Era primavara, cald, placut, si patronul "Cafe"-ului scosese mesele fara, pe trotuarul din fata pravaliei. Fericita inspiratie, caci toate au fost ocupate cat ai clipi din ochi de plimbaretii obositi de atata "du-te-vino" pe asflatul proaspat stropit cu apa in opturi, cum se obisnuia pe-atunci. Inauntru nu se mai inghesuia nimeni, decat la mare ananghie, cu toate ca clicele din tavanul incaperii isi incepusera activitatea de racorire. Acolo era bine in zilele ploioase de toamna tarziu si iarna, in orice zi, dar mai ales cand vicolea. 

Dar iata ca la una din mesele asezate inauntru, langa fereastra mare, se asezara doi barbati impozanti, cu chipurile placute, frumoase chiar. Unul era mai voinic, cu infatisare atletica; celalalt mai fin. Si-ndata dupa ei mai sosira doi care se plasara la aceeasi masa. Amici, dupa vorba favorita a lui nenea Iancu, care era unul din acesti patru musterii. 

-Mai, ai dracului! spuse destul de tare, ca sa fie auzit de cei de pe trotuar, cel mai aratos dintre ei, Dumitru Teleor, edecii s-au si plasat. Poftim de mai stai la aer curat. 

-Lasa, Tato, nu te importa, ii raspunse cel cu care venise, ca nu era nici o scofala sa stam pe strada si sa se zgaiasca la noi toti nepricopsitii. Si p-orma, de aer o fi aer, nu zic ba, dar curat nu e. Mai ales cand trece cate-un musacl in goana bidiviilor si starneste praful! Vorba e - ce luati? Sa nu pierdem vremea! Tu, Tato? Canta! Tot u turceasca aromata cu Jamaica?

-A, nu, Iancule, de asta data, schimb. A venit primavara... s-a facut cald. nbu face sa-mi mai tabacesc gatlejul cu bauturi fierbinti. Eu iau o "cafe frapee" la pahar inalt, cu frisca si paiul respectiv!

-Dar ce-ar fi sa iei numai ultimul articol, tato? rase nenea Iancu. 

-Ala sa-l dai celor de pe trotuar, Iancule, nu mie, cel mai bun amic al tau!

-Dar voi ce luati, ipochimenilor? ii intreba Caragiale pe ceilalti doi.

-Noi, doua marghilomane!

-Phi! Urat mi-a fost de betivi si de betivi am avut parte. Bine! Chemati chelnerul si comandati doua frapeuri si doua arghilomane. Hai! 

Comanda fu executata in cateva minute si cei patru amici isi incepura delectarea cu cele patru preparate din deliciosul fruct oriental, cel mai raspandit pe intreg globul pamantesc sub diferite forme, care de care mai subtile si mai imbietoare. 

Cel care-si degusta, eu mai mult rafinament, cafeaua de la ghiata era simpaticul Teleor; sorbea tacticos, plescaindu-si limba la fiecare pauza, lingandu-si buzele si stergandu-si, cu gratie de berbant, cu o batista alba de olanda, mustatile stufoase si mari ca vrabia de toamna! Privea in aparenta la trecatorii ce se vanturau pe calea Victoriei, dar il framanta un gand caruia-i dete grai:

-Iancule, tu care le stii pe toate, ca ai fost si dascal la viata ta, lamureste-ma si pe mine, rogu-te, de ce si-au botezat astia pravalia de aci "Cafe de la Paix", in frantuzeste? Nu puteau sa-i spuna colo, limpede, curat, neaos, romaneste: "Cafeneaua Pacii", ai?

-Ei, si tu, Tato, de ce? De moftangii! Ca si aia de la "Au bon gout", de la "Hotel de Franec", de la "Vie parisienne"! de la... ca sa se fasoleasca si ei! Sa-si impresioneze clientela, de! 

-Mmddda! mormai Tata. Da' o fi vreo asemanare, ceva, intre cafeneaua asta si aia de la Paris?

