| Dumitru Georgescu: “Întotdeauna repet desculț. Îmi place să simt podeaua scenei.” |  |
| (Teatru) |
Daca il intalnesti o singura data pe actorul Dumitru Georgescu, sigur iti vei dori o revedere, in sala de spectacol sau in viata de zi cu zi. Vorbeste ca un adult, ca un om ambitios care isi doreste sa fie din ce in ce mai bun in profesia pe care si-a ales-o, dar simte ca un copil si te priveste cu ochi de copil. |
Are un ras care se sparge in cioburi de sinceritate si un fel de a fi care te dezarmeaza prin firesc. A castigat, in 2013, Premiul pentru cel mai bun actor la Gala Hop de la Costinesti pentru rolul din propria sa compozitie, „Gabriel”, text care s-a transformat intr-un spectacol si care a suferit mai multe modificari de-a lungul reprezentatiilor, este angajat al Teatrului pentru Copii si Tineret „Luceafarul” din Iasi, si a jucat la Teatrul National „Vasile Alecsandri” din Iasi in spectacole ale unor regizori importanti precum Radu Afrim si Silviu Purcarete. „Gabrielul”, spectacolul in care se regaseste si se pierde pe sine, i-a deschis multe usi si i-a permis sa isi manifeste creativitatea si in scris. Dar, fie ca il vezi in „Motanul incaltat”, in „Printul fericit”, in „Kajtus Vrajitorul”, in „Gabriel”, in „Palaria florentina" sau in „A murit Tarelkin!”, tanarul actor Dumitru Georgescu iti transmite, prin fiecare gest al sau, bucuria de a se afla acolo, pe scena, sub ochii tai si ai celorlalti. A petrecut anii liceului intr-un seminar teologic, dar si-a dat seama, in momentul in care a trebuit sa isi aleaga facultatea, ca actoria este adevarata sa vocatie, repeta de fiecare data descult, pentru a simti scandura scenei, canta pe strada, daca asa ii vine, crede in oameni, dar nu le acorda sanse la nesfarsit, se incarca din energia copiilor, isi traieste fiecare bucurie si fiecare tristete ca pe o lectie de viata de neratat, lasa iubirea sa ii curga prin vene de fiecare data cand ii simte apropierea, munceste in fiecare zi, uneori pana la epuizare, pentru visul sau si nu poate suferi oamenii, actorii lenesi, care se complac in propria nefericire. La 26 de ani, actorul Dumitru Georgescu stie ce inseamna sa lucrezi cu regizori care storc ce este mai bun din tine, are o relatie foarte apropiata cu acel copil pe care fiecare dintre noi il purtam prin viata, invata sa spuna si nu, dar nu ia niciodata oamenii „la misto”, simte o tristete profunda cand se uita in ochii cersetorilor, accepta proiectele care il ajuta sa creasca profesional si uman si rade chiar si atunci cand viata ii joaca o farsa. Sau mai ales atunci. Pentru ca, intotdeauna vede lumina si ii face in ciuda intunericului, tinandu-se departe de el.
Foto by Bogdan Burca
Dumitru Georgescu, care este, dupa tine, cel mai bun mod de a te prezenta cuiva care nu te stie?
Sunt Dumi, sunt un tanar care are ocazia sa faca ceea ce ii place. Am visat de mic, ca multi altii, probabil, sa fac teatru si film, am avut norocul de a incepe teatrul, de a avea o continuitate, de a jongla intre teatrul de papusi, teatrul pentru copii si teatrul dramatic, de a le face pe amandoua. Asadar, Dumitru Georgescu este un om care isi traieste visul, zi de zi.
Pentru ca lucrezi cu norma intreaga la un teatru pentru copii si tineret, Teatrul “Luceafarul” din Iasi, este important de stiut cum era Dumitru Georgescu copil, la ce visa? Ai avut o copilarie fericita (in ochii tai se vede ca da)?
