| Doina Ruști: “Lucrul acesta m-a preocupat mereu: a ști să faci dintr-o haină umilă un veșmânt onorabil” |  |
| (Literatură) |
Am citit, recitit, interiorizat, pe indelete, fiecare pagina, fiecare capitol din “Homeric”, cu profunda admiratie pentru dulceata cuvintelor, atmosfera palpitanta a derularii evenimentelor, pentru straiele aparte in care imbraca personajele. Au fost dese momentele cand ma simteam atat de ademenita de substanta povestii, incat ma opream din lectura, pentru a consemna intr-un caiet fragmente intregi. |
Este veritabila punerea in pagina (si) a acestui roman magic! Va intrebati despre cine este vorba, cine ma insoteste, de aceasta data, la prepararea dialogului, la o ceasca de cultura? Inca un indiciu va mai ofer: si acesta este sonoritatea numelor personajelor sale care are, asupra cititorului, efectul apropierii de ele si acceptarii invitatiei de a fi parte din universul scenei cartii, pentru a ramane, pentru a reveni, a rememora si a consemna: ”Despina Baleanu”, ”Pantelimon Iorga”, ”Lambru”, ”Ciptoreanca”, ”Marmanjica”, ”Cocean”, ”Marin cafegiul”( – nectarul boabelor de cafea de-abia rasnite si puternic inmiresmate se aseaza pe acele pagini in care este rostit numele lui Marin cafegiul/sau in cele in care doar apare episodic mentionat in rama povestirii -), ”Scarlat Filipescu”, ”Ionita luntrasul”, ”Firanda”, ”Tudorici (”cel mai mare lumanarar”), ”Alecu Topor”… Initialele ei sunt: D.R.
“Nimic nu intareste un om, cum o face cunoasterea lumii. Cu cat te plimbi mai mult si mai departe de casa, cu atat ti se deschide si mintea!” Si pentru ca am luat act de aceasta constatare impregnata de veridic, in abundenta, pornesc astazi un traseu - demers geografic, pe care il iubesc cu toata inima, intrucat contine, in prim-planul sau, atmosfera unui altfel de Bucuresti, cel din epoca fanariotilor, in afara timpului istoric, précis, si ,totodata, in profunzimile fantasticului, fabulosului rustian. Sunt increzatoare ca va fi o experienta inedita, cu descoperiri frumoase, intrucat ghidul meu este magica Doina Rusti, scriitoarea din stiloul careia curg diamante, care, ulterior, locuiesc intru-totul paginile cartilor ei, pe suprafata carora picteaza povesti si vieti invaluite de ”o botanica scrisa de mana, cu cerneala albastra”… !Asa cum se intampla in Homeric, recenta aparitie editoriala a inconfundabilei Doina Rusti. Sunteti invitati!
_______________________________________________________________
“Cand am terminat facultatea, bunica-mea m-a dus cu forta la o croitoreasa foarte batrana, de lux, zicea ea, si m-a obligat sa-mi fac doua costume, gen deux-pièces, cu vesta, din stofa exagerat de scumpa.(…) Cand au fost gata, am ramas de-a dreptul socata: desi-mi propusesem sa nu le port, m-a cucerit imediat linia clasica, mai ales fusta-creion, care pe atunci nici nu se purta, si haina cu revere inguste, la care asortam o bluza alba, de poplin, cu guler rotund. Primii mei ani de profesorat se leaga de aceste haine.”
“Alternativa este sa fii unic, extravagant, iesit din comun. Cand porti haine clasice, dar elegante, cu stil, impui respect: nu ai prieteni, dar ai autoritate.”
“Pentru mine vestimentatia personajului are importanta. Pana nu-i cunosc toata garderoba, nu ma apuc de scris.”
“Ei bine, personajele mele isi personalizeaza vestimentatia. Chiar si Marmanjica, saraca, sleampata de regula, isi face o rochie, cum nu mai avea nimeni, din aceeasi dorinta de a iesi din rand. Dar, mai mult decat hainele, conteaza atitudinea, felul in care este purtata o haina. Iar confortul vine din incredere.”
