Cartea lui Dan Lungu, Sint o baba comunista exploateaza tocmai amestecul acela de atunci si acum si da viata unui personaj controversat prin perspectiva senina pe care o are asupra unui trecut intunecat. Emilia Apostoae, o femeie simpla, pentru care viata in democratie nu are stralucire, ci doar ritm de curgere spre un final, isi ia peste tot pe unde merge, tineretea traita in comunism. Dar nu este, asa cum poate cei care nu au facut cunostinta cu ea, inca, ar putea crede, lipsita de haz. Dimpotriva. Isi construieste pledoaria cu mult umor. Ea nu este doar un personaj literar, este un personaj pe care il poti intalni, oricand, pe strada si un fel de obiect de muzeu pe care cei nascuti dupa 1989 il studiaza cu interes, cu mirare si, de multe ori, cu o compasiune pe care Emilia chiar nu o cerseste. Isi spune povestea, doar, si isi aroga dreptul de a nu fi multumita de sistemul democratic in care s-a trezit, dupa moartea lui Ceausescu. Pentru ea, oamenii erau mai buni atunci, te descurcai mai bine, iti faceai un rost mai usor, prindeai si o casa. De aceea isi asuma nostalgia si o explica oricui este dispus sa  o asculte.

Pentru ca are carisma, Emilia Apostoae face din romanul Sint o baba comunista un material numai bun atat pentru un scenariu de film, cat si pentru o piesa de teatru. Si scriitorul Dan Lungu a inteles asta. De aceea, in 2013, cartea sa si-a gasit loc, atat pe ecrane, cat si pe o scena de teatru. Scriitorul Lucian Dan Teodorovici s-a ocupat de scenariu si in cazul filmului si in cazul piesei de teatru. Insa, a ales abordari diferite. Daca filmul expune mai multe aspecte ale vietii protagonistei, piesa de teatru, montata de acelasi Teodorovici pe scena Ateneului Tatarasi din Iasi, in premiera pe tara, se concentreaza doar pe atmosfera din atelierul in care Emilia a lucrat ani de zile, pe relatiile cu fostii colegi. Totusi, structura pe care se construieste povestea, bazata pe schimbul continuu de planuri temporale, pe flashback-uri, ramane aceeasi si in carte si in film si in spectacolul de teatru. 

Cu o distributie care imbina tineretea, inceputul de drum in teatru cu maturitatea artistica si experienta, distributie din care regizorul Lucian Dan Teodorovici a stors atunci-ul si acum-ul cum s-a priceput mai bine, spectacolul de teatru Sint o baba comunista a avut premiera pe 6 decembrie 2013, la Ateneul Tatarasi din Iasi. Pusa Darie, Cosmin Panaite, Adrian Marele, Sorin Cimbru, Delu Lucaci, Dumitru Nastrusnicu, Viorel Varlan, Andreea Spataru au asimilat lumina si intunericul propriilor personaje si le plimba pe scena, prin sala pentru a le imprieteni cu spectatorii. DoarPusa Darie in pielea Emiliei Apostoae are sansa de a se privi in ochii interlocutorului din piesa si in ochii spectatorilor asa cum era in tinerete si asa cum este spre pensie, in prezentul in care actiunea spectacolului incepe. Celelalte personaje, interpretate de catre Adrian Marele, Sorin Cimbru, Delu Lucaci, Dumitru Nastrusnicu, Viorel Varlan, Andreea Spataru raman incremenite undeva intr-un trecut comunist. Desi li se prezinta pe scurt coordonatele vietii din prezent, adevarata lor fata, cea pe care o cunosc spectatorii, este cea din atunci-ul sfant pentru Emilia. 

Pentru a reda cat mai bine atmosfera din piesa, regizorul Lucian Dan Teodorovici, impreuna cu scenograful Titus Ivan nu se folosesc de prea multe artificii, dar cele la care recurg sunt cat se poate de graitoare: un decor mobil, in continua transformare si jocurile de lumini. Astfel, cand actiunea se lafaie in prezent, luminile o vaneaza pe Emilia si pe tanarul pe care il are partener de discutie, iar in momentul in care nostalgia devine stapana si trecutul continuu ii sta la brat, intunericul se lasa peste cei doi si luminile se imprietenesc cu tovarasii din atelierul in care Emilia isi petrecea multe ore in comunism. Tocmai de aceea, intreaga reprezentatie este definita de dinamism.Pusa Darie, cu forta sa de a reda un personaj atunci cand i se incredinteaza, impreuna cu mai tanarul Cosmin Panaite se misca mult, nu isi gasesc locul, se framanta, parca pentru a reda schimbarile permanente la care viata de zi cu zi te supune, mai ales cand iti asumi responsabilitatea de a face un studiu de caz din propriul destin. Ba sunt pe scena, ba undeva la balcon, ba la iesirea din sala, ba in primul rand, pe scaune de spectatori, dar, nu prea se amesteca cu celelalte personaje, nu incalca linia de demarcatie intre amintire si real. Ei insisi sunt trecut si prezent. Emilia, desi inca in viata, pare sa fi uitat sa traiasca in prezent. A cunoscut fericirea odata, atunci demult, cand a impartasit, a iubit, a muncit, si-a construit din nimic o familie si stie cum sa fie demodata, este aproape o artista a desuetudinii. Modernul o oboseste, o nedumereste, ii provoaca frustrari. Asta nu inseamna, totusi, ca nu lupta sa supravietuiasca. Tanarul caruia i se confeseaza, pe de alta parte, cu dibacie moderata interpretat de catre Cosmin Panaite, emana prin toti porii prezent, libertatea de a alege si de a spune tot ce ii trece prin cap, de a experimenta. Este evident ca regizorul insista mult pe nevoia celor doi de a se intelege unul pe celalalt si, eventual, de a se accepta. Tanarul este contrariat de existenta cuiva care tanjeste dupa perioada comunista ca un dezhidratat dupa apa, iar doamna Apostoae, pe de alta parte, nu pricepe de ce a avea totul la indemana este asa o bucurie, daca nu ai cu ce iti procura cate ceva din acest tot. Pentru ea echipa, tovorasia si nu individualismul sunt esentiale pentru a reusi sa construiesti, pentru a avea. 