Da, am avut o copilarie foarte fericita. Eram un copil destul de nastrusnic. Fiind cel mai mic din familie, e o diferenta destul de mare intre mine si fratii mei, nu prea aveam cu cine sa ma joc. Dar, pentru ca am crescut la tara pana la 12 ani, aveam o curte si o casa mare, ma urcam in toti copacii si pe casa. Nu imi pasa de nimic, nici de observatiile vecinilor, nici de mustrarile tatalui, faceam tot ce imi trecea prin cap. Improvizam papusi, jucarii, mergeam in lanurile de porumb ale vecinilor, noi nu aveam, rupeam stiuletii si din matasea de porumb imi faceam peruci, eram in lumea mea.
Cand ai urcat pentru prima data pe scena si care a fost senzatia?
Daca nu vorbim despre anii de facultate, am urcat pentru prima data pe scena in 2008, la Teatrul “Luceafarul”. Aveam un rol fugitiv, treceam cu tava pe acolo, dar eram foarte mandru. A fost bine. Nu pot sa spun ca aveam foarte mari emotii, pentru ca nu aveam mult de facut. Dar imi placea sa ma uit la ceilalti actori, sa vad ce fac si sa ma intreb: “oare eu as fi putut face ce fac ei?”. Cand calcam pe scena, era un sentiment ca orice as face, orice prostie, oamenii s-ar uita la mine si simteam ca am o responsabilitate, chiar daca treceam cu tava sau jucam carti la o masa. Si mai aruncam, din cand in cand, cate o privire la ceilalti actori transmitandu-le ca eu intelegeam ce se intampla acolo. Dar, daca imi aduc aminte de anii de facultate, pot spune ca la primul examen de actorie imi tremura jumatate de fata, mai ales ca inainte facusem un seminar teologic si nu mai avusesem contact cu scena. Imi dadeam seama, dar nu puteam sa o controlez si mai puneam, din cand in cand, mana pe ea.
Care sunt calitatile lui Dumitru Georgescu, prin ce se face placut si apreciat, de public si de oamenii din jurul sau?
Sunt o persoana comunicativa, mai ales dupa ce am inceput teatrul. Eram o persoana foarte timida si teatrul m-a ajutat sa ma regasesc, sa descopar ca am ceva de spus, sa privesc oamenii in ochi, sa am curajul sa zambesc. De asemenea, consider ca sunt creativ, imi place sa gasesc sens in orice, sa scriu, sunt sincer, desi nu stiu daca e intotdeauna o calitate. Nu prea mai stiu ce sa spun, e foarte greu sa ma laud.
Dar defectele?
Nu stiu sa spun nu, intotdeauna spun da. Daca un prieten imi marturiseste: “bai, ma simt singur, nu vrei sa ne vedem?”, spun da, chiar daca poate atunci eu simt nevoia sa fiu singur. Ma intreaba cineva de un proiect: “poti sa intri, poti sa faci asta?”, raspunsul este da! Imi vine cateodata sa imi dau pumni in cap. Acum, usor, usor, incep sa invat sa spun si nu. Ce ma mai deranjeaza la mine? Dau foarte multa incredere oamenilor de la inceput. Dar, daca unul dintre acei oameni pe care ii investesc cu incredere greseste sau nu se ridica la nivelul asteptarilor, schimb directia si nu ma mai uit in urma, nu mai dau o a doua sansa, daca sunt dezamagit.
Foto by Bogdan Pintilii
Care sunt principiile care te ghideaza in viata si iti sustin coloana vertebrala, atat in viata, cat si pe scena?
In primul rand, perseverenta, disciplina, rigoarea. Am avut o problema foarte mare de dictie in timpul facultatii, nu spuneam finalurile de cuvant, de aceea, aproape in fiecare dimineata, fac exercitii de dictie. Apoi, nu fac rau cuiva intentionat. De exemplu, daca sunt pe scena cu o persoana cu care nu ma inteleg in viata de zi cu zi, nu i-as face niciodata “glumite”, sa nu ii dau replica la timp, sa spunem. Sunt actori care fac asta. Nu as putea sa imi bat joc de cineva, pentru ca, la randul meu ma gandesc cum ar fi daca cineva mi-ar face mie asta. Chiar si in viata de zi cu zi nu iau “la misto” oamenii, pentru ca, in general, ceea ce nu imi place mie sa mi se intample, nu fac celuilalt.
