explicatii dense, care ar plictisi cititorul profan in ale muzicii. Am scris pe intelesul tuturor, poate explicand anumite aspecte mai putin cunoscute ale profesiei, ale artei, dar din zona care poate interesa atat cunoscatorul, cat si pe cel neobisnuit cu ceea ce profesez eu. Si apoi, am mai gandit ceva… E o vorba: daca ai ceva frumos de spus, spune, daca e ceva urat… mai bine taci. In carte sunt numai lucruri frumoase despre toti care apar acolo.
    A fi cititor nu e o stare conditionata imperativ de cea de a fi scriitor, insa starea de a fi scriitor, a simti povestea si a avea harul impartasirii ei este conditionata intr-un fel, de un stadiu anterior si, in continua formare, de cititor?
    Da, de o mie de ori da. Asa cum in muzica, a fi meloman nu te obliga sa si canti, insa a fi profesionist iti cere sa asculti milioane de ore de muzica. Stii, aud des elevii de liceu spunand: ”…Eu nu merg la concerte ca ma incurca, eu nu ascult ca imi influeteaza interpretarea…”
    Cum sa canti, daca nu asculti? Imposibil. Asculta, macar de te-ar influenta. Asculta mii de ore si pe ala, si pe celalalt… pe toti, apoi vezi ce iti place si ce nu, dar nu inainte. La fel, a scrie… nu se poate fara a citi. Cum imbogatesti vocabularul? Din saracia ta de necititor? Asta doar pentru a vorbi de un nivel mic de tot, cel de vocabular.

    _______________________________________________________________________

     “…Pe  scena deciziile se iau in miimi de secunde, exista mai multa autenticitate, chiar daca totul este efemer…”
    _______________________________________________________________________
    Scriitorul isi aprovizioneaza reflexele stilului sau literar din atmosfera cartilor pe care le-a citit,  pe care le citeste in permanenta?
    Da si nu. Presupunand ca are deja un stil al sau format, acesta doar se imbogateste, se amplifica, se slefuieste precum diamantul, cu timpul. Nu toti au o maniera recognoscibila. De exemplu, pe Flaubert il recunosti. Si pe Hemingway, poate si pe Vonnegut. Ei toti au invatat si de la altii, s-au cizelat citindu-i si primind sfaturi de la altii. Hemigway spunea ca nu ai nici o valoare daca tu insuti nu crezi despre tine ca esti cel mai bun. Dar, de asemenea, tot el stia cat are de invatat. O replica este bravada, dar cealalta este esentiala prin smerenie .
    Ce avantaje ai, ca fiinta umana, ca scriitor, daca printre obiceiurile tale prioritare se numara cel de a avansa in lectura si a nu ramane la vechile lecturi?
    Iesirea din zona de comfort. Poti folosi sau nu, ceea ce ai aflat. Ti se poate potrivi sau nu, dar stii. Cunoasterea… si aici pot sa curga fluvii de cerneala. Dupa ce stii, poti alege ce vrei. Din plin poti face orice, din trei stropi ce sa faci?
    Muzical vorbind, ca pianist, am avut profesori care mi-au predat toate tehnicile pianistice. Am cunoscut scoala franceza, cea germana, am lucrat cu o doamna ce fusese eleva lui Cortot si a Nadiei Boulanger. Am luat contact si cu scoala italiana, evidet cu cea romaneasca  si, apoi, la final, am invatat scoala pianistica rusa cu maestrul meu, Lazar Berman. Eu am ales din toate ce mi s-a potrivit. Apoi, daca vrei parerea mea sincera, pentru mine… Ce voi spune, este ceea ce cred eu, nu este un adevar general valabil, dar, in ochii mei, scoala rusa este net superioara tuturor celorlalte scoli. Scoala veche rusa. Tehnica pe care o inveti, tehnica touche-ului, tehnica de virtuozitate, de cantabil, de… tot este incomparabil superioara celorlalte, pentru ca iti permite sa faci orice vrei si nu exista posibilitatea ca pianul sa nu raspunda. Daca nu a raspuns, nu ai cerut tu. Lazar Berman mereu spunea ca nu exista piane proaste, ci doar pianisti prosti. Trebuie sa ai capacitatea de a face minuni pe orice darapanatura de pian, sa cunosti cum se face asta. Si exista un know-how. Asta il inveti la scoala rusa, nu si la celelalte. Este minunat sa ai un Steinway de concert, in fata ta, care face culori inainte sa iti vina tie ideea. Te inspira el. Dar masura ta de pianist nu e doar in fata unui instrument de exceptie, ci in fata oricarui pian, fie el cat de vechi sau degradat. Pianele nu sunt precum viorile si vinul… nu devin mai bune cu timpul , din pacate.