-N-as crede, Tato! In orice caz, la aia n-ai sa poti bea o "turceasca" gingirlie cu coniac, asa cum bei la noi, asta e sigur!

La aceste vorbe unul din ceilalti doi, dacu cu tristete din cap si spuse, oftand:

-Ah,... ce fericit as fi, nene Inacule, sa beau o cafea, cum o fi, frappe sau la filtru, la adevarata "Cafe de la Paix"... la Paris! Atat sa stau si eu la o masa de la "cafe de la Paix", cat sa beau o cafea si p-orma sa plec, da' sa stiu c-am facut treaba asta! N-as mai dori nimic altceva! 

-Fugi, ma, d-aici, ca glumesti, nu stii ce spui, zise Caragiale malitios. 

-Imi pare rau, coane Iancule, e asa cum iti spun! Sa beau o cafea, de care-o fi, la "Cafe de la Paix" de la Paris si sa plec... Ma declar satisfacut, multumit, nu-mi trebuie mai mult. Dar daca n-am posibilitatea... Cu ce bani?

-Si eu zic la fel, coane Iancule, vorbi celalalt amic. 

-Dar tu, Tato, ce zici? voi sa stie Caragiale, pironindu-si privirea in ochii lui Teleor. 

-Eu nu zic nimic, Iancule, ca chiar daca as avea mijloace pentru-n caprit ca asta n-as putea merge, ca nu ma lasa slujba. 

-Dar voi, ma, ati merge, daca v-as face eu cinste c-o cafea la adevarata "Cafe de la Paix" in conditiile-n care ati spus voi?

-Ba, bine ca nu!

-Mananci, calule, orz? rostira cei doi amici, amandoi deodata, cu ochii sclipind de neasteptata bucurie. 

-Pai, voi n-aveti slujba, mai, papugiilor?

-Ba avem, dar nu asa de insemnate ca Tata, ca sa nu ne-nvoim... !

-Pentru o treaba ca asta, nene Iancule, ne luam din concediul de vara si tot mergem cu dumneata! 

-Bine! Am sa va indeplinesc aceasta placere. Pregatiti-va atunci de plecare! 

-Cum?! strigara cei doi preopinenti, nevenindu-le sa-si creada urechilor.

-Cum ati auzit! 

-Faci dumneata. nene Iancule, pentru noi, una ca asta?! 

-De ce nu? Parca ce mare lucru e sa va tratez cu o cafea, oricum ar fi aia!

-Bine, dar aci nu e vorba de o cafea, nene Iancule! replicara stupefiati amicii. 

-Dar de ce mai e vorba?! le-o intoarse Caragiale, prefacandu-se sincer surprins. 

-Pai, grosul e drumul... trenul Bucuresti-Paris dus-intors; chiar cu clasa a III-a si tot e scump al dracului! 

-Ba, sa am pardon, ca un barbat ca mine nu voiajeaza cu clasa a III-a! Cu a II-a mai merge!

-Ei, ma rog, cu a II-a, nu e destul? De un'sa scoatem noi atatia pitaci?

Caragiale isi compuse o mina de adanca uimire si compatimire si rosti, strambandu-si buzele dispretuitor.

-Dar cine v-a pomenit ceva, mai nepricopsitilor, de drum?! Cum puteti sa fiti asa de gagauti, ca sa va ganditi la una ca asta?! Cand va invita Caragiale la Paris sa beti o cafea preparata "a la francais" este de la sine inteles ca va plateste si drumul, nu numai cafeaua, nu? Mare e naivitatea omoneasca, asta ca sa va menajez! Ce conteaza la bugetul meu un drum cu trenul, dus-intors Bucuresti-Paris? Ati uitat, probabil, de mostenirea grasa care mi-a cazut pe cap, nu?

-Asa, da! rasuflara cei doi, usurati si fericiti! in zambetul ironic al Tatei, care era obisnuit ca intorsaturile de... stil ale mareului sau prieten. 