Cum este sa fii tanar actor in Romania?
Foarte fain. Cine spune ca nu ai sansa ca actor, inseamna ca nu a incercat. E greu, e foarte greu, dar, daca esti consecvent si iti place ceea ce faci, cand cineva iti inchide o usa, te duci pe alta usa. Pentru mine Romania e tara tuturor posibilitatilor. Pai aici, oricat de netalentat ai fi, tot ajungi sa joci intr-un spectacol, tot ajungi la televizor, tot ajungi sa faci orice. Iar, ca tanar actor, ai posibilitatea de a juca in teatru independent, poti sa iti faci, oricand, o trupa, poti participa la festivaluri, sa te faci remarcat. Nu e ideal sa joci doar in baruri, dar pana intri intr-un teatru, daca vrei sa joci, joci oriunde. Regizorii cauta tineri la castinguri, pentru ca anagajatii teatrului sunt, de multe ori, oameni de peste 30 de ani. Ca tanar actor, poti sa te duci la casting si nu te da nimeni afara, nici un regizor. Singura chestie frustranta sunt banii. Dar iti asumi. Iar eu cred ca, la un moment dat, daca joci, joci, joci, nivelul tau creste si ai pretentii, nu mai joci pe foarte putini bani. La inceput e foarte greu, e drept. Dar, intai demonstreaza si dupa cere mai mult.
Foto by Bogdan Pintilii
De ce ai ales Iasul?
Nici nu m-am gandit sa dau in alta parte, imi place Iasul foarte mult. La mine alegerea pentru teatru a venit cu trei zile inainte de a da admitere la facultate. Ai mei nu vroiau sa dau la teatru, vroiau sa continui cu telogia si sa fiu preot. Aveam deja doua surori stabilite in Iasi. Nu stiam cum e la Bucuresti, la Cluj, vroiam sa fac teatru si am dat la Iasi pentru ca eram in Iasi. Si nu am fost dezamagit. Nu vreau sa plec deocamdata din acest oras, cred ca se pot face lucruri bune aici. E drept ca mi-ar placea sa fac si film si in Bucuresti, de exemplu, as avea mult mai multe sanse. Insa, intai sa cresc, mai am foarte multe lucruri de invatat. Nu vreau, inca, sa am deceptii, vreau intai sa fiu o persoana cu o coloana vertebrala.
Cum este pentru tine starea de dinainte de a urca pe scena?
Am foarte mari emotii pana sa intru pe scena. Ma plimb dintr-o parte in alta, mai vorbesc cu ceilalti, dar foarte scurt, vreau sa fiu in lumea mea si sa ma gandesc la ce am de facut.
Dar starea de dupa ce parasesti scena?
Depinde si de spectacol. De obicei, reusesc sa ma detasez de personaj destul de repede. Dar, de exemplu, cand il joc pe Gabriel, imi trebuie cam jumatate de ora-o ora sa imi revin, sa scap cu totul de emotii. E drept ca e un spectacol pe care il duc singur. In celelalte spectacole pe care le joc ii am si pe partenerii de scena, emotiile se impart, parca.
Ce te bucura?
Ascult foarte mult muzica. Imi plac foarte mult copiii. Imi place sa stau cu ei, sa discut cu ei, la “Luceafarul”, de exemplu, dupa spectacole sau la aplauze, ma incarc din energia lor. Daca nu as fi facut teatru, as fi fost o bona buna. Imi place sa merg sa vizitez, sa descopar locuri noi, mai putin explorate. Cred ca, daca as avea foarte multi bani, doua luni pe an nu m-as mai intoarce acasa, m-as duce cu rucsacul in spate in lume. Intai as incepe cu Romania si apoi as pleca spre alte tari. Alte culturi decat cea in care am crescut mi-au starnit intotdeauna curiozitatea.
Ce te intristeaza?
