| Nu stiu cine sunt. Nu stiu ce fac aici. Nu stiu nici de unde vin, nici incotro ma duc.
Mi s-a inatmplat sa ma lupt pentru lucruri in care am crezut cu moderatie; lupte politice. Am scris chiar piese mai mult sau mai putin politice, pentru libertate, impotriva Raului, in piesa Ucigas fara simbrie… N-am crezut decat moderat in tot ce am facut si in tot ce am scris. Pentru simplul motiv cat se poate de banal, ca asa cum spunea Jean Gabin: “Nu suntem aici decat in trecere”. Si cu aceasta, Jean Gabin se alatura celor mai mari si profunzi folozofi si mistici.
Si ca sa citez si alti actori, as cita-o pe Simone Signoret care a spus: “Pe zi ce trece, inteleg tot mai putin”. Cu aceasta si ea se alatura scepticilor, daca nu pesimistilor.
Asta inseamna, cred, ca noi stim cu titii ca suntem aici in trecere, ca lumea nu este dacat zgomot si furie si, totusi, mergem mai departe.
Cred ca pana si oamenii politici sunt prada nelinistii, si ca ei insisi stiu ca totul este rizibil si ca, in cele din urma, totul este inutil.
Pentru a cita inca un ganditor fara pretentii, as aminti cuvintele pe care Stalin i le-a spus lui de Gaulle sau lui Malraux, oricum, relatarea ii apartine lui Malraux: “In final, moartea e cea care castiga!”
Ceea ce ste de necrezut pentru un comunist si pentru un marxist care, in principiu, isi inchipuie ca omenirea are un viitor, si nu numai omenirea, ci si universul: un viitor, un sens. …
(…Tacere)… In cele din urma, iata ce se petrece: nu mai exista ideologie, nu mai exista nici macar idei, daca vrei sa mai gasesti cativa marxisti convinsi trebuie sa-i cauti in Occident. In Rusia, in Polonia, in Cehoslovacia, in Ungaria, in Bulgaria, in Romania nu mai sunt, dar se poarta ca si cum ar fi.
Vedem cu totii ca Occidentul este in deruta. Este in deruta pentru ca a crezut la un moment dat in ideile si in valorile sale. Nu mai crede in ele. Nici sovieticii nu mai cred in propriile valori. Dar ei au un enorm cinism si o vitalitate enorma care-I determina sa fac in continuare ceea ce oamenii fac de sute de ani, de secole si de secole si de secole: sa colonizeze, sa ocupe, sa invadeze, sa cucereasca piete, teritorii.
Aceasta vitalitate, acest gen de vitalitate fara sperante reale, o aveam si eu la nivelul meu. Dar acum, cu varsta, n-o mai am si sunt tot timpul pe punctul de a demisiona. Dar stiu bine ca nu voi demisiona, ca nu pot sa demisionez si ca voi continua pana la moarte.
Ce numiti dumneavoastra “a demisiona”?
Ei bine, a tacea. Dar mie imi place sa vorbesc, sunt nemultumit de tot ce am facut.
Am adesea vise cu aceeasi tema: confruntarea dintre mine si tatal meu. Pe cand eram scolar, licean, tatal meu venea in cmaera mea sa vada daca-mi faceam temele. Ma surprindea citind Dostoievski, de exemplu, sau poate Cei trei muschetari. Se infuria, imi controla caietele. Erau in ele numai poeme incepute, caricaturi.
Ei bine, am visat ceva asemanator. Am visat ca tatal meu imi spunea: “Ai reusit in viata. Esti celebru. Eu sunt mort. Dar am auzit vorbindu-se de tine. Arata-mi ce ai facut!”
Atunci, deschid un sertar si ii arat foi de hartie abia incepute , caricaturi, hartii ingalbenite, hartii rupte: nimic!
Cred ca tot ce am facut eu, red ca tot ce a realizat lumea nu inseamna absolut nimic.
Atunci, literatura, ce rol a avut pentru dumneavoastra, asa, inca de foarte timpuriu?
Cred ca nu exista nimic mai interesant decat a inventa intamplari si a le povesti. Nu exista lucru mai placut si totodata mai important in viata. Dar punem in literatura tot felul de lucruri, de preocupari ideologice, propaganda etc. Incat, putin cate putin, ajungem sa nu mai spunem lucruri gratute.
