Hai sa spunem, totusi, ca mergi pe recomandari. In acest caz ar trebui sa te intrige mai mult ce nu se spune despre cartea cu pricina, ce poti afla singur, ce poate confirma sau infirma parerea celui care face recomandarea si sa iti doresti, dupa ce ti-ai facut o idee despre ce iti ofera autorul, sa o rasfoiesti, sa o pui intr-un context, poate cel personal, si sa ii adaugi finalul in colectia de finaluri pe care memoria o supravegheaza cu ochi critic. 

Editura Adenium din Iasi a lansat deja pe piata de carte, in varianta revazuta, un titlu care sigur nu te va lasa indiferent pentru ca vizeaza tocmai acea curiozitate a cititorului mereu in cautare de altceva. Este vorba despre volumul Damele din palarie: Pseudospionologykos semnat cu pseudonimul InimaRea. De ce ar trebui sa te intereseze acest titlu? In primul rand pentru ca tu si parintii tai ati trait intr-o Romanie comunista supravegheata 24 de ore din 24 de Big Brother-ul Sistemului, Securitatea, si v-ar placea sa stiti ce este in mintea unui fost securist, care dupa 1989 isi continua activitatea la Serviciul Roman de Informatii. Cui nu i-ar placea sa treaca dincolo de declaratiile oficiale si de comunicatele de presa si sa traga cu urechea la discutiile unor angajati ai Ministerului Afacerilor Extrene (MAE), Serviciului Roman de Informatii (SRI), Ministerului de Interne (MI), Ministerului Apararii Nationale (MApN)? Ei bine, paginile de proza pe care le propune spre lectura InimaRea fac posibila aceasta fantezie, personajul principal fiind unul din interiorul Sistemului.

Osciland intre ironie, autoironie, pseudospionaj si satira politica, autorul volumului pe care Editura Adenium il propune spre lectura semneaza cu pseudonim amintind de numele de cod pe care angajatii serviciilor secrete si le insusesc. Pe numele sau adevarat George Tudor, InimaRea patrunde cu ajutorul condeiului in insasi inima bantuita de fantomele trecutului, de afacerile murdare ale prezentului si de dramele personale a unui colonel ratacit printre securisti de 25 de ani, hranit si haituit de acestia in mare parte a vietii sale de adult. Desi le uraste felul de a fi, le si pupa mana pentru a se bucura de beneficiile care vin la pachet cu o astfel de “meserie”. Duce o viata dubla, ca orice securist care se respecta, stie asta, dar are suficient umor pentru a se autoironiza si a-si injura printre dinti colegii. Are de facut atat de multe confesiuni induiosator de murdare si de imbibate de felul de a fi al securistilor si al victimelor securistilor, incat pe unele chiar ai vrea sa ti le notezi undeva. “Inainte era patriotic sa fii ticalos, asa cerea Partidul, Tara sau cauza socialismului si comunismului. Dar acum cine-ti mai cere sa furi, sa minti, sa inseli si  sa aduni ca disperatul-sa  razi tot, nimic sa nu ramana in urma ta, de parca ai fi vesnic? Fara alibiul patriotismului, ticalosul patriotic a ramas ticalos pur si simplu, fiindca asa era- nu devenise prin educatie. Eu nu am fost asa-asta-i toata povestea! Nu ca n-am vrut. N-am putut, cum n-am putut fugi mai departe…” spune el in una dintre cele 157 de pagini ale volumului Damele din palarie: Pseudospionologykos.

Jongland cu familiaritatea discutiilor intre prieteni si cu stilul pamfletar, Theo, personajul-povestitor din Damele din palarie, omul din interiorul Sistemului de Securitate, nu incearca o secunda sa se faca placut. Mai degraba isi face un bine si pozeaza in incomodul de serviciu. Isi leapada pacatele din trecut ca pe niste haine murdare si se imbata cu libertatea aparenta a cuvantului, isi face radiografia propriului schelet de securist din dulap si merge pe firul relatiilor personale pentru a-si intelege viata. Nu ezita sa cocheteze cu insasi trivialitatea, fara insa a o lasa sa detina controlul, pentru a-si atinge scopul. Lipsit de pudoare, dar lucid, extrem de lucid si transant, omul lui InimaRea se deda la caracterizari de o exactitate care accelereaza pulsul. Fie ca este vorba de sefi, de subalterni, de femei, de prieteni sau de el insusi, Theo calca in picioare superficialitatea si “trebuie sa-ul” si intreaba, marturiseste, investigheaza, merge pe firul adevaratelor intentii. Despre felul de a fi al unui un ministru, de exemplu ii avertizeaza amical pe cititori: “Un tip afabil, chiar putin onctuos-ii simti nevoia de a fi aprobat, semn ca e inca nesigur, nu si-a format reflexele de stapan.”