Cersetorii si batranii de pe strada. E singurul lucru care ma intristeaza foarte tare. Intotdeauna ma gandesc, cand ii vad, cum m-as fi descurcat eu, daca m-as fi nascut intr-o familie de cersetori. Asa mi-a venit si ideea spectacolului “Gabriel”, spectacol care este gandit, scris si jucat, in totalitate, de mine. Il aveam in minte de mult timp, dar nu am scris nimic, pe parcurs m-am atasat si de numele Gabriel, iar acum doi ani in Sighisoara am vazut pe strada un copil cu mama si cu un alt copilas in brate. Era atat de expresiv copilul respectiv, incat m-am oprit, i-am facut cateva fotografii si am vorbit putin cu el. Am aflat ca taica-su era foarte violent, alcoolic si ca el si cu mama sa au preferat sa plece, sa stea in strada si sa cerseasca. Cand am ajuns acasa, am inceput sa scriu, punandu-ma eu in situatia copilului respectiv. Asa a inceput “Gabrielul”, spectacolul. L-am schimbat de mai multe ori, de cand l-am jucat pentru prima data in Cafeneaua Maideyi si pana in prezent. De-abia acum, pe scena Teatrului National “Vasile Alecsandri”, am ajuns cu el intr-o forma finala.
Foto by Bogdan Pintilii
Ce te inspira cand lucrezi la text sau la un personaj?
Daca scriu, pornesc de la muzica. Ma inspira orice. Oamenii, vantul, ploaia, dragostea, o, da, dragostea! De obicei, merg pe strada, cu muzica care imi place in casti si, ori ma asez pe o banca, ori ma uit la oameni si imi iau inspiratia. In general, imi plac oamenii, imi plac povestile oamenilor. Nu cred, eu cel putin, ca un personaj se contruieste din imaginatie. Daca nu gasesti in tine resurse, te poti raporta la ce observi la ceilalti, la oamenii obisnuiti din jur.
Care iti sunt pasiunile, dincolo de scena?
Imi place sa ies cu prietenii, imi place sa cant la karaoke, desi nu am o voce stralucita. Cant aproape tot timpul. Si pe strada ma opresc, cateodata, si cant. Imi place sa citesc, sa scriu, sa dansez, sa vizitez locuri noi, sa calatoresc.
Foto by Constantin Dimitriu
Care este relatia cu acel copil din tine?
Foarte buna, foarte apropiata. Nici nu vreau sa ma maturizez, sa ma transform intr-o persoana responsabila care nu isi mai permite sa faca tot ce ii trece prin cap si care trebuie sa tina cont de varsta pe care o are. Daca nu deranjez sau nu jignesc pe cineva, imi place sa ma “prostesc”, copilul din mine cred ca e mai pronuntat decat adultul din mine, deocamdata. Pana ajung sa ma casatoresc si sa fac copii.
Preferi cantitatea sau calitatea, cand alegi ce joci sau cand ti se propune un rol?
Acum aleg calitatea, imi permit sa mai si refuz. Am refuzat, deja, doua propuneri foarte bune, una de a-l juca pe Palarierul din “Alice in Tara Minunilor” pentru ca nu aveam timp, desi initial spusesem da. Dar asta vine cu timpul. Nu termini facultatea si spui “eu aleg”. La inceput te duci cu capul inainte. Dupa absolvire, vroiam sa joc foarte mult, jucam orice.
Esti un actor cu tabieturi, cu superstitii?
Da, intotdeauna repet descult si toata lumea ma intreaba de ce. Imi place sa simt podeaua scenei. Actorii ma cearta, imi spun ca o sa racesc, ca o sa imi intre un cui in talpa. La inceput ii minteam pe cei de la “Luceafarul”, le spuneam ca nu am papuci de scena, pana si-au dat seama ca nu este asa. Dupa care, am inceput sa imi iau ciorapi mai grosi, din lana, cand repetam iarna. Dar, m-am obisnuit asa, sa repet descult. Iar in ziua premierei, intotdeauna vin cu un tricou pe dos.
Ce te motiveaza sa fii mai bun, ca om si ca profesionist?
