Nenea Iancu Caragiale obișnuia să se întâlnească deseori cu amicii săi, care nu erau puțini, la cunoscuta cafenea din Calea Victoriei, vizavi de Capșa, numită „Café de la Paix”, după celebra ei omonimă din Paris. Bineînțeles că era o palidă imitație a marii sale surori, fiind, totuși, unul din localurile de lux ale Capitalei.
Era primăvară, cald, plăcut, și patronul „Café”-ului scosese mesele afară, pe trotuarul din fața prăvăliei. Fericită inspirație, căci toate au fost ocupate cât ai clipi din ochi de plimbăreții obosiți de atâta „du-te-vino” pe asfaltul proaspăt stropit cu apă în opturi, cum se obișnuia pe-atunci. Înăuntru nu se mai înghesuia nimeni, decât la mare ananghie, cu toate că elicele din tavanul încăperii își începuseră activitatea de răcorire. Acolo era bine în zilele ploioase de toamnă târziu și iarnă, în orice zi, dar mai ales când viscolea.
Dar iată că la una din mesele așezate înăuntru, lângă fereastra mare, se așezară doi bărbați impozanți, cu chipurile plăcute, frumoase chiar. Unul era mai voinic, cu înfățișare atletică; celălalt mai fin. Și-ndată după ei mai sosiră doi care se plasară la aceeași masă. Amici, după vorba favorită a lui nenea Iancu, care era unul din acești patru musterii.
— Măi, ai dracului! spuse destul de tare, ca să fie auzit de cei de pe trotuar, cel mai arătos dintre ei, Dumitru Teleor, edecii s-au și plasat. Poftim de mai stai la aer curat.
— Lasă, Tato, nu te importa, îi răspunse cel cu care venise, că nu era nici o scofală să stăm pe stradă și să se zgâiască la noi toți nepricopsiții. Și p-ormă, de aer o fi aer, nu zic ba, dar curat nu e. Mai ales când trece câte-un muscal în goana bidiviilor și stârnește praful! Vorba e — ce luați? Să nu pierdem vremea! Tu, Tato? Cântă! Tot o turcească aromată cu Jamaica?
— A, nu, Iancule, de asta dată, schimb. A venit primăvara… s-a făcut cald. Nu face să-mi mai tăbăcesc gâtlejul cu băuturi fierbinți. Eu iau o „café frappé” la pahar înalt, cu frișcă și paiul respectiv!
— Dar ce-ar fi să iei numai ultimul articol, Tato? râse nenea Iancu.
— Ăla să-l dai celor de pe trotuar, Iancule, nu mie, cel mai bun amic al tău!
— Dar voi ce luați, ipochimenilor? îi întrebă Caragiale pe ceilalți doi.
— Noi, două marghilomane!
— Phi! Urât mi-a fost de bețivi și de bețivi am avut parte. Bine! Chemați chelnerul și comandați două frappé-uri și două marghilomane. Hai!
Comanda fu executată în câteva minute și cei patru amici își începură delectarea cu cele patru preparate din deliciosul fruct oriental, cel mai răspândit pe întreg globul pământesc sub diferite forme, care de care mai subtile și mai îmbietoare.
Cel care-și degusta, cu mai mult rafinament, cafeaua de la gheață era simpaticul Teleor; sorbea tacticos, plescăindu-și limba la fiecare pauză, lingându-și buzele și ștergându-și, cu grație de berbant, cu o batistă albă de olandă, mustățile stufoase și mari ca vrabia de toamnă! Privea în aparență la trecătorii ce se vânturau pe Calea Victoriei, dar îl frământa un gând căruia-i dete grai:
— Iancule, tu care le știi pe toate, că ai fost și dascăl la viața ta, lămurește-mă și pe mine, rogu-te, de ce și-au botezat ăștia prăvălia de aci „Café de la Paix”, în franțuzește? Nu puteau să-i spună colo, limpede, curat, neaoș, românește: „Cafeneaua Păcii”, ai?
