„Toată viața am fost numai pe fugă, nu știu să merg așa…”, astfel debutează fiecare autocaracterizare a doamnei doctor Sofia Ionescu, prima femeie neurochirurgă din lume, una dintre cele mai ilustre doamne ale medicinei autohtone. Alături de Constantin Arseni și de Ionel Ionescu, se recomandă drept cel mai important discipol al legendarului Dimitrie Bagdasar, făcând parte din „echipa de aur” a neurochirurgiei românești din perioada de pionierat. „O timidă în lume”, care „numai cu bisturiul în mână era viteză”, a realizat nenumărate intervenții chirurgicale pe creier și pe coloană, pe parcursul unei jumătăți de secol alergând între paturile bolnavilor, între sala de operație și biroul unde și-a redactat lucrările științifice, între policlinica cu plată și propria casă, unde o așteptau cei doi copii ai săi.
Povestea ei de viață începe pe 25 aprilie 1920 la Fălticeni, județul Suceava. A venit pe lume cu o greutate impresionantă – aproape 5 kilograme – și cu niște mâini cu degete foarte lungi. Tatăl, Constantin Ogrezeanu, era casier BNR, iar mama, Maria, casnică. Încă din perioada copilăriei, și-a însușit coordonatele care au ghidat-o întreaga viață: modestia, corectitudinea și respectul față de om. Clasele primare le-a urmat la Fălticeni (Școala nr. 1), cu cea mai bună învățătoare la acea dată, în oras. Apoi a urmat 6 clase de liceu la Gimnaziul de Fete Fălticeni (1931-1937). Auzind de renumita Școala de Fete „Marica Brâncoveanu” s-a hotărât să se mute la București, pentru ultimele clase de liceu (1937-1939), cu dorința de a urma Facultatea de Medicină din capitala țării. A absolvit liceul printre primele eleve, obținând nota 10 cu distincție la purtare.
S-a hotărât să urmeze profesia de medic încă de la 16 ani. Avea medici în familie și tatăl celei mai bune prietene era un doctor devotat, însă tatăl i-a replicat cu dragoste părintească, dar și cu hotărâre: „Menirea fetelor este să fie bune gospodine, să facă o școală de menaj, să învețe un instrument muzical, să învețe limbi străine, să-și facă o cultură generală solidă”. Voința nestrămutată a fetei a convins, însă, ambii părinți care i-au susținut dorința. Facultatea de Medicină din București a urmat-o între 1939-1945, printre dascălii săi numărându-se Francisc Rainer la anatomie, ca profesor, iar ca asistent pe George Emil Palade, viitorul laureat al premiului Nobel, profesorul Alfred Rusescu la pediatrie, prof. Zolta la parazitologie, profesorul dr. Ionescu Sinesti la neurologie și prof. dr. I.T. Niculescu.
Studenția a coincis cu anii celui de-al Doilea Război Mondial, fiind nevoită în vacanțele de vară să ajute la îngrijirea răniților repartizați în cele trei spitale din Fălticeni. Tot într-o vacanță de vară, în perioada iunie-octombrie 1943, înaintea anului V de studii, a fost trimisă de Ministerul Sănătății în comuna Baia, județul Suceava ca medic de dispensar rural. Susținerea concursului de externat din februarie 1943 a fost succedată de numirea în post de intern la serviciul de neurochirurgie, unde se lucra non-stop, datorită răniților de război. A ales stagiul de neurochirurgie, la spitalul numărul 9, întrucât în anul V studiază neurologia și voia să fie bine pregătită în acest domeniu. De fapt, momentul este un punct crucial al vieții ei profesionale.
Decisivă a fost aici întâlnirea cu profesorul Dimitrie Bagdasar, în alegerea neurochirurgiei, ca specialitate, pentru tot restul vieții, rămânând în acest serviciu 47 de ani (1943-1990), cu tot programul zilnic sever, între orele 5 dimineața, până târziu în noapte, în deosebi în îngrijirea răniților de război, în pavilionul special amenajat. Devotamentul, profesionalitatea și calitățile sale umane au fost în anul 1948 răsplătită prin Medalia Specială a Crucii Roșii. Prof. dr. D. Bagdasar, de formatie neurolog, având doi secundari, ulterior iluștri, dr. Constantin Arseni si dr. I. Ionescu. El i-a propus Sofiei Ionescu, urmărindu-i atent și scrupulos activitatea, onoarea de a face parte din această echipă, efectuând astfel promovarea primei femei – medic neurochirurg din România.