-Ce zi avem azi? intreba Caragiale. Marti, nu? Ei, bine, vineir plecal la Paris cu expresul. Ora precisa v-o comunic eu joi, seara!

-Nene Iancule, sa nu ne faci cumva vreo farsa si sa ne lasi masca, in gara sau in tren, ca ne apuca istericalele, sa stii! se cainara amicii. 

-Muscati-va limba! Cand am facut eu fagaduiala e sfanta, mai, chilipirgiilor! Hei, se vede ca nu ma cunoasteti! Apoi, batand in masa: Tal... Hai, ca mai avem si alte treburi! Copii, chiar acum ne deplasam putin mai incolo de cafenea, spre cheiul garlei, la "Prefectura Politiei", sa ne facem formele! Inainte mars!

Bineinteles ca nenea Iancu s-a tinut intru totul de cuvant. Joi, pe inserat, dupa cum spusese, a luat o birja si le-a facut celor doi amici cate-o scurta vizita acasa, spre a le comunica sa-l astepte a doua zi la orele 7 si 15 minute, pe peronul Garii de Nord, la linia "Expresului de Paris".

Si, ca sa nu mai lungim mult vorba, iata-i in tren, pe tustrei, cei doi ipochimeni fiind intr-o verva nemaipomenita.

-Nene Iancule, ca sa-ti spunem drept, pana in ultima clipa... pana nu ne-am vazut, impreuna cu dumneata in tren, am fost convinsi ca ne faci o farsa!

-Ce, sunteti copii?! Cu voi sa fac eu, farse! Daca-mi ardea de-asa ceva, faceam farse cu altii mai pricopsiti. Ce Dumnezeu, se poate? Aia, mai tarziu! 

-Cum adica,mai tarziu, nene Iancule? se impacientara, totusi, amicii.

-Ei, surase Caragiale mefistofelic, am aruncat si eu o vorba, acolo! 

Dupa trei zile si trei nopti de trancaneala feroviara, iata-i in sfarsit pe cei trei crai de la Rasarit, la Paris. 

Drumul a fost o incantare atat vizuala (peisaje de neuitat), cat si auditiva (cuvinte de duh, anecdote necunoscute, toate spuse de unul din cei mai mari si autentici umoristi de talie mondiala, demne de tinut minte o viata-ntreaga).

Cum iesira din "Gare de Lyon", poarta de intrare in "cetatea luminii", nenea Iancu ochi o trasura, se avanta spre ea si se aseaza repede in dreapta; ii facu loc unuia din amici in stanga lui, celalalt lua loc pe scaunelul din fata lor si vizitiul nu mai asteapta sa i se spuna, ca la Bucuresti: "mana birjar", ci se-ntoarse gratios, intreband politicos:

-Messieurs, s-il vout plait, ou?

-Je vous prie, au "Cafe de la Paix"! raspunse Caragiale.

Trasura porni usor pe strazile proaspat stropite, bine maturate, si, dupa cateva ocoluri lungi care, insa, calatorilor li s-au parut prea scurte, ajunsera. 

N-as mai putea sa descriu celebra cafenea pariziana... am vazut-o acum peste patruzeci de ani: tin minte atat ca m-a impresionat extraordinar, atat pravalia, cat si faptul ca fiecare consumatie: - cafea la filtru, cafe-frappe, citronada sau oranjada, vin, vermut, coniac, bere etc. - ti se aducea in paharul respectiv plus o farfurioara pe care se afla scris pretul bauturii. 

Au fost comandate trei cafe-frappe pe care bucurestenii le-au baut cu incetinitorul, ca sa-si prelungeasca placerea. 

Cand Caragiale a vazut ca pe fundul paharelor inalte nu mai era strop de cafea, a baut in masa si a strigat zambind: 

-Garcon!

Bucurosi de gestul marelui lor prieten, unul din cei doi il intreba zambitor:

-Mai luam cate una, nene Iancule?

-C-esti copil? se prefacu mirat Caragiale... Am chemat la plata!