    In afara de timpul acordat documentarii povestilor prin biblioteca/ biblioteci, ce alte activitati, implicari, actiuni, gesturi, atitudini, comportamente definesc profilul scriitorului, in acceptia ta?
    Trairea vietii cu intensitate, asa cum vine ea peste el. Asa cum orice artist trebuie sa o faca, ca de acolo vine seva lui, de acolo isi trage densitatea si se umple, din viata si viata o va reda publicului si cititorilor. Emotiile lui, experienta lui, trairea lui, lacrimile lui si bucuriile lui, ceea ce l-a inaltat si ceea ce l-a sfasiat. Sa traiasca deplin, fara temeri.
    Atunci cand, din cititor devii scriitor, in ce maniera ti se confeseaza universul cartii?
    Din ambele, intrucat, fara sa vrei, deja esti ambele. Citesc, dar ma si inspir, ma relaxez ca cititor, dar poate iau si idei.
    _______________________________________________________________________
       “…Am gasit bucurie in scris. Cuvintele mi se scriau singure in cap si nu ma lasau sa dorm.
    N-am mai avut, de atunci, o asemenea stare. Dar mi-e dor de ea, de acel fluviu, de acea cascada de cuvinte care izbucnesc din mine…”
    Ioana Maria Lupascu
    “Ceasurile omoara timpul… Timpul este mort atata vreme cat este ticait de micile rotite din orologii. Numai atunci cand ceasurile se opresc, apare sansa de a trai.”
    William Faulkner
    _______________________________________________________________________
    Ce presupune, de fapt, actul scrisului? 
    Descatusare si un fel de exhibitionism emotional, insa facut rational. Ai timp sa gandesti ce lasi si ce corectezi. In muzica, in actul scenic nu ai timp. Poate acasa, in studiul tau, decizi sa faci ceva, dar pe  scena deciziile se iau in miimi de secunde. Acolo te dai pe tine fara limita, daca asta ti-e genul. In scris, iti este ingaduit sa te razgandesti. Azi am scris, dar peste noapte sau peste doua saptamani, am o alta perceptie asupra actiunii, apar modalitati distincte, mult mai intense, de a spune povestea, si-atunci schimb ceva din stilistica, pastrand esenta. Pe scena nu ai posibilitatea asta si, poate, exista mai multa autenticitate, chiar daca totul este efemer.
    Care au fost nuantele acestui incipit pentru tine? 
    Eu am gasit bucurie in scris si mi-a fost foarte usor. Inca din liceu scriam, ba la revista scolii, ba la nu stiu care ziar. Apoi au urmat articolele la Monitorul, Liternet, Q Magazine. Scrisul mi-a adus mereu placere. Nu m-am gandit ca voi scrie o carte, poate mi-ar fi placut ideea, dar nu vedeam necesitatea si nici subiectul si, apoi, a venit o zi in care amandoua au fost prioritate si au aparut singure in viata mea. Atat subiectul, cat si necesitatea, si totul s-a scris in cateva luni, 350 de pagini pe nerasuflate. Dar si cu multe nopti in care cuvintele mi se scriau singure in cap si nu ma lasau sa dorm.N-am mai avut de atunci o asemenea stare. Dar mi-e dor de ea, de acel fluviu, de acea cascada de cuvinte care izbucnesc din mine. Acum nu am subiectul. Si iarasi nu vad necesitatea.  Dar sa stii ca nu vreau sa provoc viata sa ma readuca intr-un moment similar cu acela.
