| Acorduri de final de viață - Tanti Chanel |  |
| (Teatru) |
La imbatranire ne gandim cu totii, dar o facem diferit, in functie de etapa din viata in care ne surprind aceste ganduri. Mai intai o facem detasat si in gluma, poate privind cu rautate spre cei care au ajuns, deja, acolo, de parca noua nu ni se va intampla. |
Apoi, incepem sa ne imaginam pe noi batrani, incurajati si de imaginea din oglinda, din ce in ce mai distorsionata, de comoditate si de tabiet care isi fac din ce in ce mai des loc in traitul nostru. Iar, in cele din urma, cu teama si cu resemnare. Ne nastem pentru a imbatrani si imbatranim pentru a simti ca traim, ca ne consumam viata ca pe un fruct pana la samburi. Dar, in orice moment, la orice colt, ne pandeste conflictul, cel intre generatii si cel intre ceea ce suntem in interior si ceea ce reusim sa trasmitem celorlalti, ceea ce suntem in ochii celorlalti, de fapt. Tema aceasta a imbatranirii, a locului pe care si-l stabileste un batran in societate o intalnim frecvent in literatura. Iar cand ea este abordata de un dramaturg rus, ca Nikolai Koleada, pateticul, emotivitatea si filosofia existentiala sunt de neocolit. Nikolai Koleada, actor, scriitor si dramaturg rus contemporan, nascut pe 4 decembrie 1957, in Presnogorkovka, ramane in istoria teatrului, asa dupa cum apreciaza criticul John Freedman, ca unul dintre cei cativa dramaturgi si regizori care s-au nascut pentru a fi “mamele” si “tatii” miscarii teatrale rusesti contemporane. De altfel, Koleada este unul dintre practicantii unui tip de teatru descris printr-un termen aproape intraductibil, chernukha. Citindu-i piesele si urmarindu-i spectacolele, intelegi ca chernukha duce cu gandul la personaje si situatii limita, la durerea unei vieti lipsita de stralucire, la ratarea prin forte proprii sau cu “ajutorul” celorlalti, la certuri si conflicte domestice nascute din nimic, pe marginea unor subiecte fara nici o importanta majora, la acel tip de divertisment nesofisticat, popular.
La inceput de aprilie, regizorul Ion Sapdaru, dupa ce a rascolit prin repertoriul lui Nikolai Koleada, a ales sa puna in scena la Teatrul National “Vasile Alecsandri” din Iasi un spectacol-adaptare dupa piesa acestuia, Baba Chanel, respectiv Tanti Chanel. Ca in orice spectacol, exista viziunea initiala a regizorului, perspectiva sa asupra textului si reprezentatia propriu-zisa, care poate naste empatie sau dezacord printre cei prezenti in sala. Pornind de la tematica si semnificatiile textului dramaturgului rus, Ion Sapdaru, marturiseste: ”Piesa lui Koleada, Tanti Chanel, este un eseu al apusului existentei omului pe pamant. Scrisa cu mult umor, dar si cu pronuntate tuseuri dramatice si tragice, Tanti Chanel deriva clar din filonul realismului critic al marii literature ruse. Temele lui Dostoievski, Gogol, Cehov se impletesc firesc in opera acestui creator care cauta sa-si povesteasca istoriile sincer pana la naturalism. Koleada balanseaza in piesele sale cu un curaj nebun pe marginea prspastiei alimentandu-se din vertijul spaimei, al nesabuintei si al hazardului. Trairea maxima, marile prabusiri interioare, colapsul emotional pe fondul unei povesti banale - acestea sunt mijloacele cu care isi construieste piesele Koleada si nu se dezminte nici in Tanti Chanel.” Si, practic, asta si incearca regizorul sa faca in spectacolul de la Sala “Uzina cu Teatru” a Teatrului National “Vasile Alecsandri” din Iasi, sa imbine umorul, grotescul, pateticul, cu sensibilitatea si cu profunzimea. Dar, ceva din toata desfasurarea de forte de pe scena ii sta in cale. Emotia nu iese la suprafata asa cum ar fi de dorit si de asteptat, nu isi gaseste drumul spre finalul acela cu lacrimile care stau in gat, cu tristetea care da tarcoale, ci se pierde undeva pe parcurs, lancezeste la suprafata, iar mecanismele monotoniei scenice isi fac auzita, din cand in cand, prezenta. Personajele, prin actorii care le intruchipeaza, Silvia Baleanu Popa, Andreea Boboc, Alina Mindru, Andreea Spataru, Annemarie Chertic, Irina Radutu–Codreanu, Andreea Boboc, Alina Mindru, Andreea Spataru, Daniel Busuioc, se concentreaza, parca, mai mult pe relatiile dintre ele, pe atentia pe care o acorda “specificitatii” interpretarii, decat pe semnificatiile profunde ale textului. Asta nu inseamna ca nu sunt si momente care te scot din lancezeala. Doar ca, prin forta pe care o da spectacolelor sale, regizorul Ion Sapdaru a creat mereu asteptari care se doresc a fi depasite. Insa, in Tanti Chanel nu pare sa vina cu ceva nou. Atmosfera aceea de ridicol existential, de nostalgie dupa trecut, de haz de necaz pe care a mai reconstituit-o si cu alte ocazii este refacuta si prin acest spectacol.