Tocmai gratuitatea literaturii este intersanta. Iar eu am facut greseli. Greseala fundamentala pe care am facut-o este aceasta: in loc sa povestesc lucruri inexistente, m-am apucat sa povestesc despre mine insumi si sa apar anumite puncte de vedere sau anumite idei.
Incat, cred ca din aceasta cauza, mi-am ratat aventura literara.
Este prea tarziu pentru a o lua de la inceput.
Dorind sa fiu antipolitic, am facut eu insumi politica – cum spuneam mai inainte – pentru ca a fi impotriva politicii inseamna tot a face politica.
Cred ca literatura ar trebui sa ajute la situarea omului intre lumea aceasta si cealalta lume.
De altfel, e ceea ce se intampla tuturor operelor literare sau artistice – sunt lucruri pe care le-am spus deja, dar uite ca trebuie sa le mai spun: autorii, scriitorii fac propaganda, fac ideologie, dar marii autori sunt cei care, fara voia lor, au facut altceva decat propaganda si altceva decat ideologie.
Il dau intotdeauna de exemplu pe Pirandello care avea opinii cu privire la psihologia umana. Teoriile psihologice ale lui Pirandello sunt cu mult mai depasite de cand exista psihanaliza si alte psihologii abisale. Totusi, piesa lui… piesele lui raman in afara oricarei ideologii.
Am dat asesea exemplul templelor grecesti. Arhitectul cosntruia un templu pentru a-I adaposti acolo pe credinciosi. Or, credinciosi nu mai sunt, pagani nu mai sunt – paginismul e mort – asa ca templele nu mai sunt locuri de cult, ci pur si simplu altceva decat a vrut arhitectul sa faca. Deci, ceea ce a facut el e un simlu edificiu. (…)
Am pierdut firul.
Tot ce a facut lumea nu reprezinta nimic.
Da.
Nimic! Si totusi ceva… Nimic? Ce inseamna “nimic”?
…(Tacere)… Aveti ceva impotriva daca mai caut?
Foarte bine. Cautati! Trebuie sa cautam!
…(Tacere)… Intre ’45 si ’50 eram un mic functionar intr-o editura juridica. Apoi nu stiu ce ambitie m-a impins sa scriu piese de teatru, de exemplu.
Nu cred in valoarea profunda a pieselor mele. Si chiar daca as crede, ce este aceasta valoare? Si regret acum ca n-am ramas un mic functionar. N-as fi scris nimic, n-as fi intrat in aceasta zarva, in acest haos, in acest gen de notorietate si as fi iesit acum la pensie.
As fi fost poate mai fericit pentru ca, intr-un fel, as fi fost nefericit. Adica as fi regretat faptul ca nu m-am realizat, ca n-am scris – pentru ca eu am scris intotdeauna – ca nu am facut ceva. As fi avut deci… as fi avut deci un motiv precis pentru a fi nefericit. Pe cand acum, stiu ce inseamna sa scrii, sa fii inteles, sa nu fii inteles, sa fii detestat, si-mi dau seama in cele din urma ca nu merita sa fac ceea ce am facut.
Deci, inca o data, tot ce am facut a fost in zadar.
Ce-as putea sa va mai spun?... Doar atat, ca sunt multumit sa ma aflu printre voi si singura marunta consolare pentru marea nenorocire de a te fi nascut este, totusi prietenia.
Nu stiu daca voi spune intotdeuna ceea ce spun acum, daca ceea ce spun acum… am sa mai spun peste trei saptamani sau peste o luna. Adevarul este ca ies – dar ina n-am iesit cu adevarat – dintr-o criza de angoasa. Adica eram pe punctul de a iesi cand am citit cartea lui Philippe Nemo intitulata Job et l’exces du mal si acesta carte m-a aruncat din nou in starea mea de angoasa. Primele cincizeci sau saizeci de pagini ale cartii lui Nemo contin o extraordinara descriere fenomenologica a angoasei.
Ce inseamna “a fi in stare de angoasa”?
Nu stiu daca ceea ce cred eu ca este ceea ce cred medicii, sociologii, psihiatrii.
“A fi in stare de angoasa” este pentru mine a fi DINCOLO sau aproape dincolo de limita acestei lumi, adica , in angoasa, lumea intreaga este pusa sub semnul intrebarii: “De ce exista mai degraba ceva decat nimic?” se intreba Heidegger. Si aceasta formula este reluata si completata de Nemo: “De ce exsita mai degraba rau decat bine?”