-Cum,...  nu mai stam?! ingaimara amicii stupefiati.

-Pai la ce sa mai stam, ipochimenilor? Ati uitat ce dorinta v-ati exprimat la Bucuresti? Mie mi s-au intiparit in minte cu litere de foc spusele voastre si vi le reproduc intocmai... Corecteaza-ma, daca gresesc: "Atat sa stau si eu la o masa de la "Cafe de la Paix", din Paris, bineinteles, cat sa beau o cafea si p-orma sa plec, da' sa stiu c-am facut treaba asta! N-as mai dori nimic altceva!" Este asa sau nu? ii replica taios marele dramaturg.

-Este!

-Pai atunci?... Dar tu mai tii minte ce ti-am raspuns?

-Da! "Fugi, ma, d-aci, ca glumesti, nu stii ce spui!"

-Pai, vezi?

-Ei, si ce, nene Iancule, se face gaura-n cer, daca mai stam aci o ora-doua si mai luam ceva, acolo... un mis-mas... un coniac... un vermut cu lamaie...

-Pe socoteala noastra! adauga celalalt, ca doar n-o fi foc! 

-Aveti dreptate, bibinacilor, nici nu se face gaura-n cer si nici foc nu e, dar noi trebuie sa ne respectam cuvantul, asa socot eu ca-i frumos! Prin urmare...

-Dar macar sa ne plimbam putin prin Paris cu o birja, ca sa vedem si noi... acolo...

-Ca sa ne duca inapoi la gara? Asta, da! 

-La gara! Asa de repede? Sa nu dam si noi o raita prin Paris, nene Iancule, ce naiba?! 

-Nu sunteti oameni de cuvant si nu-mi place! 

-Pe socoteala noastra! 

-A, daca tineti mortis la asta, n-aveti de cat... Nu ma opun, insa imi veti da voie, cred, ca eu sa plec la Bucuresti de unul singur...!

-Si noi cu ce sa plecam?

-Cu ce-ati venit... cu trenul! Va duce el, sireacul, n-aveti grija. 

-Glumesti, nene Iancule!

-In viata mea n-am fost mai seriosca acum! Ei, mergeti sau ramaneti aici? Eu am plecat... Adio si n-am cuvinte!

-Stai, nene, stai, ca mergem si noi, ca noua nu ne-a picat nici o pleasca de mostenire ca dumitale, ca sa facem pe tiranii cu cei mai buni amici! Of, ca ciudat om mai esti! Sanchiu, zau asa! Pesemne ca atunci cand l-ai ticluit pe "Canuta, om sucit", la dumneata te-ai gandit...! Adevarat ca mare si minunata e gradina lui Dumnezeu!

-Asa-mi vorbiti acum... ca unui zaltat? Frumos va mai sade. N-am ce zice, bravos! V-ati facut cheful pe banii mei si-acum ma luati in spangi, nu? Aferim, copiii mei ingrati! Asa-mi trebuie daca mi-am pus mintea cu doi damblagii lipsiti de seriozitate! Mi-am respectat cuvantul dat sau nu, mai papugiilor... nepricopsitilor, mamaligarilor!? Hm! Ce deziluzie crasa! Si eu care-mi pusesem in gand, asa ca pentru un rezon de comparatie, sa va car dupa mine saptamana viitoare si la Berlin, ca sa vedeti cum e o berarie nemteasca... sa beti bere rece a la Pilsen din krigele cu capace de cositor si sa mancati crenvusti cu mustar si kaisere calde... Dar: v-ati lins pe bot de Berlin, nu mai pupati!

Barfitorii ramasesera ca trasniti si se-ndulcira brusc:

-Cand ne iei la Berlin, nene Iancule, zau asa... sa traiesti o mie de ani!

-Ad calendas graecas!

-Cand vine asta?

-La pastele cailor, natantolilor! Hai la Bucuresti!


sursa: Mici povestiri despre oameni mari - Grigore Bajenaru