“Am avut pantofii zburatori care m-au ajutat sa supravietuiesc intr-o perioada grea. Am avut geaca verde care, dupa cum sustinea bunica-mea, ma facea cam impertinenta. Am avut haine pe care le imbracam doar ca sa scriu. Si acum e la fel. Dar daca ar fi sa aleg numai una dintre numeroasele mele haine apotropaice, as alege pantalonii negri. Intre mine si acesti ginsi a fost o legatura puternica, stabilita la prima vedere.”
Doina Rusti
_______________________________________________________________
Stefania Argeanu: Bun regasit la Ceasca de Cultura, Doina Rusti!
Cu ce v-ati rasfatat papilele gustative, de cand nu ne-am mai intalnit? Si aici ma refer, desigur, la sortimente de ceaiuri, cafele inmiresmate, licori mai putin cunoscute, prajituri aburinde sau chiar asocieri inedite si savuroase de ingrediente…
Doina Rusti: Cu niste scrumbii, cumparate din Mega:), facute la gratar si mancate cu salata de castraveti, dupa reteta lui Mihai Ursachi. La final, m-am delectat cu un Mate, fara arome, cu gust de tutun.
Apropo de cuvantul “implicare”, despre care ati publicat recent un articol, pe care il recomand, cu drag, si anume: “Implicarea si hainele ei fistichii”... Povestiti-mi, va rog, despre proiectul optmotive.ro, in care stiu ca sunteti implicata, in sensul bun si luminos al termenului, intrucat apare numele dvs. acolo, semnati si publicati o serie de postari, editoriale, care aduc un suflu nou si care merita sa fie citite, iubite, impartasite, mai departe.
Revista OPTm reuneste filologi, literati, lume preocupata real de scris, citit, printre care nume cunoscute ca: Paul Cernat, Catalin Ghita, Catrinel Popa, Bianca Burta Cernat, Cristina Bogdan, Catalin D. Constantin, Bogdan Tanase. Numele revistei este un acronim: Opinii, povesti, texte… Anul trecut, de Craciun, a fost o petrecere la Facultatea de Litere (Bucuresti) si, cum se intampla in situatii de-astea, am inceput sa discutam despre literatura, carti si reviste. La finalul acelei seri ne-am hotarat sa facem o revista, iar ea a aparut, nu mult dupa aceea.
8 motive pentru a ne autoimblanzi perceptiile despre liliecii, pe nedrept blamati:
Daca ar fi sa aflam ceva despre frumusetile din mitologia liliacului, ce ati alege sa ne povestiti, astfel incat sa reconsideram optica si sa dobandim o privire, poate, mai blanda, binevoitoare sau chiar apreciativa despre aceste necuvantatoare?
Liliacul a generat povesti tenebroase. Este marginalizat, insingurat, respins. Dar viata ne-a aratat ca, de obicei, fiintele de acest fel detin adevaruri importante. Cred ca nonconformismul lui ar trebui apreciat. ?i singuratatea.
Ce carti din generoasa si frumoasa dvs. biblioteca v-au ajutat la scrisul povestii din “Homeric”?
Sigur, cartile se fac din carti si din intamplari traite/imaginate. Nu m-am documentat metodic in legatura cu Homeric. Ma obseda cartea lui Adrian Majuru, despre mahalalele bucurestene. Acolo el a si desenat, cu aproximatie, locul fiecarui cartier. Asa am aflat ca o parte destul de intinsa a orasului, formata din vreo 14 mahalale, se numea Gorgani - plasa Gorgani. Restul a fost o calatorie.
Apropiem lentila obiectivului de filmat si ajungem la acele “lazi ticsite cu rochii”, care definesc inepuizabilul univers feminin al Despinei Baleanu… Cum arata acea rochie fabuloasa, feerica din garderoba dvs.? Aveti vreo amintire aparte, atasata acestei piese vestimentare?
