Spre sfarsit de noiembrie, in aceasta cafenea care incurajeaza proiectele de teatru independent din Iasi, Maydeyi, a avut premiera Gabriel, un spectacol gandit de Dumitru Georgescu, actor la Teatrul Luceafarul Iasi, in colaborare cu Beatrice Volbea. Pentru toti cei care au ales sa il vizioneze era evident, inca de la inceput ca va fi un one man show, iar cuvintele care ii motiveaza lui Dumitru Georgescu alegerea pluteau, parca, in aer: “Intr-o lume in care oamenii nu au timp, sunt mereu grabiti, mereu intarzie undeva, eu vreau sa visez. Pur si simplu. Nu mai vreau sa vomit cuvinte. Nu sunt un SuperErou, nu vreau sa fiu un SuperErou. Anul trecut eram in Sighisoara, si pentru cateva minute m-am oprit si am vorbit cu un copil al strazii. Mi-a povestit un pic din viata lui, m-a impresionat si nu mi s-a parut normal ce i s-a intamplat. Datorita acelui copil am reusit sa pun cap la cap un text, care imi este tare drag. Va invit cu toata inima sa cunoasteti povestea lui Gabriel.” 

Totusi, imprevizibilul statea undeva dupa bar, isi astepta momentul. Si a avut un material generos: inocenta furata de o maturizare timpurie, copilarie sugrumata, ca un foc de artificii de o ploaie torentiala, de lipsa de responsabilitate a unor adulti depasiti de propria soarta, viata nedreapta, violenta in familie, singuratate, vise spulberate de o realitate care nu alege, ci impune. Actorul Dumitru Georgescu, cu dezinvoltura si flexibilitatea sa scenica a stiut sa le dea glas. Descult, asa cum trecem toti prin viata, ranindu-ne, uneori iremediabil, Gabrielul sau are forta, are vana, are credibilitate. Joaca de-a rasu’plansu’, isteria, nevoia de afectiune, povestea trista a unei familii dezbinate de violenta, de neajuns, de nefericire, de neputinta de a face fata cu demnitate destinului ii provoaca pe spectatori la o introspectie si la un exercitiu de sinceritate. Cat de des dai peste un copil abuzat, peste un copil nefericit sau abandonat si alegi sa iti pese, sa il asculti, sa il intelegi si poate sa il ajuti? este o intrebare fracturata in mai multe intrebari pe care textul si prestatia lui Dumitru Georgescu ti-o inghesuie undeva in constiinta. Suntem singuri, suntem extrem de singuri si, desi ne mintim cu prezenta celorlati, cu franturi de poveste si incercam o idealizare a concretului, tot ne zvarcolim de teama propriilor suferinte si a propriilor traume. Alegem sa ne mintim, sa ascultam cum ceilalti ne mint, pentru ca, la randul lor, sunt devorati in interior de lasitate si egoism, de neputinta. Nu este o lectie usoara, dar este o lectie necesara. Dumitru Georgescu nu se foloseste de prea multe artificii pentru a-si convinge publicul sa ii valideze textul si maniera pe care o alege pentru a contura o tipologie, pentru a da o lectie. Isi este siesi suficient. Se misca mult, se lupta cu priviri, cu voci in surdina, isi dozeaza resursele pentru a-i ajunge pana la final, da frau liber carismei si reuseste sa atinga intelesurile pe care le vizeaza. Urmarindu-l, nu simti ca pierzi timpul, chiar daca de la berea pe care iti planuisei sa o bei ajungi la trei si de la un sfert de pachet de tigari fumate la jumatate de pachet. Gabriel este un pariu pe care actorul il face cu sine in primul rand. Nu este usor sa fii singur pe o scena, in fata a zeci de oameni si sa reusesti sa le mentii atentia vie pana la final, ba chiar sa le smulgi si zambete care cocheteaza cu tristeti si bucurii latente.

Intr-o lume in care “vomitam” cuvinte, vorbim mult, dar ascultam putin si ne implicam si mai putin, in care finalurile triste, dramatice, devin o obisnuinta, spectacolul lui Dumitru Georgescu este ca un semn de intrebare in cautarea unui semn de exclamare pentru a nu a isi mai simti atat de acut incertitudinea.