Dar “De ce exista mai degraba rau decat bine?” este o intrebare teribila, mai putin angoasanta, totusi, decat intrebarea: “De ce exista mai degraba ceva decat nimic?”
Ai impresia ca intreaga aceasta lume, intreaga creatie, este un ecran, un val pe care cineva, numit de unii “Dumnezeu”, l-a pus intre el si noi.
In final, nu gasesc o justificare revirimentului lui Iov, care este tutusi, daca ma inteles eu bine, o acceptare a enigmei. Ma simt mai aproape de Wiesel care refuza judecatorii, prietenii, vinovatia lui Iov.
Personal n-am avut reviriment. Ma simt Iov si raman la intrebarea fundamentala: “Ce aveti cu mine?”
Aici am pierdut din nou firul. N-am o Ariadna pentru acest labirint.
Firul era… Dumnezeu!
Exista Dumnezeu sau nu?... Unii filozofi sau unii eseisti straluciti ca Cioran, care i-a citit fara indoiala pe gnostici si pe sufisti, cred ca exista un Dumnezeu ascuns si un creator gangav, de rangul al doilea, “demiurgul rau”, un demon, care a facut lumea acesta sterpelind cateva secrete ale Dumnezeului ascuns. Lumea acesta a fost facuta fara permisiunea Sa.
Este evident ca traim in dezordine. Este evident ca suntem prada Raului cu R mare. Si este incontestabil c traim in dezordine.
Problema este de a incerca sa regasim, dincolo de lume, o identitate primara (…) Trebuie sa spun ca nu vorbesc asa decat in momentele cand sunt foarte lucid, cand constiinta mea este foarte vie. Aceasta, in parte, datorita crizei de angoasa sau de deprimare pe care am avut-o, si care ma tine de cateva saptamani, si in care cartea lui Nemo m-a afundat si mai mult. Dar nu vorbesc intotdeauna in felul acesta.
Aceasta inseamna ca traim la diferite niveluri de constiinta si ca mi se va intampla, poate, sa ma bat pentru “literatura buna” sau pentru “libertate” – lucruri pe care trebuie sa le punem inte ghilimele si care, in momentele mele de constiinta extrema, nu valoreaza absolut nimic.
Vreti sa spuneti, ca in acest moment, toate acestea…., lucrurile pentru care v-ati batut, sau dorinta dumneavoastra de a scrie, toate nu reprezinta nimic in ochii dumneavoastra?...
Aveti chef sa scrieti acum?
Vag!... Vag, pentru ca realitatea cotidiana ma obliga sa-mi continuu meseria, sa scriu pentru a plati impozitele. Dar ceea ce scriu in momentul de fata este un lucru mai apropiat, cred, de momentele mele de constiinta extrema. Adica, scriu o piesa de teatru in care…. care nu este ca Ucigas fara simbrie unde tratez problema Raului, care nu este ca Scaunele unde incercam sa vorbesc despre ratarea a doua fiinte: incerc sa descriu cat mai fidel posibil – stiu ca aceasta incercare este grea – ca mai fidel posibil visele de angoasa. Pentru ca eu cred c in angoasa ne regasim toti; chiar si cei care traiesc racordati la politica, asa cum spuneam, cauta o interpretare a angoasei lor. Incerc deci sa descriu angoasa…. aceste vise de angoasa in stare pura, fara nici o “ideologie” si fara nici o “propaganda”.
Un exemplu de vis de angoasa?
Iata, ma aflu intr-o gara, astept un tren; trebl soseste; incerc sa-mi iau valizele ca sa ma urc in tren; valizele sunt prea grele, trenul pleaca: nu mai exista decat peronul garii si sinele si apoi sinele dispar si le ia locul n zid. Si strig.
Iata, cred, ceva care nu s-ar putea numi politica.
Numai daca aceasta nu descrie lumea intocmai cum o face politica.
Numai daca aceasta nu descrie lumea intocmai cum o face politica. Dar, ce poate face politica?
Vom vorbi despre politica mai tarziu, daca vreti, cand voi fi la celalalt nivel.
Putem reveni la aceasta identitate primara de dincolo de lume despre care vorbeati mai inainte? Ce inseamna aceasta?
Exista o carte a lui Puech, aparuta recent: En quete de la gnose.
Introducerea este foarte buna, foarte interesanta; si apoi, autorul se pierde in politica, adica in discutii erudite. Si asta e tot politica.
Hm! Hm!