Am crescut intr-o casa cu multe sifoniere, lazi, cufere, dulapuri ascunse… Bunica mea avea un sifonier doar al ei, cu trei usi mari, intins pe un perete, din cea mai tenebroasa camera a casei, numita camera cu stafii. Acest dulap era pentru rochii, pe care-mi placea sa le incerc. In lazi pastrau hainele vechi, dar cu valoare sentimentala, iar in cufere - lucrurile de pret. Sunt multe rochiile de care se lega povesti, iar intre ele o rochie galbena, de un galben inchis, fara a fi oranj, cu dungi verticale, albe, dintr-o matase plina. Era o rochie facuta candva pe la 1940, taiata in talie, atat cat sa para ca are o platca atasata, dar per total era o piesa dreapta, cu un pliu in spate. Se deschidea pe piept, cu niste nasturei albi. Avea si-un fel de bolero alb, de luat pe deasupra. S-ar putea sa scap detalii… Oricum, mie imi casunase pe rochia asta si, inca de prin liceu, voiam sa mi-o dea mie. Evident, mi-era mare, dar aveam planuri. Din aceasta rochie frumoasa mi-am facut pana la urma o fusta. Imi parea rau c-am stricat-o, trebuie sa-ti spun ca desi era fusta, eu continuam s-o vad asa cum fusese pe vremea cand era rochie interbelica. ?i ca sa n-o uit, i-am facut un slit in fata, care se inchidea cu fostii ei nasturei. Am purtat-o mult, o mai am inca, desi nu ma mai incape. In ea traiesc povestile interbelice ale bunicii mele.
In ce masura, felul in care este imbracat un personaj il face de neuitat in pupilele cititorului, animand pana si trecerea timpului, dilatand minutele, clipele?
Nu stiu. Pentru mine vestimentatia personajului are importanta. Pana nu-i cunosc toata garderoba, nu ma apuc de scris.
Care este relatia dvs. cu rochiile, pantofii, accesoriile?Ce ne puteti impartasi din povestea garderobei dvs.?
Imi plac lucrurile vechi. Cand imi cumpar ceva, il bag de mai multe ori la rand in masina de spalat, pana se invecheste. Cand eram tanara, imi placea sa-mi fac singura hainele. Pe vremea studentiei, la Iasi, imi facusem o rochie din casa, verde-inchis, cu gluga si fara maneci, pe are o purtam si asa, dar si peste blugi, ca hanorac. Eram foarte mandra de piesa asta, nimeni nu avea pe vremea aia asa ceva. In plus, ca sa ma “asortez” mi-am tuns parul foarte scut, aproape chilug, incat i-am speriat pe-ai mei la propriu, mama era sa faca infarct.
Intotdeauna am fost cam extravaganta in vestimentatie. Cand am terminat facultatea, bunica-mea m-a dus cu forta la o croitoreasa foarte batrana, de lux, zicea ea, si m-a obligat sa-mi fac doua costume, gen deux-pièces, cu vesta, din stofa exagerat de scumpa. Unul era maro (culoare pe care o detest, o detestam si atunci) si unul gri. Cand au fost gata, am ramas de-a dreptul socata: desi-mi propusesem sa nu le port, m-a cucerit imediat linia clasica, mai ales fusta-creion, care pe atunci nici nu se purta, si haina cu revere inguste, la care asortam o bluza alba, de poplin, cu guler rotund. Primii mei ani de profesorat se leaga de aceste haine.
_______________________________________________________________
“-Era ea, spuse Marmanjica. Am cunoscut-o dupa pantofi.” “(…) pantofii turcoaz, dichisiti cu nasturi de argint.”
Doina Rusti, Homeric
_________________________________________________________
In ce maniera imbracamintea, incaltamintea intervin, schimba raportarea la celalalt?
