Pana incepe spectacolul, insa, fumatorii se opresc la o tigara, iar nefumatorii, dupa ce isi scutura umbrelele de povara ploii, isi cauta locul in sala, isi elibereaza tinutele de un strat de haine si incep sau continua discutii exuberante, line, romantice sau conventionale, dupa caz si dupa aluatul interlocutorilor.

Tehnicienii de la sunet si lumini arunca priviri in sala, parca pentru a-si face o idee peste cine se va rostogoli amestecul de muzici si de culori pe care il controleaza dibaci cu degetele prin vinisoarele carora curge experienta. Decorul aminteste de desenele pe asfalt ale copilariei si de 1 Iunie. Intr-o aparenta dezordine, imprastiate in lungimea, in latimea si in inaltimea scenei, reflectoare, flori de plastic si cutii de carton atata si mai mult curiozitatea. Linistea din podelele scenei isi traieste ultimele minute. In scurt timp totul va fi sub lupa publicului si la discretia actorilor, totul va spune o poveste.

Putin dupa ora 19.30 se apasa pe butonul de actiune. Intr-o nota de mister isi face aparitia pe scena primul personaj, personaj care leaga scenele intre ele, le da o nota de neprevazut si aminteste de balerinele-jucarie cu cheita si rezonanta de cutie muzicala. Incet, incet, in ritmul miscarilor pe poante ale balerinei, intrusa, firul povestii se desira. In centrul sau se afla insasi copilaria, cu toate nefericirile si portitele sale de evadare din real si familia. Fiecare isi aminteste, probabil, cum in copilarie proba hainele adultilor si fura rolul unuia dintre parinti pentru cateva minute sau ore pentru a simti acel surplus de maturitate si de autoritate. Copii nefericiti se infing in pielea parintilor care ii fac zi de zi nefericiti, le fura identitatile, pentru ca in nefericirea lor nu au uitat totusi sa se joace si le urmeaza exemplul intr-un ritual de perpetuare a datului de parinte si de copil.

Povesti de familie este un spectacol in care personajele se joaca de-a rasu’-plansu’, un spectacol care tenteaza amintirea si readuce in prim-plan toate acele ritualuri ale copilariei: pregatirea pentru scoala, bucuria venirii acasa dupa ore, stabilirea rolurilor in casa, a figurilor dominante in luarea deciziilor, discutiile dintre parinti si copii din timpul mesei si rasfatul din timpul rezervat jocului. Si, dincolo de asta, priveste cu ochi critic familia moderna, dar mai ales acel model de familie in care frica este o metoda de educatie si un mod de a trai. “E normal ca tata sa o bata pe mama! Si e normal ca parintii sa ii bata pe copii” sunt replici pe care personajele, copiii-adulti, si le arunca pe cel mai firesc ton cu putinta in timp ce fac loc violentei in spatiul lor de harjoneala.

In primul rand o domnisoara isi imbratiseaza strans iubitul, iar in spatele salii un grup, destul de spumos inaintea inceperii reprezentantiei, se rupe in taceri individuale.

Spectatorii par sa simta cu fiecare scena care le starneste zambete sau le incurajeaza tristetea sa isi faca loc printre stari, ce inseamna o copilarie nefericita, ce traume pot prinde radacini in personalitatea unui copil abuzat si cum se pot ele perpetua de la o generatie la alta.