El ne spune ca gnosticii refuzau lumea – ceea ce se stie si ceea ce este foarte bine. Dar ne mai spune ca gnostiici incercau sa-si gaseasca identitatea primara dincolo de lume, si prin lume; numai ca nu ni se dau tehnicile pe care le intrebuintau gnosticii.
Cum spunea Adamov, devenit politician uneori: “Eu nu sunt din lumea aceasta si nu stiu carei lumi ii apartin. In orice caz, lumea aceasta nu-mi convine deloc. Refuz aceasta lume. Dar cine sunt eu?” – Este intrebarea pe care mi-ati pus-o inainte de toate si la care mi-e imposibil sa raspund; pentru ca dac as sti cne sunt sau incotro ma indrept, evident, n-ar mai fi probleme.
V-ati gandit uneori sa gasiti in religie…?
O, nu.
Niciodata?
Categoric, nu.
De ce?
Sau da, dar am renuntat.
Religia, sau cel putin religia exoterica, pactizeaza cu lumea aceasta.
Ca sa vorbim din nou despre Iov, reliiga este reprezentata de cei trei prieteni ai lui Iov care ii spun: “Ai gresit, esti orgolios. Supune-te legilor!”
Dar legile religiei nu sunt decat legile acestei lumi.
Pentru noi care nu cunoastem tehnicile extazului – si ma intreb cum se poate trai fara iluminare -, desi nu cunoastem tehnicile extazului, putem totusi sa gasim un fel de solutie: nepasarea, sa stii ca lumea este un fel de farsa enorma pe care Dumnezeu a jucat-o omului si sa astepti sfarsitul. Adica totul este un joc enorm si ar trebuie sa ajungem la atitudinea unora dintre budistii Zen care, dupa ce s-au straduit zeci de ani sa descopere semnificatia, incep dintr-o data sa rada. Si in asta consta iluminarea lor, de rangul al doilea cel putin: incep sa rada.
Astfel de calugari budisti au privit dintr-o data in jurul lor ca si cum vedea lumea pentru prima oara: ei au vazut “Asta” sau “Aceasta” si “Altele” si totul, apoi au inceput sa faca haz. Au vazut cadavre si au inceput sa rada si au spus: “Ce gluma!”
Este ceea ce l-am pus sa puna pe unul dintr personajele din piesa mea… Ce nemaipomenita harababura! – vedeti, dar , cam totusi puncte de referinta – care, dupa ce a trait cincizeci de nai intr-o lume in cre revolutiile pentru libertate se transforma in tiranie, unde se intampla ce se intampla… acest personaj incepe si el sa rada.
Dar cand am scris astfel n-am facut-o din inima. Stiam foarte bine, si inca mai stiu, ca asta este ceea ce trebuie facut. Sau, avem si posibilitatea sa intram in jocul Creatorului, sa acceptam aceasta lume asa cum este facuta si sa facem politica, sa luptam, pentru libertate, de exemplu, stiind foarte bine ca aceasta lupta nu duce nicaieri si continuand-o totusi.
Poti sa fii un ticalos stiind ca totul este o farsa? Poti sa fii un ticalos, totusi?
Ah, da.
Ah!
Da.
Am un prieten, fost nazist, acum simpatizant comunist, gaullist cand si cand, care mi-a scris o scrisoare injurioasa ca urmare a unui articol in care ma plangeam ca Societatea autorilor, ca Societatea oamenilor de litere fac jocul comunistilor, si l-am considerat imbecil si incapabil sa inteleaga valorile nobile.
Este un imbecil. Dar ma intreb daca nu sunt si eu un imbecil.
Sunt deseori ispitit sa accept orice, sa fiu un bun cetatean argentinian in Argentina, sa fiu un bun stalinist sau un bun brejnevist in Rusia sovietica, sa accept orice.
Si ce ati fi in Franta?
Aici situatia este inca neclara. Dar stiu bine ca n-as accepta niciodata sa fiu ticalos, desi imi spun ca a fi ticalos sau a nu fi ticalos este acelasi lucru.
… Am avut o criza religioasa in adolescenta, cand eram in Romania; si aveam un duhovnic ortodox, fratele Alexandru, care traise multi ani la Muntele Athos si care-mi spunea ca l-a vazut pe diavol si ca s-a luptat cu el, s-a luptat corp la corp; el m-a intrebat: “Ce ai sa-mi marturisesti?... Dar te previn, daca esti mincinos, daca esti criminal, daca esti incestuos, nu-mi pasa. Raspunde-mi la o singura intrebare: crezi?”