Eu, in general, sunt o persoana optimista, o persoana care vede partea buna din orice. Fac parte din acea categorie de oameni care cred ca, daca gandesc pozitiv, li se intampla lucruri pozitive. Mie imi vine sa rad cand sunt intr-o situatie dificila. Mi s-a intamplat de multe ori sa raman fara bani si sa incep sa rad, sa fac haz de necaz. Iar ca profesionist, cred ca daca vrei sa rezisti pe scena si sa ai ceva de spus, trebuie sa fii din ce in ce mai bun. Nu poti sa fii extraordinar de la inceput, imediat ce ai pasit pe scena, dar e responsabilitatea ta, in momentul in care esti acolo, sa evoluezi. Nu imi plac actorii lenesi. Cunosc oameni care “put” a talent, dar lancezesc.
Care sunt satisfactiile si tristetile unui actor?
Satisfactiile cele mai mari sunt de la public, cand stii ca faci ceva bun si primesti un feadback de la oameni pe care nu ii cunosti. Iar de suferit, suferi, din punctul meu de vedere, cand esti nedreptatit, dar trebuie sa stai cu capul plecat, pentru ca sunt altii mai puternici.
Cum vezi tu critica de teatru, ce relatie ai cu criticii?
Eu citesc tot ce se scrie, indiferent daca este despre mine sau despre altcineva. Cred ca ar trebui sa ajute actorul, in primul rand, nu sa il descurajeze, sa il dezarmeze. In Iasi, cel putin, oamenii care scriu despre teatru, uita, de cele mai multe ori, sa precizeze cat de importanti sunt actorii intr-un spectacol, de multe ori vorbesc doar despre regie si despre actori foarte putin.
Care iti sunt viciile?
Fumez. Vai, fumez! Si imi place. Si nu vreau sa ma las. Desi nu as fi crezut. Pana anul trecut, nu am fumat deloc.
Te urmaresc personajele pe care le joci?
Depinde de personaj. Dar, da, Gabrielul ma urmareste, fiind cel mai complex si mai apropiat de mine personaj, deocamdata. Asa ca, ori Gabriel e Dumi, ori Dumi e Gabriel.
Ai avut vreodata fantezii cu un alt Dumitru Georgescu? Te vezi in pielea altcuiva sau te multumeste aceasta versiune a ta?
Sunt foarte multumit de aceasta versiune a mea si sufleteste si profesional. Iti jur, nu am nici un regret. Sunt atat de bucuros cu toate alegerile pe care le-am facut, nu as schimba nimic, nici din trecut si nici nu as vrea sa stiu ce se va intampla peste un an si sa fac acum o alegere.
Vorbeste-ne putin despre proiectele pe care le ai in desfasurare si despre planurile de viitor.
In prezent joc in spectacolele de la teatrul la care sunt angajat, “Luceafarul”, in spectacolul “Gabriel”, in “A murit Tarelkin!”, la Sala “Uzina cu Teatru” a Teatrului National “Vasile Alecsandri” din Iasi si in “Palaria florentina” la Sala Mare. In viitorul apropiat, voi juca in noul spectacol pus in scena la Teatrul National “Vasile Alecsandri” de catre Radu Afrim, Femeia marii de Ibsen, voi fi Hans, sculptorul, in dubla distributie cu Andrei Sava, pentru ca voi pleca intr-un turneu de 18 zile cu Teatrul “Luceafarul”, in Italia si nu pot fi la premiera aici. Apoi, mai am un proiect de teatru independent si voi mai juca si intr-un spectacol de licenta la Teatrul National “Vasile Alecsandri”, Sala “Uzina cu Teatru”, in regia Irinei Cretu.
Daca ai putea, ce ai schimba in viata ta, in jurul tau?
As schimba mentalitatea oamenilor. Mi-ar placea, de asemenea, sa fac mai multa munca de voluntariat. La un moment dat, m-am implicat intr-un proiect initiat de o cafenea din Iasi, “Ospatari de sapte stele”. Banii castigati din bacsis mergeau la o casa de copii. Si as ma face-o. Dar, da, mentalitatea oamenilor e singurul lucru pe care l-as schimba in jurul meu, gandirea de genul “lasa ca e bine si cu atat, ne multumim si cu atat, lasa ca altii o duc mai rau decat noi”.
Foto by Bogdan Pintilii .
| |
|
|
|