— Ei, și tu, Tato, de ce? De moftangii! Ca și ăia de la „Au bon goût”, de la „Hôtel de France”, de la „Vie parisienne”! De la… ca să se fasolească și ei! Să-și impresioneze clientela, de!
— Mmddda! mormăi Tata. Da’ o fi vreo asemănare, ceva, între cafeneaua asta și aia de la Paris?
— N-aș crede, Tato! În orice caz, la aia n-ai să poți bea o „turcească” gingirlie cu coniac, așa cum bei la noi, asta e sigur!
La aceste vorbe unul din ceilalți doi, dădu cu tristețe din cap și spuse, oftând:
— Ah… ce fericit aș fi, nene Iancule, să beau o cafea, cum o fi, frappé sau la filtru, la adevărata „Café de la Paix”… la Paris! Atât să stau și eu la o masă de la „Café de la Paix”, cât să beau o cafea și p-ormă să plec, da’ să știu c-am făcut treaba asta! N-aș mai dori nimic altceva!
— Fugi, mă, d-aici, că glumești, nu știi ce spui, zise Caragiale malițios.
— Îmi pare rău, coane Iancule, e așa cum îți spun! Să beau o cafea, de care-o fi, la „Café de la Paix” de la Paris și să plec… Mă declar satisfăcut, mulțumit, nu-mi trebuie mai mult. Dar dacă n-am posibilitatea… Cu ce bani?
— Și eu zic la fel, coane Iancule, vorbi celălalt amic.
— Dar tu, Tato, ce zici? voi să știe Caragiale, pironindu-și privirea în ochii lui Teleor.
— Eu nu zic nimic, Iancule, că chiar dacă aș avea mijloace pentru un capriciu ca ăsta n-aș putea merge, că nu mă lasă slujba.
— Dar voi, mă, ați merge, dacă v-aș face eu cinste cu o cafea la adevărata „Café de la Paix” în condițiile în care ați spus voi?
— Ba, bine că nu!
— Mănânci, calule, ovăz? rostiră cei doi amici, amândoi deodată, cu ochii sclipind de neașteptată bucurie.
— Păi, voi n-aveți slujbă, mă, papugiilor?
— Ba avem, dar nu așa de însemnate ca Tata, ca să nu ne-nvoim… !
— Pentru o treabă ca asta, nene Iancule, ne luăm din concediul de vară și tot mergem cu dumneata!
— Bine! Am să vă îndeplinesc această plăcere. Pregătiți-vă atunci de plecare!
— Cum?! strigară cei doi preopinenți, nevenindu-le să-și creadă urechilor.
— Cum ați auzit!
— Faci dumneata, nene Iancule, pentru noi, una ca asta?!
— De ce nu? Parcă ce mare lucru e să vă tratez cu o cafea, oricum ar fi aia!
— Bine, dar aci nu e vorba de o cafea, nene Iancule! replicară stupefiați amicii.
— Dar de ce mai e vorba?! le-o întoarse Caragiale, prefăcându-se sincer surprins.
— Păi, grosul e drumul… trenul București-Paris dus-întors; chiar cu clasa a III-a și tot e scump al dracului!
— Ba, să am pardon, că un bărbat ca mine nu voiajează cu clasa a III-a! Cu a II-a mai merge!
— Ei, mă rog, cu a II-a, nu e destul? De un’ să scoatem noi atâția pitaci?
Caragiale își compuse o mină de adâncă uimire și compătimire și rosti, strâmbându-și buzele disprețuitor:
— Dar cine v-a pomenit ceva, mă nepricopsiților, de drum?! Cum puteți să fiți așa de găgăuți, ca să vă gândiți la una ca asta?! Când vă invită Caragiale la Paris să beți o cafea preparată „à la française” este de la sine înțeles că vă plătește și drumul, nu numai cafeaua, nu? Mare e naivitatea omenească, asta ca să vă menajez! Ce contează la bugetul meu un drum cu trenul, dus-întors București-Paris? Ați uitat, probabil, de moștenirea groasă care mi-a căzut pe cap, nu?