Atunci i-am spus: “Tocmai asta e problema!” – “Si de ce nu crezi?” – “Nu cred, deoarece exista Raul in lume”. Mi-a replicat: “Esti pierdut!”
Prin urmare, nu exista nicio legatura intre ordinea lumii de dincolo, daca exista vreuna, si cea de aici.
Ca sa revin la ceea ce spuneam la inceput: nu merita sa te framanti si ar trebui sa traiesti in indiferenta. Asta e solutia. Nepasarea absoluta, filozofica a adeptilor lui Zen.
Care n-are nicio legatura cu “divertisementul” in sens pascalian.
Vezi, suntem aici pentru un timp, sau suntem aici in timp, care este scurt.
Oamenii sunt ingrozitori si furiosi si rai, pentru ca vor sa faca totul si pentru ca nu au timp. Daca am avea timp, daca am fi nemuritori sau, poate, daca am trai cinci sute de ani, am fi mult mai politicosi si mult mai ingaduitori unii cu altii.
Cum era acel diavol?
Mai intai as vrea sa va spun, in legatura cu indiferenta…
Da.
E vorba despre indiferenta absoluta. Si ma intreb daca Pascal a avut sau nu dreptate si daca acest “divertisment” nu e mai aproape de indiferenta absoluta decat cugetarile noastre, lamentatiile noastre, strigatele noastre etc.
Indiferenta nu este singura solutie etica, exista de asemenea alternativa de a putea trai intr-un fel de mirare permanenta , o mirare fara judecati. Si aceasta poate fi o solutie.
Cum era acel diavol?... Stiti, e multa vreme de cand acel calugar, care, fara indoiala, e mort acum, mi-a povestit aceasta istorie.
Locuia intr-un schit, o mica manastire care se gasea in Bucuresti, care exista inca si unde mai sunt calugari. In Bucuresti e mult zgomot, ca in toate orasele, si acolo era o mica gradina, o oaza, cu chiliile calugarilor, acolo locuia fratele Alexandru. Si mi-a povestit urmatoarele:
Cand am ajuns la Muntele Athos, a luat masa, a cinat cu calugarii atoniti. Ei i-au spus: “Ai sa vezi ce-o sa ti se intample la noapte!”
Si, imi povesteste parintele Alexandur ca noaptea s-a simtit atacat de un corp care-l atingea, dar pe care nu-l vedea, si care voia sa-l supuna, si ca toata noaptea a suferit si a luptat in felul acesta.
Astazi, nu mai putem crede asa ceva. Dar a doua zi, s-a trezit lac de apa si a povestit celorlalti calugari ce I s-a intamplat. Ceilalti calugari au ras pentru ca aveau cunostinta de asta, de aceasta farsa, nu a lui Dumnezeu, ci a diavolului. Trecusera si ei cu totii prin ea.
Cred in diavol… Povestea este de neinteles fara demonologie.
A!
… si cred ca diavolul are marea viclenie de a nu se mai manfiesta in felul acesta, pentru ca, daca credem in diavol, credem in Rau cu R mare si ne aparam. Acum, nu ne mai aparam pentru ca el nu mai exista.
Dar dumneavoastra insiva aveti senzatia acestei existente? Ce fel de senzatie? Fizica? Intelectuala? Intuitiva? Prin revelatii?
Aceasta senzatie ca exista, o am. Mi-e greu sa spun cum si… in ce fel; dar vad ca se ocupa foarte bine de treburile din lume. Vad, constat ca este de necrezut ca revolutiile pentru dreptate si pentru libertate sa se transforme in dictaturi criminale! Totusi, oamenii care voiau binele erau in aparenta sinceri; dar cum se face ca lucrurile merg rau? Cum se face ca oamenii bine intentionati au crezut in eliberarea Vietnamului si cum se face ca este infernal sa traiesti in Cambodgia sau in Vietnam?
Cum se face ca intreaga China este un imens lagar de concentrare? Cum se face ca occidentalii nu vad mai clar toate acestea?
Daca avem – este o blasfemie – daca avem de exprimat un protest, acesta nu trebuie indreptat impotriva societatii, impotriva oamenilor. Oamenii se ucid intre ei pentru ca lumea este porst alcatuita si pentru ca lucrurile nu merg bine. Nu e greseala lor. Ar trebui sa ne adunam cu totii pentru a protesta impotriva Creatorului.
