| Copilaria ca un joben de magician – Kajtus, vrăjitorul |  |
| (Teatru) |
Cine nu intoarce capul atunci cand aude rasete de copii? E un instinct care se naste odata cu noi, acela de a reactiona la puritate, la inocenta, de a lepada orice masca in fata unui om care se contruieste, care invata sa mearga, sa spuna alfabetul, sa faca diferenta intre zi si noapte, intre fericire si nefericire.
Daca ignori un ras de copil, e ca si cum ti-ai refuza bucuria de a-ti privi in ochi mama, de a gusta prima data din zapada cu acea curiozitate care devoreaza tot ce prinde, de a pronunta clar si raspicat primul cuvant din viata ta si de a-l repeta, apoi, pana isi pierde sensul pe care, oricum, inca nu l-ai prins decat de un picior. |
Copilaria este un soi de viata in stare pura, un sambure de prezent continuu, un univers care contine elementele celorlalte universuri prin care trecem in viata, cel al adolescentei, cel al tineretii si cel al batranetii. Cand esti copil, iti permiti sa razi si sa plangi din orice, sa visezi oricand si sa insufletesti obiecte fara ca cineva sa te acuze de nebunie incipienta sau in stare avansata, poti sa privesti un purice cum iti sare pe picior si sa iti provoci contractii musculare de prea mult hohotit, in loc sa te umpli de nervi, poti sa impodobesti cu un cap de balaur sau cu o aura de inger un adult, poti sa crezi in magie si in formule magice, in existenta zmeilor si a fetilor-frumosi, la fel cum crezi in existent ta, a mamei sau a tatalui, poti sa te hranesti cu povesti la nesfarsit fara ca stomacul imaginatiei sa sufere de indigestie. De aceea, cand pierzi, uneori cu anii, contactul cu aceasta lume a tuturor posibilitatilor, orice regasire cu tine-copil nu poate decat sa te insenineze. Kajtus, vrajitorul, spectacolul pe care Teatrul Luceafarul din Iasi, in colaborare cu Institutul Polonez din Bucuresti si Institutul Cartii din Cracovia a ales sa il puna in scena la inceput de 2014, mijloceste o astfel de regasire.
Inspirat de romanul lui Janusz Korczak, Kajtus, vrajitorul si gandit, initial, pentru aniversarea scriitorului in cadrul „Anului Janusz Korczak 2012”, spectacolul la care actorii ieseni au lucrat cu o echipa din Polonia, regizorul Konrad Dworakowski, scenograful Marika Wojciechowska, Piotr Klimek, responsabilul de fondul muzical, coregraful Jacek Owczarek si Michal Zielony, autorul conceptului video este ca un joc pe repede inainte si pe repede inapoi de-a numerele de magie, joc a carui singura regula este dictata de indrazneala. Rezumatul textului care sta la baza punerii in scena ar suna cam asa: “Kajtus e un baiat care vrea sa devina vrajitor si descopera cu surprindere ca poate rosti formule magice si schimba realitatea. Dupa o serie de incurcaturi, puterile magice ale lui Kajtus declanseaza un mic haos in Varsovia, iar pustiul decide sa duca o viata dubla: va calatori in jurul lumii, iar acasa, in locul sau va lasa o dublura.” Insa, adevarata experienta a spectatorului care alege sa isi gaseasca un loc in Sala Mare a Teatrului Luceafarul din Iasi nu este aceea de a afla povestea lui Kajtus cu toate coordonatele sale factice, ci de a deslusi intelesuri, de a-si aminti, de a se pierde de mana mamei-ratiuni si de a nimeri brat la brat cu feciorelnica emotie, de a prinde din zbor miscari de maini si de picioare si de a le executa in gand printr-un exercitiu de imitatie indraznet, reflectat intr-o oglinda care nu arata toate imperfectiunile, ci, dimpotriva, perfectiunea, bucuria pana la miez.