— Așa, da! răsuflară cei doi, ușurați și fericiți! În zâmbetul ironic al Tatei, care era obișnuit cu întorsăturile de… stil ale marelui său prieten.
— Ce zi avem azi? întrebă Caragiale. Marți, nu? Ei, bine, vineri plecăm la Paris cu expresul. Ora precisă v-o comunic eu joi, seara!
— Nene Iancule, să nu ne faci cumva vreo farsă și să ne lași mască, în gară sau în tren, că ne apucă istericalele, să știi! se căinară amicii.
— Mușcați-vă limba! Când am făcut eu făgăduială e sfântă, mă, chilipirgiilor! Hei, se vede că nu mă cunoașteți! Apoi, bătând în masă: Ta-ta! Hai, că mai avem și alte treburi! Copii, chiar acum ne deplasăm puțin mai încolo de cafenea, spre cheiul gârlei, la „Prefectura Poliției”, să ne facem formele! Înainte marș!
Bineînțeles că nenea Iancu s-a ținut întru totul de cuvânt. Joi, pe înserat, după cum spusese, a luat o birjă și le-a făcut celor doi amici câte o scurtă vizită acasă, spre a le comunica să-l aștepte a doua zi la orele 7 și 15 minute, pe peronul Gării de Nord, la linia „Expresului de Paris”.
Și, ca să nu mai lungim mult vorba, iată-i în tren, pe tustrei, cei doi ipochimeni fiind într-o vervă nemaipomenită.
— Nene Iancule, ca să-ți spunem drept, până în ultima clipă… până nu ne-am văzut, împreună cu dumneata în tren, am fost convinși că ne faci o farsă!
— Ce, sunteți copii?! Cu voi să fac eu farse! Dacă-mi ardea de așa ceva, făceam farse cu alții mai pricopsiți. Ce Dumnezeu, se poate? Ăia, mai târziu!
— Cum adică, mai târziu, nene Iancule? se impacientară, totuși, amicii.
— Ei, surâse Caragiale mefistofelic, am aruncat și eu o vorbă, acolo!
După trei zile și trei nopți de trăncăneală feroviară, iată-i în sfârșit pe cei trei crai de la Răsărit, la Paris.
Drumul a fost o încântare atât vizuală (peisaje de neuitat), cât și auditivă (cuvinte de duh, anecdote necunoscute, toate spuse de unul din cei mai mari și autentici umoriști de talie mondială, demne de ținut minte o viață întreagă).
Cum ieșiră din „Gare de Lyon”, poarta de intrare în „cetatea luminii”, nenea Iancu ochi o trăsură, se avântă spre ea și se așază repede în dreapta; îi făcu loc unuia din amici în stânga lui, celălalt luă loc pe scăunelul din fața lor și vizitiul nu mai așteptă să i se spună, ca la București: „mână birjar”, ci se-ntoarse grațios, întrebând politicos:
— Messieurs, s’il vous plaît, où?
— Je vous prie, au „Café de la Paix”! răspunse Caragiale.
Trăsura porni ușor pe străzile proaspăt stropite, bine măturate, și, după câteva ocoluri lungi care, însă, călătorilor li s-au părut prea scurte, ajunseră.
N-aș mai putea să descriu celebra cafenea pariziană… am văzut-o acum peste patruzeci de ani: țin minte atât că m-a impresionat extraordinar, atât prăvălia, cât și faptul că fiecare consumație: — cafea la filtru, café-frappé, citronadă sau oranjadă, vin, vermut, coniac, bere etc. — ți se aducea în paharul respectiv plus o farfurioară pe care se afla scris prețul băuturii.
Au fost comandate trei café-frappé pe care bucureștenii le-au băut cu încetinitorul, ca să-și prelungească plăcerea.
Când Caragiale a văzut că pe fundul paharelor înalte nu mai era strop de cafea, a bătut în masă și a strigat zâmbind:
— Garçon!
Bucuroși de gestul marelui lor prieten, unul din cei doi îl întrebă zâmbitor:
— Mai luăm câte una, nene Iancule?
