Printul fericit de Oscar Wilde este o poveste generoasa, o poveste in care se poate sapa si din care se pot extrage esente care mai de care mai ademenitoare. Imaginatie sa ai! Astfel incat, cine isi propune sa faca o adaptare dupa acest text nu alege un drum gresit al creatiei. Regizorul Radu-Alexandru Nica s-a incumetat sa dea o nota moderna Printului fericit, bazandu-se tocmai pe maleabilitatea personajului principal si a panzei de paianjen narativa din jurul sau, si sa ofere un festin vizual, momente de placere si teme de meditatie atat adultilor, cat si copiilor. Asa a aparut in programul Teatrului pentru Copii si Tineret “Luceafarul” spectacolul care duce lumea Printului fericit in lumea dansului si a improvizatiei si lumea dansului si a improvizatiei in universul Printului fericit, intr-o maniera atat de fireasca, incat nici nu te gandesti sa pui la indoiala ca personajele care il anima nu au miscarea in sange. 

Cu ajutorul coregrafului Florin Fieroiu, al compozitorului Vlaicu Golcea, al scenografei Ioana Popescu si implicandu-i pe actorii Dumitru Georgescu, Alex Iurascu, Beatrice Volbea, Ioana Iordache, Aurelian Diaconu, George Cocos, Ioana Corban si Minodora Lungu, regizorul Radu-Alexandru Nica reuseste sa creeze o poveste in poveste, sa amestece planurile si vocile narative, sa apese pe butonul interactiunii cu publicul si sa lase sa cada, din cand in cand, cortina ambiguitatii intentionate, a intelesurilor multiple, sa trimita raze de buna-dispozitie si de zambet de pe scena catre sala si nelinistea semnului de intrebare, sa se joace cu luminile si cu umbrele, cu simbolurile, cu diversele tonuri ale culorilor, sa tina la distanta plictiseala, sa opreasca ticaitul sacaitor al ceasului si sa iti faca din curiozitate un partener de drum scenic.

In „Printul fericit” de la Teatrul pentru Copii si Tineret “Luceafarul” Iasi decorul imbratiseaza corpul si il trage de sfori nevazute, ca pe o marioneta, iar corpul ii daruieste decorului miscari care il ajuta sa se transforme in acord cu firul narativ si cu trairile personajelor. Atentia la detaliu, multitudinea elementelor care recompun cadrul natural, de la pasari si motive florale, pana la mormane de frunze care-si schimba culoarea in functie de cum cade lumina se impletesc pe scheletul dramatic cu vocea naratorilor si conduc privitorii, de la cei mai mici, pana la cei mai varstnici, prin multiplele planuri catre miezul story-ului. Personajul central, Printul fericit, incearca sa tina sub control planul povestii efective, in timp ce in jurul sau, in stanga si in dreapta sa, celelalte personaje care misuna pe scena, dintre care se remarca micutul Randunel, interpretat de actorul Alex Iurascu,  nu se sfiesc sa dea indicatiile necesare, prin limbajul non-verbal, intelegerii altor teme pe care spectacolul le vizeaza, dincolo de cele de la care porneste, superficialitatea si  indiferenta, meschinaria celor din jurul nostru. 

Indreptand lumina reflectoarelor dinspre decor si maniera teatrala de redare a textului lui Oscar Wilde, inspre personaje si felul in care ele sunt abordate, descoperim ca, in spectacolul lui Radu-Alexandru Nica, publicul insusi este un personaj colectiv a carui importanta in reusita adaptarii dramaturgice nu este de neglijat. Nu este singurul care aplica aceasta metoda, interactivitatea public-personaje scenice fiind o tendinta la moda in reprezentatiile teatrale, dar textul pe care alege sa o aplice ii sporeste din intensitate. 

Printul fericit, cel care duce personajul-colectiv, publicul, si celelalte personaje de pe scena spre finalul povestii, i-a fost incredintat actorului Dumitru Georgescu, poate si datorita faptului ca in structura sa interioara se amesteca poezia cu intelepciunea, seriozitatea cu generozitatea, optimismul cu amaraciunea si inocenta cu pervertirea prin trairea cu intensitate a vietii, in toata mizeria si frumusetea sa. Dumitru Georgescu reuseste sa digere toate indicatiile regizorale legate de miscare, de partea vocala si de redare a trairilor interioare, prin trecerea cu usurinta de la un registru la altul. Printul sau nu este unul sters. Dimpotriva. Chiar daca insufleteste o statuie, copiii din sala ar vrea sa il atinga si sa se rostogoleasca cu el prin frunzele din decor, iar adultii ii prind din zbor replicile si incearca sa le treaca prin propriul filtru. Misterul lumii in care traim poate fi descifrat, fericirea poate fi atinsa, sugereaza Printul, iar vraja care pluteste, de multe ori, asupra existentei noastre poate fi rupta foarte usor. Depinde din ce unghi privesti. Saracia, moartea, dragostea, sacrificiul sunt teme asupra carora el indreapta atentia prin cuvinte, prin cantec, prin eliberarea corpului de miscari care au ceva spus.

De la inceput pana la final, spectacolul gandit de regizorul Radu-Alexandru Nica si pus in scena la Teatrul pentru Copii si Tineret “Luceafarul” isi pledeaza cauza artistica folosindu-se de toate argumentele pe care tehnicile reprezentarii scenice le pot aduce. Dinamismul miscarii, bogatia vizuala in care se lafaie decorul, tineretea si flexibilitatea corpurilor care cuceresc spatiul scenic, forta vocilor care interogheaza si exclama neputintele existentiale, posibilitatea intalnirii cu fericirea intr-o viata de om, jocul de lumini si umbre, transformarea naturii insasi intr-un personaj care ne vorbeste cu fiecare gura de aer trasa in piept, cu fiecare pasare de pe cer, cu fiecare floare smusla din pamant, cu fiecare frunza cazuta din copac sunt tot atatea modalitati de a spune ca povestea Printului fericit este una pentru toate varstele. Adaptarea pe o care reuseste Radu-Alexandru Nica (dramaturgia Daniela Magiaru) surprinde, scoate textul din conventional si linisteste sentimentele acelea contradictorii cu care, poate, te asezi pe scaunul de spectator. Dincolo de profunzimea filozofiei existentiale a carei aripa atinge si personajele si publicul, strabate bucuria: bucuria de a fi viu, bucuria de a-ti intelege mintea, corpul si sufletul si de a le ghida catre cunoasterea si impacarea cu sine, bucuria de a privi in ochi personaje, oameni si actori, in acelasi timp si de a intelege ca fiecare poveste isi extrage seva din realitate si ca realitatea poate deveni, oricand, de poveste.