    Cand, cum se scrie cartea: din amintiri, notatii consecvente sau selective intr-o agenda care functioneaza pe post de pre-sertar al cartii, din imaginile, sonoritatile, cautarile, intalnirile fiintiale si destinatiile benefice, inregistrate cu ageritate in condica minutioasa, detaliata, elaborata sau succinta a creierului, in fata colii albe de hartie, in imediata apropiere a word-ului, la intersectia dintre timpul ocupat si timpul liber, de mana cu inspiratia sau lasandu-te inspirata in cel mai neasteptat moment? 
    Fiecare are felul sau. Iti spun cum am scris-o eu pe a mea. Si a fost ceva atipic pentru ca, de obicei, eu astept inspiratia de moment. Stau, stau, stau si apoi, deodata, scriu totul in zece minute si tot ce trebuie, apoi, sa fac este sa inchid si sa revin, dupa ce am facut altceva, pentru a mai corecta pe ici, pe colo. Eu nu pot nota. Daca ceva ma inspira, imi ramane intiparit in cap si iese la momentul in care trebuie, daca nu a ramas este pentru ca nu merita a fi mentionat.
    Insa, cartea… am scris-o cu toate datele proaspete in cap, din dorinta ca aceste amanunte sa nu fie date uitarii. Am scris-o cu un sentiment atunci, care clocotea si daca as fi asteptat nu ar mai fi avut acelasi ton, evident. Am pus tot ce era mai frumos in mine, atunci, si mi-am zis ca un mare dirijor merita sa nu fie uitat niciodata. Ceea ce eu am aflat de la el merita dat lumii intregi ca scoala, ca experienta de viata. Apoi am scris de mine, de Lazar Berman, apoi am scris de toate povestile pe care le-am aflat stand langa acel mare dirijor. Povesti despre colegi ai sai, mari muzicieni, mari oameni de arta. Am un capitol cu Emanoil Elenescu, in care toti care au citit au ras cu lacrimi, intrucat Elenescu era un personaj aparte. Vorbesc de Ruha, de Ion Voicu, de Gogu Georgescu, de Celibidache, de cei de azi, de cei care sunt in spatele scenei, mai putin cunoscuti, dar fara de care concertele nu se pot desfasura. Povestesc experiente frumoase sau haioase de muzician, ale mele sau ale altora, acelora mari care ne infioara inima si auzul. Apoi vorbesc de tsunami… si mai vorbesc de istoria Romaniei, istoria din Al doilea Razboi Mondial traita de un personaj cu care am avut o amicitie aparte si la care gandul imi zboara cu drag, Radu Ionescu-Galati, care a fost general de armata pe front in Rusia. Toate aceste povesti sunt in cartea mea care este un fel de tribut inchinat unui dirijor roman. Vad acum ca, in cronici, sunt preluati termeni cu care l-am descris eu in carte. Nu spune nimeni ca eu am fost prima care l-a numit asa. N-am nevoie sa o spuna cineva. Ma bucur, in schimb. Inseamna ca au citit, ca le-a placut, inseamna ca laudele mele au fost adevarate si, in sufletul, meu ma bucur. Nu am nevoie sa fiu mentionata. Mi-e suficient sa stiu eu ca am facut bine ce am facut. Restul nu mai conteaza.
    Exista un moment, un spatiu potrivit(e)/ nepotrivit(e) pentru ceea ce inseamna ceremonialul scrierii? 
    Nu. Fiecare isi delimiteaza aceste lucruri. Pentru mine, este la cerere cu dead-line sau… cand vine momentul. Ambele functioneaza, de fapt, si la cerere este tot un fel de “a venit momentul”.
    In ce consta dimensiunea practica, pragmatica a literaturii, flexibila in a fi transferata, aplicata in viata de zi cu zi? 
    Auzim cu totii “eu n-am timp de scoala, eu am scoala vietii. Eu n-am timp sa citesc”. Ce prostie. Ai timp sa le incerci pe toate? Iti ajunge o viata sa incerci tot? Si apoi… si Ivan invata din greselile proprii. Nu e nici o filozofie in asta. Ideea e sa mai inveti si din greselile altora. Auzite sau citite. Ca n-ai timp sa faci toate greselile. Si cititul asta nu e abstract, mai vezi cum a facut unul intr-o situatie similara cu a ta, cum a gandit altul cand a dat de greul de care ai dat tu…
    _______________________________________________________________________
    “…Care este sentimentul predominant dupa ce am asezat povestea sub semnul cartii?