— C-ești copil? se prefăcu mirat Caragiale… Am chemat la plată!
— Cum… nu mai stăm?! îngăimară amicii stupefiați.
— Păi la ce să mai stăm, ipochimenilor? Ați uitat ce dorință v-ați exprimat la București? Mie mi s-au întipărit în minte cu litere de foc spusele voastre și vi le reproduc întocmai… Corectează-mă, dacă greșesc: „Atât să stau și eu la o masă de la „Café de la Paix”, din Paris, bineînțeles, cât să beau o cafea și p-ormă să plec, da’ să știu c-am făcut treaba asta! N-aș mai dori nimic altceva!” Este așa sau nu? îi replică tăios marele dramaturg.
— Este!
— Păi atunci?… Dar tu mai ții minte ce ți-am răspuns?
— Da! „Fugi, mă, d-aci, că glumești, nu știi ce spui!”
— Păi, vezi?
— Ei, și ce, nene Iancule, se face gaură-n cer, dacă mai stăm aci o oră-două și mai luăm ceva, acolo… un mis-mas… un coniac… un vermut cu lămâie…
— Pe socoteala noastră! adăugă celălalt, că doar n-o fi foc!
— Aveți dreptate, bibinacilor, nici nu se face gaură-n cer și nici foc nu e, dar noi trebuie să ne respectăm cuvântul, așa socot eu că-i frumos! Prin urmare…
— Dar măcar să ne plimbăm puțin prin Paris cu o birjă, ca să vedem și noi… acolo…
— Ca să ne ducă înapoi la gară? Asta, da!
— La gară! Așa de repede? Să nu dăm și noi o raită prin Paris, nene Iancule, ce naiba?!
— Nu sunteți oameni de cuvânt și nu-mi place!
— Pe socoteala noastră!
— A, dacă țineți morțiș la asta, n-aveți decât… Nu mă opun, însă îmi veți da voie, cred, ca eu să plec la București de unul singur…!
— Și noi cu ce să plecăm?
— Cu ce-ați venit… cu trenul! Vă duce el, săracul, n-aveți grijă.
— Glumești, nene Iancule!
— În viața mea n-am fost mai serios ca acum! Ei, mergeți sau rămâneți aici? Eu am plecat… Adio și n-am cuvinte!
— Stai, nene, stai, că mergem și noi, că nouă nu ne-a picat nici o pleașcă de moștenire ca dumitale, ca să facem pe tiranii cu cei mai buni amici! Of, că ciudat om mai ești! Sanchiu, zău așa! Pesemne că atunci când l-ai ticluit pe „Cănuță, om sucit”, la dumneata te-ai gândit…! Adevărat că mare și minunată e grădina lui Dumnezeu!
— Așa-mi vorbiți acum… ca unui zăltat? Frumos vă mai șade. N-am ce zice, bravos! V-ați făcut cheful pe banii mei și-acum mă luați în spăngi, nu? Aferim, copiii mei ingrați! Așa-mi trebuie dacă mi-am pus mintea cu doi damblagii lipsiți de seriozitate! Mi-am respectat cuvântul dat sau nu, mă papugiilor… nepricopsiților, mămăligarilor!? Hm! Ce deziluzie crasă! Și eu care-mi pusesem în gând, așa ca pentru un rezon de comparație, să vă car după mine săptămâna viitoare și la Berlin, ca să vedeți cum e o berărie nemțească… să beți bere rece à la Pilsen din krigele cu capace de cositor și să mâncați crenvurști cu muștar și kaisere calde… Dar: v-ați lins pe bot de Berlin, nu mai pupați!
Bârfitării rămăseseră ca trăsniți și se-ndulciră brusc:
— Când ne iei la Berlin, nene Iancule, zău așa… să trăiești o mie de ani!
— Ad calendas graecas!
— Când vine asta?
— La paștele cailor, natântolilor! Hai la București!
sursa: Mici povestiri despre oameni mari – Grigore Băjenaru