Haina il cam face pe om: contine un cod social. Este forte confortabil sa te imbraci cu hainele care sunt la moda, pentru ca esti receptat imediat ca facand parte dintre oamenii care militeaza pentru progres. Moda e lansata de cativa insi, care-si capata imediat un numar mare de fani. Cand intri in moda, te alaturi unui grup, ceea ce-ti usureaza mersul prin lume. Alternativa este sa fii unic, extravagant, iesit din comun. Cand porti haine clasice, dar elegante, cu stil, impui respect: nu ai prieteni, dar ai autoritate. Cand alegi haine demodate, prost croite, cumparate din comert - esti doar o persoana jalnica si atat. Ei bine, personajele mele sunt in moda sau isi personalizeaza vestimentatia. Chiar si Marmanjica, saraca, sleampata de regula, isi face o rochie, cum nu mai avea nimeni, din aceeasi dorinta de a iesi din rand. Dar mai mult decat hainele conteaza atitudinea, felul in care este purtata o haina. Lucrul acesta m-a preocupat mereu: a sti sa faci dintr-o haina umila un vesmant onorabil, mi se pare o arta. Iar confortul vine din incredere. La sfatul unei matusi pe care n-o placeam, prin liceu, mi-am facut o rochie din tergal subtire, o nuanta foarte rara de frez: materialul starnea uluiala, croiala arata foarte buna. Era o rochie clos, scurta, cu guler inalt. Numai ca eu aratam penibil in ea. Am fost intr-o vizita si simteam ironia din ochii celorlalti. O saptamana mai tarziu, mi-am cumparat un material ieftin, din cele care se folosesc la draperii si la tapitatul fotoliilor, un metraj vernil-galbui, foarte deschis, care arata dupa cum zicea mama, ca o panza de sac. Mi-am facut un costum, o fusta dreapta, foarte scurta si o geaca, impopotonata cu buzunare, fermoar, nasturi. Asa cred c-am umblat toata clasa a X-a, cu hainele astea, enervandu-mi toata familia. Ma reprezentau, ma simteam confortabil.
_______________________________________________________________
“El, care stia atat de bine sa poarte o haina, intr-un anteriu boieresc i-ar fi facut pe toti sa-i pupe papucul. Si chiar stia sa dea stralucire unei simple fermenele! Cand era camaras, avea ceva al lui care impunea respect printre slugi. Poate ochii rotunzi, ca niste mere rostogolite pe o tipsie, poate felul in care privea.”
_______________________________________________________________
Prin ce fel de “statii”, “geografii”, “tatonari”, “culori”, conversatii si deveniri launtrice calatoreste stilul dvs. vestimentar?
In momentul de fata, vestimentatia nu mai este o prioritate pentru mine. Respectiv, ma gandesc la multe haine (toate extravagante), dar nu mai ajung sa mi le fac, nu mai am timp si ma resemnez cu ceea ce se gaseste. Prin iarna, am vrut sa ies din casa si mi-am dat seama ca nu-mi mai venea nicio haina, ma ingrasasem nasol. Asa ca am trecut strada, am intrat intr-un magazin si mi-am cumparat o haina la intamplare, pe cea mai ieftina: o haina pentru barbati, pe care am purtat-o toata iarna, pana cand a dat molima, cu manecile suflecate. Am ajuns la acea varsta, cand orice haina mi-as cumpara, arata imediat ca mine, se adapteaza. Cat priveste culorile, am purtat mult verde la viata mea, o anumita nunata foarte inchisa, dar si kaki si o nuanta de mov. Ma si fardam cu mov si verde, in acelasi timp. Culorile astea, impreuna au o forta benefica.