      De eliberare, de usurare, ca am golit prea-plinul si ma simt bine si linistita, in sfarsit. Se opreste suvoiul de idei si de cuvinte, pe masura ce ajung toate pe hartie…”
    Ioana Maria Lupascu
    “ Cand sunteti fericiti, faceti o sarbatoare din asta.”
    Kurt Vonnegut
    “Este un privilegiu faptul de a ajuta omul sa-si suporte destinul.”
    William Faulkner
    _______________________________________________________________________
    Autenticitate, imaginar, instante narative orientate spre cititor, cu predilectie, intradiegetic/ extradiegetic, elemente biografice, amintiri, evocari, recuperari, certitudini si trimiteri stiintifice… Cai, tehnici, motivatii launtrice, sinceritate stilistica, plan(uri) narativ(e) pot fi sintagmele enuntate anterior. Cum se ajunge, insa, la inima cititorului si, totodata, cum se ramane pe o perioada nedeterminata de timp in constiinta, in ideile, emotiile si sentimentele sale?
    Cu sinceritate. Cu emotie. Cu inima ta pusa pe tava. Asa cum fac si in muzica, asa cum fac si in viata. Cand dau, nu am masura. Daca am hotarat sa dau, dau tot si peste limita, fara sa ma uit si sa socotesc si sa cantaresc, ma dau fara balanta. Eu sunt omul a totul sau nimic, nu pot cu jumatati de masura. Cand fac ceva, fac pana la capat. Cand am ajuns la capat sau la ceea ce socotesc eu a fi capatul, ma opresc si nu mai fac, dar intai trebuie sa ajung deplin la capat.
    Ce metode de scris te-au ajutat la construirea povestii "Printul baghetei"?
    Tot emotia si inima si ceea ce am trait si ca dau totul pana la capat. Apoi, sa stii ca eu am avut o profesoara. Cand eram in liceu, faceam ore particulare cu  o traducatoare exceptionala: ore de engleza, meditatii la engleza. Apoi cand am terminat… mi-a venit greu sa ma despart de ea si am inceput sa lucram la stilul de scris si, astfel, pe toata perioada liceului m-am dus la ea, de la ea am invatat multe. Apoi, o data cu intrarea la facultate, in 1995, am intrerupt, dar tot ce am invatat acolo se numea: Oana Chirita… Am folosit, de fiecare data, ceea ce m-a invatat, cand am scris. Ea a dezvoltat aceasta iubire a mea… si acest talent si usurinta pe care o am la scris.
    Care este sentimentul predominant dupa ce ai (s)pus, dupa ce ai asezat povestea sub semnul cartii care ajunge intr-o librarie, intr-o biblioteca?
    De eliberare, de usurare, ca am golit prea-plinul si ma simt bine si linistita, in sfarsit. Se opreste suvoiul de idei si de cuvinte, pe masura ce ajung toate pe hartie. Apoi, senzatia aceea unica de a tine propria carte in mana, pentru prima oara, nu se poate reproduce in cuvinte.
    In ce masura conteaza sa asculti cartea care vorbeste in tine, chiar inainte de a fi scrisa? 
    Hmmmm… Buna intrebare!… La prima, poate ea se scria in mine si eu nu stiam, si apoi a venit momentul si n-am mai stat sa ascult nimic, ca se scria singura, frenetic. Si este frumoasa, atat de frumoasa ca sentiment sau cuvinte, este frumoasa prin ce spun despre cei de acolo. Fiecare cuvint este o lauda, este un altar de multumire pentru ce am primit, Dar poate ca azi sunt in momentul intrebarii tale. Si nu azi, exact azi, ci azi de cativa ani. Ma ascult… ma intreb… simt ca va veni din nou momentul si sa stii ca, de doi ani, tot incep si ma opresc, imi zic:”nah…, nu e despre asta” si renunt. Am un prieten jurnalist, care mereu ma suna:“Te-ai apucat de scris? Trebuie sa scrii, ca ai talent.” Stiu si eu asta, dar… ma ascult. Inca n-am simtit despre ce sa fie urmatoarea mea carte. Si inca nu a venit momentul.

    320827-itio

    Interviul a fost realizat de Stefania Argeanu
    Sursa: Stefania Argeanu
    Autor: Stefania Argeanu