Asadar, nu exista dubii, odata facuta alegerea de a citi Damele din palarie, in privinta stilului. Pe parcursul celor 157 de pagini ai placutul sentiment ca esti la o bere prelungita cu un prieten care isi scrie memoriile si iti vrea mai intai parerea. Apostroful si liniile de dialog folosite cu generozitate, povestirea la persoana intai singular, umorul te urmaresc si te atrag de partea povestitorului, iar jargonul securistilor si limbajul codificat te fac sa simti ca informatii de o importanta capitala iti sunt picurate in ureche. De la “zic si eu”, “va spun, doar ma stiti”, “alde”, “dom’ne”, “momarlanul”, “bulangii”, la “fripturisti”, “are balta peste”, “ce s-o mai mermelim”, “ce se tace, nu se fluiera”, “Marea Vrajeala” (Revolutia din ’89) trecerile sunt atat de firesti, inca nu are cum sa nu iti fie simpatic colonelul Theo, informatorul la dispozitia ta.

Totodata, tonalitatea pe care InimaRea o da povestirii are ceva din ritmul discursurilor batranilor care se conving odata in plus ca era mai bine pe vremea lor, asa rau cum era, ca prea multa libertate duce la comportament incontrolabil si citindu-l te gandesti ca da, ceva din senilitatea batranetii se zbate in mintea unui securist cu vechime care nu mai poate functiona ca un om obisnuit. 

La inceputul paginilor de proza cu valente autobiografice puse cap la cap de InimRea il gasim pe acest Theo-securistul vorbaret la Biroul de Presa al Serviciului de Informatii ocupandu-se de surse, de ce apare si de cum apare in presa. Este mult mai relaxat si mai dispus sa se spele pe maini decat sefii sai infipti in posturi cheie. Isi da cu parerea despre aproape orice: despre situatia economica si politica a tarii, despre afacerile frauduloase de dupa ’89, de genul SOV Invest si FNI, despre deteriorarea relatiilor cu femeile din viata sa, despre viata sexuala a sefului, despre ipocrizia oamenilor din presa pe care ii are colaboratori. Practic este o enciclopedie ambulanta a vietii de birou a unui securist. Pe masura ce avanseaza, insa, in desfasurarea intrigii propriei vieti, ca intr-un joc de sah, isi schimba strategia. Preia unul dintre posturile acelea cheie pe care le detesta intr-o vreme si face loc protocolarului in comportamentul sau. Incepe sa ii placa gustul ordinelor si aroganta, autosuficienta barbatului important. Pana spre final da, insa, peste noi si noi indicii care il ajuta sa inteleaga ca numirea sa nu este una intamplatoare. Ba, mai mult, afla cu stupoare ca femeia cu care are o relatie a apelat la oamenii sai din interiorul sistemului pentru a-l vedea pe un scaun de sef. Astfel, ultimele pagini il surprind indreptandu-se cu o viteza ametitoare spre cele mai crunte necunoscute din viata sa: cine sunt eu, de fapt? cine este femeia aceasta de langa mine?

Dincolo de “subiectele de presa” abordate cu un ton zeflemitor si transant  si dincolo de incursiunea in “planul de evacuare al Serviciului de Informatii” din Romania comunista si postcomunista, Damele din palarie exploateaza umanul, intorcandu-l pe toate fetele. Diferentele de gen, teama de singuratate, nevoia de recunoastere si de autoflagelare, invidia, ispita tradarii, gustul dulce-amarui al barfei sunt aceleasi, fie ca lucrezi cu informatia, fie esti in fruntea unei tari, fie ca faci curatenie in toaletele publice sau lucrezi pamantul, pare sa ne spuna InimaRea prin intermediul personajului sau. Indiferent cat de important, cat de puternic sau cat de mic te simti poti fi urmarit si pe intuneric si macinat in orice secunda pana in maduva oaselor de iubire, de ura, de indiferenta, de glorie sau de nimicnicie, de ratare. Ce face, insa din stilul lui George Tudor, alias InimaRea unul original? Raspunsul este cat se poate de simplu. Umorul purtat prin toate registrele si cu o tinta precisa: placerea cititorului si curiozitatea acestuia.

Damele din palarie: Pseudospionologykos, volum de proza scos in editie revazuta de catre Editura Adenium in 2013, in cadrul colectiei Punct Ro. Proza, este, in cele din urma, o incursiune lipsita de pudoare in trecutul si prezentul “informatorilor”, in instructiunile de folosire ale vietilor acestora si nu lasa loc plictiselii sa saboteze ascensiunea spre final. Se citeste usor, cu zambetul pe buze, cu spranceana ridicata din cand in cand a mirare si poate a dezaprobare, dar cu placerea mereu la panda.