In Kajtus, vrajitorul trupul si expresivitatea sa detin controlul povestii, al firului narativ, iar cuvantul este doar un supus care stie exact cand sa intervina si cand sa iasa pe usa cu capul plecat. Fiecare personaj, tinut in grija de cate unul dintre actorii George Cocos, Beatrice Volbea, Liliana Mavris Varlan, Aurelian Diaconu, Ionela Arvinte, Ionut Ginju, Ioana Iordache, Carmen Mihalache, Dumitru Georgescu, cutreiera scena ca si cum ar fi un teritoriu limitat doar de lipsa de imaginatie. Un amestec de muzica, dans, pantomima si poveste spusa de o voce din umbra, spectacolul Teatrului Luceafarul din Iasi apeleaza la mijloace de expresie artistica dintre cele mai moderne, imaginea video, muzica, efectele speciale, textul rostit din off si nu lasa loc culorii, ci se joaca cu albul si cu negrul, exact ca intr-un numar de magie, cu joben negru, manusi albe si iepure la fel de alb, ei, hai, poate cu o pata neagra pe nas.
In Kajtus, vrajitorul orice detaliu te introduce intr-o secventa din filmul care ruleaza in mintea unui copil. Idolii copilarie, bunicii si parintii, jocurile cele mai populare, mirarea in fata a tot ceea ce este nou, miracolul unei alte vieti, respiratia in ceafa a animalului care te face sa intelegi si existenta de dincolo de grai, iubirea, celalalt sex, toate ii servesc piticului-vrajitor pentru a modela prezentul, concretul, imprejurul dupa indicatiile propriilor dorinte. Vietatile care ii populeaza imaginatia, fatete ale binelui si ale raului, il ajuta sa se inteleaga pe sine si lumea in care traieste. Micutul cu puteri supranaturale poate oricand sa iasa din propriul azi si sa se refugieze intr-un maine mai ingaduitor, sa construiasca orice dupa principiul lui “cu susul in jos”, sa asocieze vocea mamei cu entitatea tatalui si vocea tatalui cu isteria mamei, sa vorbeasca cu o bunica pe care o mai poate ciupi doar in lumea spiritelor.
Intr-un decor care jongleaza cu figurile geometrice in alb si negru, ca pe o tabla de sah, cu obiectele intr-o continua miscare si trasformare, Kajtus, fiu adoptiv al hocus-pocus-ului, insufletit pe scena Teatrului Luceafarul din Iasi de catre actorul George Cocos, mixeaza visul cu realitatea, realitatea cu visarea si lanseaza o provocare careia cu greu ii poti face fata: „trebuie sa cunoastem puterea propriilor dorinte si sa invatam sa le acceptam limitele”. Partenerii sai de calatorie initiatica in lumea supranaturalului, atat mama, tatal, bunica, prima iubire, cat si prelungiri ale sistemului nervos central al intunericului si al luminii, al ceasului cu cuc din casa bunicii, al fricii sau al curajului, aliati ai succesului, dar si ai esecului, rotite ale mecanismului de functionare al unei personalitati de copil poarta pe umeri si pe fata misterul, ii asigura continuitatea si libera desfasurare. Beatrice Volbea, Ioana Iordache, Ionut Ginju, Dumitru Georgescu, Ionela Arvinte isi preiau identitatile si danseaza cu ele, se angreneaza in lupte corp la corp, se dau de trei ori peste cap, le storc de gesturi pentru inchegarea povestii lui Kajtus, vrajitorul. Si o fac cu expresivitate, cu mult curaj si stapanire a normelor coregrafice, un soi de norme gramaticale ale miscarii.
De la un capat la celalalt, spectacolul Kajtus, vrajitorul expune visul si venele care fac sa circule viata prin el, copilaria cu monstrii si ingerii sai, magia care se ascunde doar in imaginatia unui copil, dorinta lipsita de orice urma de indoiala si ipocrizie, bucuria si tristetea ca inceput si sfarsit. Nu este un spectacol pentru copii, dar nici un spectacol pentru adultii aceia scortosi care au uitat sa intoarca capul cand aud rasete de copii. Este un spectacol care se digera cu sufletul si cu memoria afectiva, un spectacol-colaj, un spectacol care imbina forta de redare a unor idei, a unor stari pe care teatrul o poseda, cu cea a filmului si a dansului.
.
| |
|
|
|