Imi zambesti in fiecare zi cum numai mie ai putea sa imi zambesti, imi vorbesti despre tine ca pe canapeaua psihologului, ca intre prieteni la o bere, ca  in filmele acelea romantice demodate, ca in filmele deocheate, ma atingi pana simti ca pielea mea este, de fapt, pielea palmei tale, ma rasfeti cu mic-dejunuri, nu la Tiffany’s, ci in apartamentul tau micut, dar suficient de spatios pentru noi doi, imi lasi pisica, florile sau orice altceva mai posezi si trebuie ingrijit, cand pleci, ma iei cu tine in vacante si ma amagesti ca sunt singurul om pe care ai vrea sa il vezi in acea vacanta, ma lasi singura zile intregi, cu taceri fara raspuns in inbox, dar apoi te scuzi si eu te iert, ma prezinti prietenilor si ei ma plac mai mult decat m-ai placut tu vreodata, imi lasi camasile pe marginea fotoliului fara sa spui nimic si eu ti le calc, imi impachetezi frumos un maine, de fiecare data cand suntem impreuna. 

Pana intr-o zi.  

In acea zi, fata ti se incrunta, vocea ti se raceste si devine de gheata, corpul pastreaza o distanta politicoasa, graba ti se citeste in fiecare gest, privirea iti fuge, urmarita de propriu-ti sentiment de vina, de stanjeneala. Nu poti sa stai, dar trebui sa vorbim, nu stii exact ce ti se intampla, trebuie sa fii un timp singur.

Ma uit la tine, oricine ai fi, te ascult si nu inteleg nimic.

Cafeaua e calda, pisica toarce, florile sunt udate, camasile calcate, lucrurile mele imprastiate prin toata casa. 

Aud doar usa inchizandu-se si incep sa imi strang urmele prezentei in viata ta: o fotografie, o carte cu dedicatie, un ruj pe jumatate folosit, o perna cu parfumul noptii care a trecut si in care pareai sa fii, inca, acolo, cu mine, cateva rochii si cateva perechi de pantofi, un ibric vechi de cafea in care fac, intotdeauna cea mai buna cafea pe care ai baut-o, stii bine. Insa, simt ca mi-am iesit din corp, ca nu sunt eu cea care a fost lasata in urma ca o dara de praf - parte din drum, dar pierduta in necunoscut.

Las orele, zilele, lunile sa treaca si mi te amintesc din ce in ce mai rar.

Nu uit, totusi, ca ai fi putut sa imi spui, candva “ti-a mai iesit un fir de par alb”, ca ai fi putut sa ma tii de mana uscata ca o smochina pe care doar inelul de logodna mai aminteste de tinerete, ca ai fi putut sa ma trezesti des noaptea cu respiratia ta zgomotoasa  si ca te-as fi privit tot cu tandrete, ca ai putut sa te “duci” inaintea mea si eu imediat dupa, de tristete, ca am fi putut avea un copil, sau poate doi, care sa nu fi suportat sa nu ne vada impreuna.

Nu uit. 

Dar stiu, ai venit cand te pregateai sa pleci.

Am fost ragazul tau.