Personajele din trecut care o bantuie pe eroina lui Dan Lungu capata viata intr-un spatiu care aduna materiile prime indispensabile pe vremea lui Ceausescu, lemnul si fierul si compun un tablou, frumos inramat, cu oameni cu suflet bun, saritori la nevoie si discreti, cu sange infierbantat de tinerete, incadrati de polizoare si potretul Atotputernicului si Preaiubitului Conducator de tara. Ele stiu sa ii dea Emiliei sa deguste din camaraderie, din afectiune sincera, din complicitate si din buna-dispozitie. Chiar si seful de atelier, intepretat cu sarmu-i caracteristic de catre actorul Teatrului National, Dumitru Nastrusnicu, este extrem de uman si de ingaduitor, in ciuda rigiditatii statutului pe care il are. Mesajul transmis nu este unul greu de inteles: camaraderia si bucuria se pot alege din putin, daca firea ti-o permite. Inchistarea in norme care nu au nici o legatura cu sufletul te robotizeaza. Pana la urma, camaraderie aceea consimtita si muta, era in communism principala arma de a te apara impotriva dozelor de paranoia pe care sistemul le injecta zilnic. Emilia tanara, respectiv actrita Andreea Spataru este plina de viata, pusa pe glume si dispusa sa vada partea buna a destinului sau in comunism. Mai flirta sau mai susotea cu un coleg, mai barfea cu cealalalta colega de atelier, luata in grija de catre actrita Delu Lucaci si nici nu simtea cand ziua de lucru se transforma in seara de odihna. Nu lipseste din spectacolul de pe scena Ateneului Tatarasi din Iasi nici activistul de partid cu o spranceana mereu ridicata, indoctrinat pana in varful degetelor si mai tot timpul pe undeva prin spate, gata sa apara cand te astepti mai putin, intrepretat cu aplomb de catre actorul Viorel Varlan. 

Toate momentele din cartea lui Dan Lungu alese pentru a fi jucate pe o scena de teatru isi au importanta lor, asa cum fiecare gest regizoral e o trimitere catre unul sau mai multe intelesuri. Astfel, dupa ce tovarasii din trecutul Emiliei se retrag de pe scena, masinile la care ei lucrau in atelier sunt acoperite cu cearceafuri albe asemeni trupurilor neinsufletite de la morga. Metafora masinilor-unelte moarte si acoperite cu cearceafuri albe, metafora unui trecut de mult apus, dar cu o groapa a lui de depozitare, groapa langa care se mai aprinde din cand in cand cate o lumanare, este o metafora la indemana, dar extrem de graitoare.

Un spectacol cu „sint”, nu cu „sunt, dupa cum regizorul insusi marturiseste, Sint o baba comunista nu ii vizeaza doar pe cei tineri sau doar pe cei in varsta care au trait vremurile puse in discutie, reuseste sa impace mai multe generatii prin perspectiva plurivalenta pe care o ofera publicului. Da, intr-adevar, luminile sunt pe o femeie nostalgica, o femeie care se raporteaza mai mult la trecut decat la prezent. Dar, totusi, prezentul este permanent acolo in povestea sa, o priveste, ii pune intrebari, o judeca, o compatimeste, rade cu ea. Conflictul care mereu va exista intre generatii, ruptura care se produce intre anii aceia si clipa aceasta pentru a face loc nostalgiei, mult prea insistenta pentru a nu fi luata in seama, fericirea aceea simpla care se poate naste din orice si nu are legatura cu nici un sistem politic fac din scenariul lui Lucian Dan Teodorovici, dar mai ales din cartea lui Dan Lungu, un succes la public. Oricine, in orice moment, isi va dori sa vada cu ochii sai rascolirea bucuriilor, tristetilor, faptelor asumate si lasitatilor altora pentru a putea trage propriile concluzii si eventual a pune etichete, a judeca. Placerea, curiozitatea de a privi peste gard, in curtea altcuiva sunt, oricum greu de stapanit. Piesa de teatru Sint o baba comunista are umor, are protagonisti insufletiti cu talent de actori din generatii diferite, este incarcata de forta de a reda aerul a doua perioade istorice diferite, de dinamism si de accesibil.