Exista piese/ cel putin o piesa/ un accesoriu in garderoba dvs., pe care le/o/il alipiti de un vis devenit realitate, de o reusita aurita si implinita, poate, pe ultima suta de metri, atunci cand domina mai degraba gustul sperantei desarte…si, totusi, intr-o frecventa de secunda imperceptibila cu receptorii timpului real, daruita insa, intru totul miraculozitatii clipei suspendate, o situatie din existenta dvs., de la un moment dat, se imbratiseaza, cu profunda reciprocitate, cu reciprocitatea regasirii, cu o solutie benefica, asortata “manusa” celei ce, initial, parea o dilema fara rezolvare?
Oh! Am avut multe haine care mi-au deschis usi. Am avut pantofii zburatori care m-au ajutat sa supravietuiesc intr-o perioada grea. Am avut geaca verde care, dupa cum sustinea bunica-mea, ma facea cam impertinenta. Am avut haine pe care le imbracam doar ca sa scriu. Si acum e la fel. Dar daca ar fi sa aleg numai una dintre numeroasele mele haine apotropaice, as alege pantalonii negri. Intre mine si acesti ginsi a fost o legatura puternica, stabilita la prima vedere. Drepti, stramti, grosi, dintr-un bumbac nemuritor, de un negru purtat la greu. I-am vazut pe un tip, care arata ca o grisina, in primul rand din cauza pantalonilor, care aveau, printre altele si acesta calitate, de a face sa nu mai conteze restul hainelor. Doar pe ei ii vedeai. In plus vorbeau cu mine, erau in stare sa-mi citeasca si gandurile. Dupa ce-au devenit ai mei (caci nu e greu sa dezbraci un barbat), pentru mine a inceput alta viata. Orice-mi puneam in cap devenea lesne de obtinut. Pantalonii aia erau invincibili. O singura cerinta aveau: sa nu depasesc 50 de kg. Chiar si 200 de grame daca treceam peste acest barem - nu mi-i mai puteam pune. In cele din urma, am cedat si-am ramas fara ei.
In ce mod contribuie elementele de atmosfera/ estetice/ comportamentale in care sunt imbracate personajele la momentele desfasurarii actiunii, la intensitatea, gradualitatea faptelor, dintr-o carte (un exemplu personal ), in general, si din cartile pe care fauriti, in mod deosebit?
Va invit sa ne ghidati intr-o “calatorie vestimentara”, prin paginile “Manascrisului fanariot”, “Matei Vinerii”, pentru a ne reintoarce la “Homeric”.
Leun, din Manuscrisul fanariot, este croitor. Initial aveam mult mai multe pagini despre creatiile lui vestimentare, dar am renuntat la ele, parandu-mi-se ca incarca romanul. Pana la urma, de importanta estetica este doar tunica de barchet turungiu, care devine un fel de depozitara a iubirii lui, este haina primei intalniri amoroase. In cromatica ei este lucrata toata partea aceea, cand Bucuresti-ul, contaminat de iubirea lui, o ia razna, in soarele verii, in lumina turungie (portocalie) ca si tunica lui. In Mata Vinerii nu m-a preocupat decat vestimentatia lui Ismail Bina. M-am documentat serios in legatura cu asta. E acolo o scena in care piata e cuprinsa de verva revolutiei la aparitia consulului francez, iar de pe o cladire, cineva priveste prin luneta: „De pe terasa unei cladiri care atingea norii, un barbat privea prin ochean. Purta niste toale trandafirii care-ti luau ochii, iar imensa luneta era sprijinita pe mai multe spinari de slugoi.”
Iar ceva mai tarziu, il regasim la petrecerea de la Palat:
„Nu departe de francezi, pe o canapea larga, un barbat tragea cu lene dintr-un ciubuc. Era imbracat cu anteriu ghiurghiuliu, ceea ce intr-un prim moment mi-l aduse in minte pe omul care privea prin luneta. Apoi mintea mi s-a deschis ca un bujor. Barbatul tolanit pe canapea era Ismail Bina!”