Dar cum se explica faptul ca…
Poftim?
Cum se explica faptul ca ei accepta in cele din urma? Trebuie sa le dea pe undeva o satisfactie, ca sa ma exprim asa.
Da, cred ca diavolul rade cu pofta.
Spuneam: sa acceptam jocul lui Dumnezeu! Dar am impresia ca acceptam jocul diavolului si ca participam la demonism.
In Iov, Dumnezeu ii da lui Satan dreptul sa se lege de Iov. Este…
Dumnezeu ii permite diavolului sa se lege de Iov. Dumnezeu este cel care ii permite lui Satan sa-l ispiteasca pe Iisus.
Atunci?
Nu sunt… Exista o prapastie intre lumea noastra si Cea de Dincolo. O simt. O simt pur si simplu. Exista o prapastie.
Noi nu-I intelegem logica si aceasta nu ne poate satisface. Pentru ca primul repros pe care l-am putea face Creatorului este acesta: de ce nu intelegem? De ce sa fim obligati sa acceptam acest joc?...
…Tacere… De ce suntem facuti ca sa nu intelegem?
Teatrul v-a permis sa vedeti toate acestea mai de aproape? Lumea este un teatru!
Nu. Piesele mele au fost prost intelese; si cand am vrut sa ma explic in alte piese, mi s-a spus: “Ei nu, e bine ceea ce ati facut in primele dumneavoastra piese; urmatoarele sunt in discordanta cu stilul dumneavoastra de inceput. Erati revolutonar, acum sunteti reactionar.”
Caci in celelalte piese ale mele, ca in Ucigas fara simbrie, am vrut sa ma explic. Mi se cerea sa ma angajez si “a te angaja” insemna: “Inscrieti-va in partidul comunist si militati”!
Bine, noconcordanta dintre primele piese si urmatoarele. In loc sa va angajati ati vrut sa va explicati si ce insemna, deci… a va angaja?
Adica…
De ce se dorea sa va angajati?
Pentru ca era marea epoxa a angajarii, a Propagandei marxiste. Voiam atunci sa ma angajez, dar nu in sensul impus.
Atunci…
Primelor mele piese le-a fost rezervata, din partea criticilor mei favorabili, ceea ce numim azi o “lectura infidela”. Ei au considerat ca primele mele piese erau expresia unei revolte impotriva teatrului burghez si nu impotriva oricarui teatru, impotriva limbajului “mic burghez”, in sfarsit, ca erau piese…
Sociale?
…de critica negativa….
Da
…sociale si de critica negativa la adresa burgheziei. Si apoi au spus: “E bine ceea ce ati facut”… oameni ca Tynan… si altii mi-au spus: “Dar acum, gata! Ati facut o critica negativa a societatii burgheze. Acum, faceti o critica pozitiva”.
Eu spun: “Dar nu era vorba despre asta.” – “Dar despre ce era vorba in primele dumneavoastra piese?”
In primele mele piese, in Cantareata de exemplu, era pur si simplu vorba despre mirarea pe care o incercam fata de acesta lume si de acest oameni care vorbesc fara sa spuna ceva si ale caror vorbe mi se par de neinteles.
Limbajul este incomprehensibil pentru ca oamenii nu vorbesc despre lucrul cel mai important. Prin urmare, ei sunt acolo, se aduna, vorbesc despre una, despre alta, se misca intr-un saptiu fara spatiu, intr-un timp fara timp; si eu, cu adevarat distantat, nu in maniera lui Brecht, ci, daca cuvantul nu este prea mare, distantat in mod metafizic, eu ii priveam pe acei oameni si ma miram de ceea ce faceau sau de ceea ce pareau sa faca.
Si atunci am scris alte piese pentru a ma explica.
Ma intreb daca am facut bine sa ma explic. Ar fi trebuit sa ma mentin in inextricabil si in incomprehensibil; pentru ca, dupa parerea mea, tocmai in masura in care oamenii se confrunta cu incomprehensibilul, ei sunt mai aproape de o posibila intelegere.
Prin urmare, teatrul meu a devenit antipolitic intr-un mod politic si aceasta este deja politica si edeja morala.
Convorbire cu Pierre-Andre Boutang si Philippe Solliers, difuzata partial de RF3 in iulie 1978. Publicata in Tel Quel, iarna 1978
Sub semnul intrebarii - Eugen Ionesco - Ed. Humanitas
.
|