Cunoscutul scriitor mexican Carlos Fuentes a pus pe hartie un text emotionant, trist si cu urme de filosofie existentialista, in acelasi timp, Vis cu statui, text care invoca tocmai durerea singuratatii si nevoia de altcineva in afara de tine insuti in propria viata, acel altcineva care sa te ingrijeasca si sa te fereasca de propriile tentatii, frici si neputinte. De altfel, pentru potentialul pe care il are de a starni emotii si de a pune intrebari, de a crea stari, textul lui Carlos Fuentes l-a inspirat si pe regizorul iesean, Ovidiu Lazar sa gandeasca o adaptare scenica, in premiera pentru Romania. 

Vis cu statui, spectacol care incurajeaza nostalgia sa isi fac loc printre starile standard ale unei zile obisnuite din viata cuiva, “o vivisectie a singuratatii, cu ritmurile si sunetele ei cand magice, cand hilare” se joaca la Sala “Teofil Valcu” a Teatrului National Iasi si ii are in rolurile principale pe Monica Bordeianu si pe tanarul actor Horia Verives. Fara fastul unei reprezentatii cu amploare, Vis cu statui ramane o adaptare fidela viziunii lui Fuentes,  un spectacol care incurajeaza insingurarea sa-si faca intelese adevaratele substraturi si care nu imbraca decoruri complexe pentru a-si atinge obiectivele. Obsesia, repetabilitatea fac din textul lui Carlos Fuentes o lectie grea, dar usor de inteles prin insasi inevitabilitatea sa. 

„E o mare parasire in lumea aceasta. Ca si cand toti am dori sa plecam cat mai repede de aici. Ca si cand nu ne-ar mai incapea in piept ura si mania de a fi nascuti. Ca si cand samanta tatilor nostri ar fi fost o otrava. Ca si cand pantecul mamelor noastre ar fi fost o latrina. Ca si cand ne-am fi propus sa distrugem totul inainte de a ne distruge pe noi insine. Daca fiecare dintre noi si-ar alege pe cineva...   daca s-ar ingriji intr-adevar, intru-totul de el... aceasta ar fi lucrul cel mai frumos.    Aceasta ar fi adevarata noastra profesie... sa ne ocupam tot timpul ingrijind de altcineva... Nu am mai avea vreme pentru alte lucruri... am inceta de a mai munci, de a gandi, de a banui, de a ucide, de a rabda...Nu ne-ar mai fi frica nici de parintii nostri, nici de noi insine, nici de ceilalti”, spune scriitorul mexican, intuindu-ne stari si sentimente pe care nu avem cum sa le evitam, dar pe care, de cele mai multe ori le ascundem, tocmai din teama de acea insingurare care ne face sa ne pierdem rostul vietii.

In viziunea regizorului Ovidiu Lazar, viziune redata cu ajutorul scenografiei gandita de Axenti Marfa, actorul Horia Verives interpreteaza un rol plin de profunzime si de subintelesuri, rolul interlocutorului care la randu-i are nevoie de interlocutor, a celeilalte jumati dintr-un intreg definit de singuratate, iar actrita Monica Bordeianu da viata singuratatii insasi, tabieturilor si apucaturilor acesteia. Intre cele doua personaje care se hranesc din textul lui Carlos Fuentes se nasc o complicitate induiosatoare si, in acelasi timp, o inversunare bazata pe constientizarea apropierii, a slabiciunii, a cunoasterii fara ocolisuri si infrumusetari, a dependentei si a intelegerii fatalitatii fiecaruia dintre ei.

Visul inchegat din insusi pustiul vietii, repetabilitatea obsesiva a acestuia, nevoia de a retrai iar si iar stari care ne definesc si ne pot face, daca nu fericiti, macar constienti de propriul rost in lume, de a ingriji de cineva pe lumea asta compun un tablou al carui fundal, materialul,  nu are nici o relevanta. Cele doua suflete, cele doua perechi de ochi goi si plini de dorinta, in acelasi timp, cele doua povesti de viata care se pierd treptat una in alta, preluate cu talent de actorii Teatrului National “Vasile Alecsandri” din Iasi, Horia Verives si Monica Bordeianu, dau acestui tablou din Vis cu statui forta, universalitate si substanta.