Da, asa este, ii asigura pe fiecare dintre ei Vlad Cepoi, regizorul, prin fiecare amanunt pe care a insistat in punerea sa in scena. Isi gaseste si cuvintele pentru cei care dupa ce vor iesi din sala vor dori sa isi completeze sau sa-si verifice, printr-o simpla cautare pe Internet, imaginea pe care si-au facut-o despre reprezentatie: “Aceste legi nescrise au guvernat societatea si din nefericire inca o mai fac. In aceasta normalitate traim. E normal sa fim violenti cu fiintele catre care ar trebui sa ne indreptam toata dragostea. E normal sa fim rai. E normal sa distrugem. Este firesc ca tatal sa-si bata familia, este normal sa tradezi, este normal sa-ti fie frica, este normal sa fii umilit, sa fii zgarcit. Toata aceasta normalitate va naste FRICA. Frica de tata, frica de a fi tu, frica de a fi sarac, frica de a fi singur. Copiii fug de acasa tot de frica si prin joaca lor se intorc de unde au plecat. Fugind de frica, se joaca de-a frica. Si ca de atatea ori in istorie, aceasta frica naste violenta. Prin imitatie, violenta se reproduce de la o generatie la alta si aceste replici vor fi auzite la nesfarsit.”

Ceea ce vad spectatorii in jocul actorilor, cu ochii propriei experiente si a propriilor principii, este un conflict  intre generatii expus de copii de aceeasi varsta pe baza a ceea ce traiesc in propriile familii, conflict care  da din coate si isi face loc chiar si in spatiul de joaca. 

Locul de joaca pe care l-au gandit regizorul si scenograful spectacolului Teatrului National “Vasile Alecsandri” din Iasi fura cate ceva din fiecare lume, si din cea a adultilor, si din cea a copiilor. Astfel, pe scena apar balansoarul nelipsit din parcurile pentru copii, desene pe asfalt imprimate pe pereti, dormitorul unui cuplu si bucataria dotata cu tot ce trebuie pentru o masa in familie. Cu fiecare minut  decorul se dinamizeaza si totul sugereaza ca nimic nu se pierde in imaginatia copiilor, totul are o trebuinta. Florile de plastic cad de undeva de sus pentru a marca finalul unui moment si trecerile de la un moment la altul, balansoarul poarta in zbor bucuria si inocenta, masa-cutie de carton in jurul careia se incropesc dicutiile intre parinti si copil isi schimba locul si utilitatea.

Distributia Povestilor de familie redate pe scena de la Iasi imbina experienta interpretativa cu tineretea promitatoare. Astfel, Pusa Darie nu ii dezamageste nici de aceasta data pe iubitorii de teatru si este compatibila, pana la indeplinirea misiunii regizorale, cu Ionut Cornila, Daniel Busuioc si Loredana Cosovanu.

Desi plasata in spatiul geografic al fostei Iugoslavii, cu trimiteri catre politic si social, piesa Povesti de familie este cumva neutra geopolitic, intrucat poftele copilariei, curiozitatea si nevoia de joaca sunt universale, iar violenta in familie se poate intalni, din pacate, in orice colt de lume, o piesa care nu duce lipsa de adaptari si de reprezentatii pe continentul european. Chiar daca au stiut-o sau nu, prin aplauzele de la final, spectatorii din sala Uzinei cu Teatru au confirmat faptul ca Biljana Srbljanovic este de un deceniu un dramaturg de succes, un dramaturg ale carui piese se joaca in toate limbile si pe toate continentele.

Intr-un amestec de culoare, violenta verbala si fizica, bucurie de copil, neputinta de parinte afectat de mediul socio-politic in care isi duce existenta, aceasta inscenare a vietii de familie regizata de Vlad Cepoi ii aduce pe cei din sala catre un final nu tocmai fericit, dar plin de semnificatii, un final in care isi face loc revelatia felului in care exersarea violentei poate distorsiona realul si ciobi din simplitatea si frumusetea existentei.

Cand totul se termina pe scena, aplauzele curg, gandurile se aduna, impresiile se pun la copt, stratul de haine inlaturat la inceputul reprezentatiei se adauga la loc, umbrelele simt din nou strangerea de mana a posesorilor. Actorii isi primesc rasplata, incarcati inca emotional si se retrag in cabine si in propriile vieti. Luminile se sting, scena isi adulmeca deja somnul, iar afara ploaia parca se inteteste. Fiecare dintre cei care au ales sa vada acest spectacol isi poarta pasii spre iesire. In ploaie ii asteapta ecoul serii pierduta deja in noapte si drumul spre casa.