Pe scurt, personajele nascute de dramaturgul rus Nikolai Koleada si preluate de catre regizorul Ion Sapdaru si de catre actorii nationalului iesean se afla in drum spre acel final de viata care ne asteapta pe toti. Si, pentru a-si face calatoria mai placuta, pentru a se imprieteni cu uitarea, surogat al bucuriei si dusman al suferintei, aleg o forma de arta care ii incurajeaza si pe amatori sa o imbratiseze. Doamnele pensionare care insufletesc atmosfera din Tanti Chanel, impreuna cu un domn trecut si el de multa vreme de tinerete, pun bazele unui ansamblu vocal care se amageste cu succesul. Piesa ii surprinde pe toti la aniversarea celor 10 ani de existenta. Desi, membrele infocate ale ansamblului, lipsite cu desavarsire de simtul esteticului si al ridicolului, pregatesc un moment festiv, cu masa imbelsugata si numere artistice “unice”, conducatorul lor, si magulit de atentia care i se acorda, si iritat de galceava continua care domnina relatia dintre interpretele corului, le da peste cap planurile, venind cu ideea unei schimbari, atat de structura, prin aducerea unei membre mai tinere, madam Chanel, fosta angajata la primarie, cu pile, inca, pe acolo, cat si de repertoriu. “Cu ultimile forte, (solistele au 90, 85, 80 si 75 de ani), batranele se coalizeaza intr-un protest neputincios impotriva acestui rebranding ucigas. De fapt, batranele se lupta din rasputeri pentru ultimele clipe din viata lor.”, precizeaza Sapdaru. Asa cum sunt gandite, personajele lui Koleada isi au foarte bine stabilit rolul in insufletirea actiunii si dezgolirea semnificatiilor. Prin preluare, insa, unora le reuseste rolul, altora mai putin. In punerea in scena de la Teatrul National “Vasile Alecsandri”, posibila si cu ajutorul lui Dragos Mihai Cohal, care s-a ocupat de ilustratia muzicala, a Alinei Dinca Puscasu, responsabila de costume si a lui Gelu Risca, creatorul decorurilor, impresioneaza prestatia lui Annemarie Chertic si a lui Daniel Busuioc. Ei isi duc alter-ego-urile in registrul potrivit si dau emotiei ce este al emotiei, iar grotescului ce este al grotescului. Astfel, daca Annemarie Chertic ofera cabotinismului o fata prietenoasa, condimentandu-l, in proportiile potrivite, cu umor, melancolie, tragic si fatalism, Daniel Busuioc le este ridicolului si umflatului in penele proprii un foarte bun purtator de gene. Mai tinerele, Andreea Boboc, Alina Mindru, Andreea Spataru nu par, insa, sa convinga ca au ales abordarea potrivita, nu exceleaza prin ceva-ul acela care te face, de obicei, sa retii personajul interpretat de un actor anume. Iar experimentata Silvia Baleanu Popa isi onoreaza cu pricepere misiunea de a da senzatia de ireal, de poveste in poveste, de desprindere de aceasta lume si de plutire in lumea spiritelor, de melancolie si nostalgie, pe inceput si pe final de spectacol. In ceea ce o priveste pe Irina Radutu–Codreanu, personajul sau pare elementul-supriza al punerii in scena, in viziunea lui Ion Sapdaru si sufera pe parcurs o metamorfozare care alunga monotonia scenica, chiar in momentul in care aceasta se instalase mai bine.
Pana la urma, spectacolul Tanti Chanel, in regia lui Ion Sapdaru, imbracand scheletul unei petreceri demodate si ratate, cu elemente de decor amintind de trecut si de kitch-ul existential, isi asuma o mare responsabilitate, aceea de a vorbi cu umor despre “destinul omului ajuns la capatul drumului”, despre inutilitatea pe care ne-o infinge in fiecare gest batranetea, despre ultimile picaturi de bucurie din care incercam sa ne extragem dorinta de a merge mai departe inca o zi, dupa ce am iesit la pensie. Mai da si gres, pe alocuri, dar, naste, totusi, unele intrebari, pune pe ganduri, contureaza zambete triste, hohote de ras autoironice sau de detasare, dupa caz, cu anumite replici, cu anumite personaje sau cu anumite situatii. Trebuie doar sa fii in sala, pentru a stabili in ce masura emotia, reflectia filosofica si placerea de a urmari un spectacol reusit isi fac loc printre trairile tale interioare.
.
| |
|
|
|