Cu toate ca descrierea este succinta, ea are in spate o documentare si chiar cateva portrete anterioare, inspirate din vestimentatia lui Selim III, dar mai tipatoare, evident, pentru ca Bina este doar un fel de securist al Imperiul, intrat in afaceri. In Homeric am cateva descrieri, este adevarat, dar asta pentru ca naratorul e foarte atent la vestimentatie, prin urmare, descrierile respective fac parte din profilul lui. Ca sa justific scena in care se pregateste pentru intalnire, adunand un munte de haine, trebuia mai intai sa-l vad observand, analizand vestimentatia celorlalti.
In cele ce urmeaza, viziuni iconice despre stil, moda, haine, pantofi, de la Jean Cocteau pana la Yves Saint Laurent.
Joan Crawford: “Ai grija de hainele tale ca de niste prieteni buni.” Doina Rusti Hainele iti pot schimba starea de spirit, atitudinea.
Jean Cocteau: “Stilul este un mod simplu de a spune lucruri complicate.”
Doina Rusti: Silul cere educatie si respect de sine.
Coco Chanel: “ Moda nu este ceva ce exista numai in privinta rochiilor. Moda este in aer, pe strada, moda are de-a face cu idei, modul in care traim si ceea ce se intampla.”
Doina Rusti: Schimbarile de directie ale istoriei se reflecta in moda.
Audrey Hepburn: “ Eleganta este singura frumusete care nu se ofileste.”
In ce consta eleganta pentru dvs., Doina Rusti?
Se spune ca “nu poti avea niciodata prea multa grija atunci cand iti alegi pantofii” (potrivit lui Christian Dior), intrucat “pantofii, acestia, iti transforma limbajul corpului si atitudinea . Te inalta fizic si psihic.” ( conform lui Christian Louboutin). … ca sa nu mai vorbesc de culoare! Pe cat de palide ii erau rochiile, pe atat de vii mi se pareau pantofii, in niste nuante care nu aveau nume, de la marmanziul strugurelului timpuriu pana la verdele frunzei de nufar. Nu-i placeau ciucurii, desi erau foarte la moda prin Bucuresti, ci prefera cataramele asezate pe fata pantofului, ca niste scule straine, mici bijuterii ori nasturei de sidef, incat stiai imediat ca sunt picioarele ei. (Homeric)
Personalitatea unui om se vede cel mai bine dupa pantofi. Ador barbatii care poarta sandale, imi plac pantofii decoltati mult, platformele. Detest tocul subtire, zis cui, sireturile stranse, mai ales cele subtiri, stranse la maximum pe pantofiorii fini, de piele.
Este bine sa ai pantofi comozi, dar nu e obligatoriu:)
“Musa pasea lenes, tarsindu-si papucii, bucurandu-se sa simta pietrisul prin talpile noi.” (Homeric)
Miuccia Prada: “Moda reprezinta un limbaj spontan, instantaneu.”
Doina Rusti: E un limbaj, intr-adevar, de club.
Fragmente din romanul Homeric, faurit de scriitoarea Doina Rusti:
“Ciptoreanca chiar avea darul de a ghici, doar uitandu-se in ochii cuiva. (…) Acesta era darul Ciptorencei: de a sti, imediat, la ce tii mai mult.”
“In privinta fumatului, eu port toata vina, caci am avut grija sa nu ramana niciodata cu pipa goala. Ii placea atat de mult sa fumeze, incat nu ma induram sa nu-l alimentez periodic. Ii placea, cu precadere, pulberea grunjoasa, ca nu toata cenusa este la fel. Dupa unii oameni, ramane un praf fin, cu gust fad, iar cenusa altora pastreaza resturi paioase si granule inmiresmate. “
“ Toata strada Brezoianu se luminase de frunzele toamnei, iar din cerul curat picurau infime margaritare de bruma. Despina a iesit pe poarta cu pasi mici, incat parea ca nici nu se misca din loc. (…) Eram singur, intr-o lume in care nu ma vedea, nu stia ca exist, iar in lumea asta eu sufeream pentru a nu stiu cata suta de ori. Iubirea vine exact cand singuratatea ta a ajuns la refuz, dupa ce ai tinut in tine toate nemultumirile. Te abtii si dai oamenii la o parte, convins ca n-ai nevoie de nimeni. (…) Exact asa am patit eu. O vedeam pe Despina venind spre mine, cu niste ochi tristi, ii simteam tulburarea din sange si, chiar daca stiam ca toate astea i se trag de la Pantelimon Iorga, ma simteam atins de aceeasi melancolie, gata sa-mi impart suferinta cu ea.”
