Tinerete fara batranete si teatru fara de moarte este felul lui Petru Ciubotaru de a-si aminti si de a multumi, de a se retrage putin cate putin din lumina reflectoarelor, punand lumina reflectoarelor pe el. “Este primul actor care a cutezat sa abordeze travestiul Chiritei dupa disparitia lui Miluta Gheorghiu; el se inscrie astfel in linia traditionala a travestiului Chiritei deschisa de Matei Millo si continuata de Mihai Arceleanu, Vasile Boldescu, Miluta Gheorghiu... A fost o cutezanta, dar si o realizare artistica pe masura, care ii asigura actorului un loc particular in istoria scenei iesene si, evident, in istoria travestiului acestui personaj. Tot o cutezanta a fost abordarea rolului lui Stefan cel Mare din Apus de soare de Delavrancea, pe care, dupa izbanda exemplara a lui George Calboreanu (stiati ca acesta a fost actor de scoala ieseana?), putini actori au indraznit sa-l interpreteze. Acum, cand isi sarbatoreste jumatatea de secol de activitate, actorul vine in fata publicului cu un spectacol – nu de retragere, ci un fel de sinteza sau corolar al evolutiei sale. Il vom vedea si vom aplauda nu doar evolutia din aceastaa seara, ci o cariera intreaga. Exemplara.”, marturiseste criticul Stefan Oprea. 

Luandu-si sentimentele drept sfatuitori, Petru Ciubotaru reuseste in Tinerete fara batranete si teatru fara de moarte sa se joace pe sine in toate ipostazele pe care le-a experimentat in viata: cea de copil, de fiu, de om in formare, de cetatean al unei tari, de locuitor al unui oras, de barbat si de actor. Intr-un decor care are in centru gongul, acel desteptator al constiintei spectatorului de teatru si buton de on al actorilor, Petru Ciubotaru canta, recita, povesteste, interactioneaza cu cei din sala, isi face autocritica si se lasa purtat de dor, de nostalgie catre amintirea mamei si a copilariei, catre anii tineretii, catre spiritul unei epoci apuse, se plimba pe strazi ale caror nume s-au schimbat, printre cladiri care nu mai sunt sau au trecut prin transformari profunde. Este ca o carte vie, un actor prin sangele caruia curg multe personaje, un om care a vazut, a trait si a simtit cat pentru mai multe vieti. Si, pentru ca isi doreste un dialog intre generatii si intre varste cat mai autentic, protagonistul spectacolului care il contine, la fel cum vulcanul isi contine lava, aduce langa el pe scena doi copii, pe Sofia Theodora Gatu si pe Tudor Teodoriu. Lor le incredinteaza o parte din duioasele amintiri ale copilariei, lor le povesteste despre mama, singura care ne insoteste pana la final in bataile inimii, lor le transfera o parte din spontaneitatea si din imprevizibilul intregii desfasurari de forte. 

Tinerete fara batranete si teatru fara de moarte este, intai de toate, un spectacol-palarie-scoasa-si-suflet-dezgolit. Din structura sa reiese intreaga dragoste si intregul respect cu care actorul Petru Ciubotaru si-a tratat meseria de-a lungul anilor. Zeci de minute de “uite-ma-n rolul acela, parca sunt Chirita, parca sunt Stefan cel Mare, parca sunt eu in primii ani de scoala, parca sunt eu intr-o discutie cu mama” ii dezarmeaza pe spectatori si le aduna lacrimile care hoinaresc prin corp, exact in gat. Unii, cei mai norocosi, reusesc sa le si elibereze, pret de cateva secunde. Nimic din ce se intampla pe scena, atata timp cat dureaza recitalul lui Petru Ciubotaru nu denota ipocrizie. Dimpotriva. O lectie de viata traita cu rost, de teatru explorat in profunzimile sale se desfasoara dupa cele mai mai stricte norme ale profesionalismului si lasa in urma o dara de parfum de patetism, de nostalgie, un suflu de intimitate expusa si multa intelepciune. Pentru ca, indiferent de drumul pe care ti-l alegi in viata, pare sa ne spuna actorul, este important sa le arati permanent partenerilor de calatorie ca tii cont de ei si este vital sa pui suflet, sa ai cu cine impartasi traitul. 

 
Petru Ciubotaru in Tinerete fara batranete si teatru fara de moarte isi este luceafarul carierei careia a stiut sa-i faca fata. Modest, sensibil, cu umor, atasat de tot ce adaposteste inocenta si sambure de adevar in stare pura, actorul stie sa straluceasca in continuare, in ciuda sau poate datorita varstei, sa multumeasca celor care l-au ajutat sa ajunga unde este astazi si imbina in spectacolul de la Sala Studio “Teofil Valcu” a Teatrului National “Vasile Alecsandri” din Iasi scenariul unui one man show cu cel al unei dupa-amiezi petrecuta printre prieteni. Oricare dintre spectatori se poate simti vizat de intrebarile sale plantate intelept si cu haz printre monoloage care i-au conturat de-a lungul timpului imaginea de actor indragit de public.  

Emotionant pana la lacrimi, stapanit de sunetul gongului care delimiteaza etapele vietii unui actor si de prezenta de spirit a unui om si a unui artist care se poate privi pe sine retrospectiv si care vrea sa isi imparta amintirile, macar o parte dintre ele, cu cei datorita carora exista in lumina reflectoarelor, spectacolul Tinerete fara batranete si teatru fara de moarte nu se vrea a fi un punct pus unei cariere, ci un popas dupa un drum lung, si nu intotdeauna usor, printr-o lume a himerelor, a alter-ego-urilor, a vietii disecate in nenumarate alte vieti. “Nu trebuie spuse vorbe mari. Scenariul pare putin eclectic in lecturarea lui imediata, dar el se compune din niste bucurii pe care le-am avut de-a lungul profesiei. Totusi, bucuria poate sa aduca si tristete, si neliniste... Spectacolul acesta e un cadou pe care mi-l fac mie, pentru ca nu am fost prea rasfatat in viata. De asta se si numeste «Tinerete fara batranete si teatru fara de moarte» - ca nu se stiu zilele omului”, recunoaste insusi Petru Ciubotaru, actorul care a jucat in peste 250 de roluri si inca si le aminteste cu bucurie.