Am dat peste tine întâmplător în timp ce întorceam spatele, nici nu mai știu cui.
Te-am privit dormind, de la o oarecare distanță, e drept, pentru că nu te cunoșteam și am uitat că îmi începusem ziua cu o cafea amară și rece, cu un zâmbet trist și cu acea indiferență care face pe oricine să își dorească să îi întorci spatele.
Dormeai, deși ar fi trebuit să fii pe undeva și să îți trăiești viața,
Dormeai pentru că ai avut un moment de slăbiciune,
Dormeai în fund, pe un scaun, într-o sală de așteptare,
Dormeai fără să visezi, fără să tresari, fără să sforăi, fără să-ți pese dacă ești simpatic sau nu.
Și eu m-am oprit inexplicabil și ridicol înduioșată, ți-am acordat 5 minute, deși eram în întârziere și te-am privit.
Te-am privit și m-am întrebat cui îi pasă de tine,
Dacă ai cu cine vorbi când ești trist,
Dacă îți mai amintești când ai iubit ultima dată, pentru că îți simțeam, din felul în care stăteai nonșalant picior peste picior, nepăsarea.
Întrebări stupide, de altfel, pentru că nu te cunoșteam, eram în întârziere și nu aveam chef să cunosc pe nimeni o vreme după ce am întors spatele acelui nu mai știu cine.
Știam asta și totuși îmi puneam întrebări și te priveam.
Să fie de vină acea nepăsare pe care se pare că o aveam în comun și acel fior de solidaritate ostentativă pe care îl simțeam?
Poate.
Oricum știu sigur că aș fi vrut să-ți dau un ghiont de realitate, să te văd cum faci ochi mari și mirați, să încropesc cu tine o conversație pornind de la singurele replici care îmi veneau atunci în minte: „Bună!” și „Îmi placi, nu crezi?”
În schimb mi-am lăsat simțul ridicolului să preia controlul,
M-am întors cu spatele pentru a doua oară în acea dimineață, am călcat apăsat pe tocuri și te-am lăsat în urmă să îți vezi de cele 5 minute furate de somn, de viață amânată, de nepăsare.