“Viata lui Pantelimon se transformase intr-un fosnet de fuste. Tinea in mana pensula, dar urechile i se deschideau catre piata, ochiul i se furisa pe la pravalii, mai ales spre cafenea, unde i se parea ca vede o falfaire de panze, un umar familiar, ca aude vocea pe care ar fi recunoscut-o si dintr-o mie de voci. (…) Dar de cate ori intorcea capul, nu era decat Marin cafegiul, batut in cuie pe scaunul vechi, captusit cu pleduri si perne, sau baiatul care invartea ibricele de cafea in nisipul fierbinte. Iar in mirosul cafelei, pe care Pantelimon il avea in creier, se strecura, ca un sarpe, parfumul Despinei, de nisip ud in care cineva a ingropat coji de pepeni.”
“Lambru Baleanu, fratele vitreg al Despinei si singurul fiu al paharnicului Baleanu, in ciuda averii sale, iubea farmacia, pe care o considera o arta, motiv pentru care viata lui se impartea intre licori, alifii si hapuri de boli. In salon mirosea a flori si-a dulceturi si insusi Lambru parea facut din serbet de salcam, intins pe un mic divan cu spatar, cum Marmanjica nu mai vazuse.”
“Cum poti sa stii daca omul pentru care plangi si te rogi este acea bucata din tine, ratacita prin lume, si pe care fiecare celula a carnii tale o striga? Nu stii. Te invinovatesti de nebunie, de boala. Exista totusi o proba care nu da erori, proba chemarii. Ratacesti aiurea pe strazi, strigand un nume in gand, iar omul care poarta acel nume apare exact in locul intalnirii din minte.“
“El era singurul din familie care pufaia si-o facea cu o pasiune care pe mine ma fascina. Isi cioplea singur pipele din lemn de par fiert in miere, dar avea si unele din lut, toate cu un caus larg, din care iesea un fum subtirel, laptos, mi se parea pe atunci. Fuma mangaind gatul pipei cu degetul aratator, care din cauza asta sau din alte cauze avea si o unghie mai mare decat celelalte, intotdeauna vopsita, ceea ce-i dadea un aer foarte boem. Tragea rar in piept, mai mult pufaia, dar cu fiecare miscare i se indulceau ochii, ca si cum in irisul lor s-ar fi petrecut actiuni numeroase, amoruri si drame, fapte eroice – o intreaga lume i se misca in ochi, ceea ce ma facuse intr-un timp sa cred ca, o data cu fumul, ii intrau in sange si niste minuscule fiinte, foarte agile. Chiar si inteligenta fumatorului mi se parea legata, cumva, de fumul pipei, care raspandea in jur o viata subtila.”
“Oamenii singulari, diferiti de tot restul, au multe bucurii, pe care nimeni in lume nu le mai gusta, sunt privilegiati, intr-un fel. Si inca ceva: cand esti diferit, nu trebuie sa faci eforturi ca sa te placa ceilalti – oricum n-o sa fii niciodata egalul lor.
- Si – atunci? am intrebat dardaind.
- Cel mai bine este sa ramai cum esti tu!”
Dialogul cu romanciera Doina Rusti a fost pregatit de Stefania Argeanu, pentru Ceasca de Cultura.
Iunie 2020
Sursa text: Stefania Argeanu
Autor: Stefania Argeanu
Sursa foto: din arhiva personala a inepuizabilei Doina Rusti
.
| |
|
|
|