Prima operație pe creier avea să o realizeze în 1944. O supurație la deget îl împiedică pe doctorul Bagdasar să opereze un băiețel adus în comă la spital. Sofia Ionescu, singura care ar fi putut să opereze în acel moment, a acceptat provocarea de a face prima sa intervenție chirurgicală (o trepanație) pe creier. Reușita operatiei s-a datorat calmului și preciziei. „– Dumneata ai aptitudini. Rămâi la neurochirurgie„, i-a spus profesorul Bagdasar după operație, convins că are harul să opereze. Intervenția de succes venea să confirme ceea ce Dimitrie Bagdasar credea, și anume că, datorită delicatetei, femeile sunt mult mai capabile să opereze pe substanța nervoasă.
La absolvirea facultății, în anul 1945 s-a căsătorit cu medicul secundar dr. I. Ionescuși-a susținut doctoratul în ianuarie 1946, iar în februarie al aceluiși an, secundariatul în neurochirurgie. Tânărul cuplu a locuit, timp de 7 ani, în spital, asigurând garda permanentă, iar 15 ani nu au avut concediu de odihnă. În ceea ce o privește, Sofia Ionescu, pentru cei 2 copii, nu a avut nicio zi de concediu prenatal și doar o lună postnatală, mărturisind: „Copiii mei n-au avut mamă. Eu eram mereu obosită, munceam la policlinică cu plată de două ori pe săptămână, ca să-mi suplimentez veniturile. Pot să jur că n-am cerut niciodată bani. Nu spun că n-am primit de la unii, dar n-am condiționat niciodată operațiile.”
Cu toate acestea, a găsit timp pentru instruirea tinerilor medici cărora le-a descifrat tainele dificilei sale specialități, ca și tehnica explorărilor cranio-cerebrale, și-a luat primariatul în 1954 (atestat de Ministerul Sănătății în 1958), redactarea lucrărilor științifice realizând-o între orele 2-4 noaptea, efectuând în îndelungata-i activitate ca singur autor sau în colaborare, peste 120 de articole, publicate în revistele de specialitate în țară și străinătate, cu o medie de 2-3 pe an. Regretă totuși că nu și-a scris memoriile : „Îmi pare rău că nu mi-am găsit timp să-mi scriu memoriile. Aș fi putut să spun tinerilor neurochirurgi cum am făcut meseria asta. Aș fi putut să descriu tehnici inedite, folosite ad-hoc în situații imprevizibile și nenumărate întâmplări cu rezultate fericite. Pentru că munca mea din acești 47 de ani ar fi înțărât foarte bine în două vieți. Aș fi avut ce să le spun!„.
În 1970, Sofia Ionescu își însoțește pacienta, membră a Ambasadei franceze, la Paris și Lyon. Medicilor francezi nu le-a venit să creadă că în fața lor se află o femeie neurochirurg. Ca un test, au rugat-o să le arate mâinile, pentru a vedea dacă are batătură pe inelul, specifică neurochirurgilor, ca urmare a folosirii „pensulei gouge”, instrument cu ajutorul căruia se rupe osul când se efectuează operații pe creier sau pe coloană. Bătătura era mai mare decât orice așteptare, ea constituind mărturia celor 25 de ani de operat la secția de tumori cerebrale și a celor 22 de ani la secția de compresiuni vertebro-medulare. Pentru francezi, a fost o dovadă de competență și de recunoaștere.
Aceste mâini firave, cu degete de pianist și bătrâțura de neurochirurg, au continuat să salveze sute de vieți până în anul 1990, când, datorită unei operații de cataractă, distinsă doamnă doctor a fost nevoită să se pensioneze. Până la trecerea ei în neființă la data de 21 martie 2008, și-a continuat preocupările și activitatea științifică ca membră emerită a Academiei de Științe Medicale în 1997 (12 aprilie), în anul 2002 (29 august), fiindu-i echivalent titlul de cercetător științific principal gradul I cu cel de profesor. După îndelungate cercetări iatro-istorice de peste 30 de ani, la 17 septembrie 2005, la Congresul Mondial de Neurochirurgie din Maroc (Marakeș) a fost atestat faptul că doamna doctor Sofia Ionescu este prima femeie neurochirurg din lume.
Anul acesta, pe 25 aprilie, ar fi împlinit venerabila vârsta de 90 de ani. Faptul că nu a avut posibilitatea să ne lase drept moștenire memoriile sale constituie o pierdere considerabilă. Doamna doctor se înscrie în galeria oamenilor de valoare, acele personalități care ne fac să fim mândri pentru că suntem români. Devotamentul, pasiunea nestăvilită pentru profesie, modestia, respectul pentru pacienți, corectitudinea sunt doar câteva argumente care o fac un exemplu demn de urmat pentru noi, medicii zilei de mâine.
sursa: Alina Oprea // medicalstudent.ro
